avocatnet.ro 
Codul muncii prevede că „o persoană poate fi angajată în muncă numai în baza unui certificat medical care constată faptul că cel în cauză este apt pentru prestarea acelei munci”. Tocmai de aceea, înainte de angajare, candidatul se duce să facă un examen medical, la finalul căruia trebuie să rezulte dacă e sau nu apt pentru munca pe care ar trebui să o presteze. Costul acestui examen nu îi este niciodată imputabil angajatului, iar chiar dacă s-a întâmplat ca acesta să fie făcut cu întârziere, nu afectează semnificativ raportul de muncă, întrucât nulitata este una remediabilă în acest caz.
„Examenul medical al lucrătorilor la angajarea în muncă stabileşte aptitudinea/aptitudinea condiţionată/ inaptitudinea permanentă sau temporară în muncă pentru profesia/funcţia şi locul de muncă în care angajatorul îi va desemna să lucreze privind:
a) compatibilitatea/incompatibilitatea dintre eventualele afecţiuni prezente în momentul examinării şi viitorul loc de muncă;
b) existenţa/inexistenţa unei afecţiuni ce pune în pericol sănătatea şi securitatea celorlalţi lucrători de la acelaşi loc de muncă;
c) existenţa/inexistenţa unei afecţiuni ce pune în pericol securitatea unităţii şi/sau calitatea produselor realizate sau a serviciilor prestate;
d) existenţa/inexistenţa unui risc pentru sănătatea populaţiei căreia îi asigură servicii”, prevede HG nr. 355/2007.
De departe o formalitate, examenul medical la angajare este deosebit de important - pentru angajator și pentru angajat deopotrivă. Dacă examenul nu reflectă realitatea, iar angajatul nu precizează anumite aspecte importante, se poate ajunge la situații medicale problematice la locul de muncă.
La examenul medical la angajare, lucrătorii nu ar trebui să neglijeze un aspect important - faptul că declară pe propria răspundere că nu suferă de anumite afecțiuni: „Declar pe propria răspundere că nu sunt în evidenţă cu epilepsie, boli psihice, boli neurologice şi nu sunt sub tratament pentru boli neuropsihice, diabet” sună afirmația în dreptul căreia lucrătorii trebuie să semneze, în cazul în care aceasta este adevărată. În sens contrar, vorbim de fals în declarații.
Să luăm exemplul unui lucrător care suferă o comă diabetică sau o criză epileptică - necunoscându-se afecțiunea acestuia, angajații care-l însoțesc la locul de muncă nu vor ști cum să reacționeze față de acesta și nici cum să-i ofere ajutor.
Cunoașterea afecțiunilor medicale ale angajatului e deosebit de importantă în context profesional, acea declarație putând face diferența între un lucrător care este inapt și unul care nu este apt de muncă în anumite condiții - de exemplu, o activitate deosebit de stresantă nu poate fi potrivită pentru un angajat ce suferă de epilepsie.
daniela-claudia