Gabriel Biriș / Cu graficul de 24 de ani, pe masă: Ce ne-ar aduce, de fapt, cota progresivă. Variațiile și explicațiile

De ce spun că le consider studii făcute pro causa, doar ca să susțină teza cotelor progresive? Sunt mai multe motive, dar principalul argument este că NU analizează situaţia impozitului pe venit în evoluția lui și nici al costurilor suplimentare generate de cotele progresive.

Avem nevoie să creștem veniturile bugetare? Da, clar ca lumina zilei! Ar fi impozitarea progresivă a veniturilor SOLUȚIA? Echipele FMI și WB (care însă nu includ niciun expert român în fiscalitate!) susțin că DA.

Eu susțin că NU, și voi explica în cele ce urmează pe ce mă bazez.

Am avut curiozitatea (pe care echipele FMI și WB nu au avut-o) să văd care a fost evoluția veniturilor aduse la bugetul de stat de impozitul pe venit în ultimii 25 de ani (2000 – 2024).

Am inclus și 2024, deși suntem încă la început, datorită faptului că am folosit sumele prevăzute în legile bugetare pentru impozitul pe venit, pe care le-am raportat la PIB, pentru a fi relevante pe întreaga perioadă analizată.

O observație:

• În perioada 2000 – 2004, România a avut cote progresive – deci, inclusiv impozit pe veniturile din străinătate – între 18% și 40%, cu cota maximă aplicabilă de la venituri de aproximativ 600 USD. Acest sistem de impunere a adus între 2,6% (în 2003) și 3% în (2000) din PIB (explic mai jos variațiile), cu o medie de 2,8% PIB, în cei 5 ani analizați;

• Din 2005, România a introdus cota unică de 16%. Inițial (explic mai jos de ce și evoluția ulterioară) veniturile s-au prăbușit la 2,17% PIB după care au crescut abrupt la 3,33% PIB și s-au menținut într-un interval de 3,25% și 3,51% PIB timp de 11 ani. Media veniturilor aduse la buget în acești 11 ani a fost de 3,34%, adică un PLUS de 19,3% comparativ cu media ultimilor 5 ani de aplicare a cotelor progresive;

• Din 2018, urmare a reducerii cotei unice la 10% (însă în compensație pentru creșterea CAS și CASS), a scutirilor din construcții, agricultură sau a modificărilor la micro, evident că veniturile aduse de „cota unică” s-au prăbușit la cifre puțin peste 2% PIB (media celor 7 ani fiind 2,18% PIB, adică MINUS 34,8% față de cei 11 ani anteriori).

Și de aici, întrebările:

• de ce autorii celor două studii – fără îndoială experți (dar nu în fiscalitatea noastră) – ne recomandă să ne întoarcem la ceva ce cifrele ne arată că nu a funcționat tocmai bine? În plus, acel ceva costă și mult mai mult decât ceea ce avem acum, numărul de contribuabili care ar trebui să depună declarația de impunere crescând cu câteva milioane (estimez cam 4 milioane). Asta înseamnă multe milioane de ore de muncă pentru contribuabil, plus alte multe milioane (de euro) cheltuieli de administrare a acestor declarații de către ANAF….

• oare să nu fi avut onorabilii experți o minimă curiozitate să se uite la evoluțiile acestea înainte să ne recomande mai degrabă să reparam un sistem ce a funcționat rezonabil timp de 11 ani până când a fost spulberat prin reduceri și scutiri, decât sa îl scrap-uim și să îl înlocuim cu ceva ce nu a funcționat? Și care, în plus, ne costă și mult mai mult pe toți.

Mai dau câteva explicații, ad memoriam.  Imediat după introducerea mioritică a cotei de 16% (doar pe salarii și activități independente) și prăbușirea veniturilor, ministrul investitor la bursă de atunci s-a apucat să vorbească de crestarea TVA cu 3%, pentru aducerea înapoi la buget al acelui 1% PIB pierdut.
Evident, cifra asta nu a venit din mintea ministrului (un jurnalist de altfel bunicel în vreme), a comandat un studiu… De unde știu? Am discutat cu cei care au făcut studiul, le-am explicat cum stau lucrurile la firul ierbii, au înțeles și au schimbat direcția.

Consideram atunci că o creștere de 3% a TVA însemnă sfârșitul cotei unice, sistem fiscal în a cărui eficiență credeam și cred în continuare cu tărie, din varii motive. De ce? Simplu:

• TVA este o taxă pe consum, suportată de consumatorul final;

• TVA afectează mult mai mult pe cei cu venituri mici (care, în plus, nici nu prea aveau vreun mare avantaj din reducerea cotei de impozit) decât pe cei cu venituri mari sau foarte mari (care puteau și beneficia semnificativ de reducerea cotei de impozit);

• Din păcate, mult prea mulți români au venituri mici, iar pentru aceștia – chiar și pentru cei care votaseră cu cota unică, creșterea costului vieții ar fi dus la dispariția susținerii pentru cota unică. Politicienii sunt sensibili la voturi.

În acel moment am ieșit public (articole media, TV, radio, că Facebook și altele asemenea nu existau) și am pus (eu și alți colegi) degetul pe buba scutirilor, urmarea fiind reducerea semnificativă a sferei scutirilor și excepțiilor în 2006 cu efectele care se vad pe grafic în 2007.

Să ne întoarcem la grafic și să continuam să îl explicăm:

• După creșterea din 2007, intrăm pe un frumos palier de 11 ani. Foarte puține modificări, nu multe (dar importante!) excepții ramase. Estimez însă că, dacă și restul măsurilor menționate anterior ar fi fost implementate, palierul ar fi fost puțin peste 4% PIB, nu 3,34%.
• În 2018 vedem însă o prăbușire a ponderii impozitului pe venit, de la 3,4% la 2,54% din PIB ( minus 34%!!!). Cum a fost posibil? Unii îi zic „Revoluția fiscală” eu îi zic „una din mizeriile lui Dragnea și Vâlcov” (deși probabil aici sunt un pic nedrept cu „șamanii”, ar trebui și ei băgați în seamă)…

Citește integral articolul pe www.cursdeguvernare.ro.