avocatnet.ro 
Pe scurt, Blue Air și CFR au fost date în judecată de două organisme de gestiune colectivă a drepturilor de autor din România pentru plata unor remunerații restante datorate și a unor penalități pentru difuzarea, fără licență, a unor opere muzicale la bordul avioanelor și al vagoanelor de pasageri.
În concret, Blue Air a susținut că exploatează 28 de avioane și că, deși dispune de programul informatic necesar pentru difuzarea de opere muzicale în 22 dintre aceste 28 avioane, ea nu a comunicat publicului, după obținerea licenței necesare, decât o singură operă muzicală în scop ambiental, în 14 dintre aceste avioane. Ca răspuns, UCMR – ADA și‑a majorat pretențiile pecuniare, considerând că existența instalațiilor de sonorizare într‑un număr de aproximativ 22 de aeronave justifică concluzia că în toate aeronavele flotei Blue Air s‑au comunicat public opere protejate.
Între altele, Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a considerat că reglementările feroviare aplicabile impuneau dotarea unei părți din trenurile exploatate de CFR cu instalații de sonorizare și a arătat că existența unor astfel de instalații echivala cu o comunicare publică a operelor, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva (UE) 2001/29.
Astfel, s-a ajuns ca CJUE (cauzele conexate C-775/21 și C-826/21) să fie solicitată să se pronunțe cu privire la două chestiuni relevante în soluționarea cauzelor ce implică cei doi transportatori, de către Curtea de Apel București și care privesc interpretarea dreptului Uniunii Europene:
- o dată, dacă difuzarea, în interiorul unei aeronave comerciale ocupate cu pasageri, a unei opere muzicale sau a unui fragment de operă muzicală cu ocazia decolării, aterizării sau într-un anumit moment în cursul zborului, prin intermediul instalației de sonorizare generale a aeronavei, constituie o comunicare publică;
- dacă un operator de transport feroviar care folosește vagoane de tren în care sunt montate instalații de sonorizare destinate comunicării de informații călătorilor realizează, prin aceasta, o comunicare publică.
Răspunsul CJUE este că da, difuzarea într-un mijloc de transport de pasageri a unei opere muzicale ca muzică ambientală reprezintă o comunicare publică în sensul dreptului Uniunii (ceea ce, în cuvinte simple, implică plata unor sume de bani către organismele de gestiune colectivă). Doar că simplul fapt al instalării, la bordul unui mijloc de transport, a unui echipament de sonorizare și, dacă este cazul, a unui program informatic de difuzare de muzică ambientală nu constituie o astfel de comunicare. Cu alte cuvinte, nu trebuie plătite redevențele prevăzute de lege doar pentru că avem instalate dispozitivele care ar permite comunicarea publică a operelor muzicale, atâta timp cât nu există o atare comunicare publică.
„În consecință, dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care stabilește o prezumție simplă de comunicare publică a operelor muzicale întemeiată pe prezența unor instalații de sonorizare în mijloace de transport”, spune CJUE.
|
Directiva 2001/29/CE* -- Articolul 3 - Dreptul de comunicare publică a operelor ș i dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate (1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment. (2) Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice punerea la dispoziția publicului, prin cablu sau fără cablu, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment: (3) Drepturile menționate la alineatele (1) ș i (2) nu se epuizează prin nici un act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului în sensul prezentului articol. *Directiva este transpusă în legislația națională la nivelul Legii privind drepturile de autor |
„În speță, Curtea arată că difuzarea într-un mijloc de transport de pasageri, de către operatorul acestui mijloc de transport, a unei opere muzicale ca muzică ambientală constituie o comunicare publică a acestei opere întrucât, pe de o parte, procedând astfel, acest operator intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o operă protejată. În realitate, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată. Pe de altă parte, această operă este difuzată tuturor grupurilor de pasageri care, simultan sau succesiv, au folosit acest mijloc de transport.
În schimb, simpla furnizare a instalațiilor fizice care permit sau realizează o comunicare nu constituie o comunicare. Dreptul Uniunii se opune, în consecință, unei reglementări naționale care stabilește o prezumție simplă de comunicare publică întemeiată pe prezența unor instalații de sonorizare în mijloacele de transport. Astfel, o asemenea reglementare poate conduce la a impune plata unei remunerații pentru simpla montare a acestor instalații de sonorizare, chiar în lipsa oricărui act de comunicare publică”, spune CJUE în decizia pronunțată azi.
ovi47