Nici amenzile usturătoare aplicate de către inspectorii de muncă nu par să mai aibă efect asupra unor angajatori

Să lucrezi câte 16-17 ore într-o zi, având liber a doua zi, nu este o repartizare conformă a timpului de muncă, chiar dacă repausul „de a doua zi” ar atinge pragul celor 24 de ore.

Punctual, concediul de odihnă se calculează și este prevăzut în contractul individual de muncă în zile lucrătoare, adică nu pot fi incluse zilele de repaus zilnic (având în vedere contextul!), zilele prevăzute pentru repausul săptămânal și nici zilele de sărbătoare legală.

Astfel, concediul de odihnă se va calcula începând cu ziua lucrătoare următoare, însă după efectuarea repausului corespunzător ultimei zile lucrate, iar în acest caz avem, după 16-17 ore de muncă, un repaus de 24 de ore.

Este legal să muncești 16-17 ore într-o zi, adică într-un interval de 24 de ore?

Dacă am privi superficial dispozițiile Codului muncii și pentru a justifica o astfel de repartizare, s-ar putea să întâlnim opinii potrivit cărora „dacă legea nu interzice, atunci este permis!”, însă nu putem discuta exclusiv despre un act normativ sau, mai grav, despre un sigur articol, un singur alineat sau o singură literă, ci trebuie să ne raportăm la întreg ansamblul normativ din care acel act normativ face parte.

Codul muncii are la bază o serie de Directive europene, pacte și tratate internaționale și chiar Constituția, deci orice interpretare a unei dispoziții se poate face ținând cont de acest ansamblu normativ.

Directiva EU 2003/88/CE, în cadrul art. 3, precizează foarte clar că „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore.”, deci orice altă interpretare prin care s-ar încerca justificarea unui program de muncă de peste 13 ore într-o zi nesocotește chiar scopul acestor dispoziții care, în realitate, are la bază chiar protecția sănătății lucrătorilor.

Codul muncii prevede indirect această limitare, însă modul eronat de interpretare, accentuat de lipsa unei asumări concrete de către autoritățile și instituții înființate fix pentru supravegherea relațiilor de muncă, are ca efect încălcarea repetată a dispozițiilor legale, uneori chiar fără consecințe.

Unde scrie că un lucrător nu poate lucra mai mult de 12 ore?

Chiar în art. 115 alin (2) din Codul muncii – „Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore”.

Textul este suficient de clar, așa cum este și intenția legiuitorului, pentru că nu avem „durata zilnică a timpului de muncă de cel puțin 12 ore”, ci o limită, aceea fiind de 12 ore, adică în conformitate cu dispozițiile Directivei și chiar ceva mai puțin.

Art. 135 alin (1) din Cod confirmă această concluzie, precizând că „Salariații au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive”, iar atunci când vorbim despre zile, reperul este de 24 de ore pentru o zi.

Nu este nimic neobișnuit ca statele membre să prevadă dispoziții interne mai favorabile, iar în Codul muncii mai regăsim câteva exemple, unul fiind munca de noapte, Directiva stabilind un interval minim cuprins între 0.00 și 5.00, în timp ce art. 125 alin (1) din Cod stabilește intervalul cuprins între 22.00 și 6.00.

Concediul anual de odihnă minim este stabilit în cadrul Directivei la cel puțin 4 săptămâni, iar în Codul muncii avem explicit cel puțin 20 de zile lucrătoare, deci numai acestea vor fi luate în calcul.