avocatnet.ro 
În conformitate cu dispozițiile Ordinului ANAF nr. 920/2023 privind persoanele fizice cu averi mari, a fost definită persoana fizică cu avere mare ca fiind acea persoană fizică rezidentă fiscal în România care deţine o avere, atât în România, cât şi în străinătate, estimată la o valoare mai mare de 25 de milioane de euro, echivalentul în lei, calculat la cursul mediu al euro din anul precedent estimării averii, stabilit de Banca Naţională a României, pe baza datelor deţinute sau obţinute de ANAF.
Estimarea averii se face pe baza datelor şi informaţiilor deţinute sau obţinute de AANAF, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu privire la următoarele elemente patrimoniale:
- bunurile imobile deţinute;
- bunurile mobile deţinute;
- activele financiare deţinute.
Averea este definită ca fiind suma valorilor aferente elementelor patrimoniale menționate mai sus. Din punct de vedere procedural, ANAF notifică persoanele fizice cu privire la faptul că acestea fac parte din grupul persoanelor fizice cu averi mari. Grupul respectiv se actualizează o dată la trei ani, în sensul introducerii persoanelor fizice care îndeplinesc criteriul valorii averii, şi o dată la șase ani, în sensul eliminării persoanelor fizice care nu mai îndeplinesc acest criteriu.
În scopul asigurării conformării fiscale voluntare a persoanelor fizice cu averi mari, ANAF poate proceda la:
- aplicarea unor tratamente fiscale alternative de creştere a conformării fiscale voluntare, pe baza riscurilor identificate;
- selectarea, pe baza analizei de risc, a persoanelor fizice care prezintă risc de neconformare la declararea veniturilor impozabile, în vederea efectuării de verificări ale situaţiei fiscale personale/verificări documentare.
Tratamentele fiscale alternative constau în:
- îndrumarea persoanelor fizice cu averi mari în scopul facilitării conformării fiscale voluntare;
- derularea unor programe de notificare a persoanelor fizice privind problemele de neconformare identificate.
Ca o regulă generală, actele administrativ-fiscale prin intermediul cărora se stabilesc creanțe fiscale suplimentare persoanelor fizice cu averi mari, emise de organul fiscal central, pot fi contestate mai întâi pe cale administrativă, iar ulterior în instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 268 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Contestația împotriva actelor administrativ-fiscale constituie o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ-fiscal. Contestația este o procedură administrativă, care dă dreptul contribuabilului, nemulțumit de actul administrativ-fiscal emis de organul fiscal central, de a contesta sumele conținute de documentul respectiv.
Dacă, în urma deciziei de soluționare a contestației, contribuabilul este în continuare nemulțumit, acesta se poate adresa instanței de contencios administrativ competente.
Potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, există următoarele reguli privind posibilitatea contestării actelor administrativ-fiscale emise de organele fiscale:
- baza de impunere și impozitul sau taxa stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună;
- deciziile de nemodificare a bazei de impozitare prin care nu sunt stabilite creanțe fiscale pot fi contestate;
- bazele de impunere contestate separat printr-o decizie referitoare la baza de impunere pot fi atacate numai prin contestarea acestei decizii.
Contribuabilii care doresc să facă contestație împotriva unui act administrativ-fiscal trebuie să o formuleze în scris și să conțină următoarele elemente:
- datele de identificare ale contestatorului;
- obiectul contestației;
- motivele de fapt și de drept pe care se sprijină contestația;
- dovezile pe care această contestație se întemeiază;
- semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia.
Obiectul contestației îl constituie sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal central în cuprinsul actului administrativ-fiscal atacat, care se vor regăsi în cuprinsul contestației, individualizate pe categorii de creanțe fiscale, precum și accesoriile acestora.
Contestația se depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului, sub sancțiunea decăderii. Contestația poate fi retrasă de către contestatar până la momentul soluționării acesteia prin decizie. Organul de soluționare competent va comunica contestatarului decizia prin care se ia act de renunțarea la contestație. Prin retragerea contestației nu se pierde dreptul de a se înainta o nouă contestație în interiorul termenului de depunere al acesteia.
În soluționarea contestației, organul fiscal central competent se pronunță prin decizie. Decizia emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac și este obligatorie pentru organul fiscal emitent al actului administrativ-fiscal contestat. Decizia de soluționare a contestației se emite în formă scrisă și cuprinde preambulul, considerentele și dispozitivul.
În soluționarea contestației, organul fiscal central competent verifică motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ-fiscal. Analiza contestației se face în raport de textele legale aplicabile, susținerile părților, probele depuse în susținerea motivelor de fapt, pe care se întemeiază contestația, doar în limitele celor conținute de contestație.
Prin decizie, contestația poate fi admisă, în tot sau în parte, sau poate fi respinsă. În cazul admiterii, consecința este anularea în tot sau în parte a actului administrativ-fiscal. Contestația împotriva unui act administrativ-fiscal poate fi respinsă ca:
- neîntemeiată, în situația în care argumentele de fapt și de drept prezentate nu sunt de natură să modifice cele dispuse prin actul administrativ-fiscal atacat;
- nemotivată, în cazul în care contestatarul nu prezintă argumente de fapt și de drept în susținerea contestației sau argumentele aduse nu sunt incidente cauzei;
- fiind fără obiect;
- inadmisibilă.
Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul atacat, caz în care urmează să se emită un nou act administrativ-fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare. Totodată, prin decizia de soluționare a contestației, organul fiscal poate constata nulitatea actului fiscal atacat.
Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrativ-fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.
În situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de șase luni de la data depunerii contestaţiei, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanţei de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004. La calculul termenului de șase luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi nici cele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277 din același act normativ.
Procedura de soluționare a contestației încetează la data la care organul fiscal a luat la cunoștință de acțiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil.
valentinaadriana