Mobilitatea salariaților: CJUE va trebui să clarifice aplicarea legislației de securitate socială în cazul lucrătorilor care își desfășoară activitatea și în state terțe, nu doar în țările UE

Un lucrător rezident în Germania, angajat de o companie elvețiană, a desfășurat activități în Germania (telemuncă), Elveția și în diverse țări din afara UE. În perioada 1 decembrie 2015-30 noiembrie 2020, reclamantul a lucrat aproximativ 10,5 zile pe trimestru în fiecare dintre cele două țări menționate, iar restul în țări terțe. Controversa a apărut când s-a pus problema sub care sistem de asigurări de sănătate ar trebui să fie reclamantul: cel german sau cel elvețian. De menționat că remunerația sa lunară nu era alocată proporțional în funcție de locul de desfășurare a activității.

GKV-Spitzenverband din Germania, autoritatea competentă pentru cazurile de lucrători care operează în mai multe state membre, a emis un certificat A1, stabilind că legislația germană este aplicabilă pe baza activității semnificative desfășurate în Germania. Decizia se baza pe art 13 (1) lit. a) din Regulamentul UE 883/2004, care prevede că se aplică legislația statului membru în care lucrătorul își desfășoară cea mai mare parte a activității sale. Lucrătorul a contestat această determinare făcută de autoritatea germană, susținând că trebuie luate în considerare toate activitățile desfășurate, inclusiv cele din țările terțe, pentru a determina legislația aplicabilă.

Aproximativ 16% din activitatea lucrătorului era desfășurată în Germania și un procent similar în Elveția, restul în țări terțe. Dacă CJUE decide că numai activitatea desfășurată în statele membre este relevantă, legislația germană rămâne aplicabilă. Dacă se iau în considerare și activitățile din țările terțe, procentul activității desfășurate în Germania scade sub 25%, pragul considerat indicator al unei „părți semnificative” conform art 14(8) din Regulamentul 987/2009 și ar putea duce la aplicabilitatea legislației elvețiene.

Cererea de decizie preliminară formulată anul trecut de tribunalul german aduce în atenția CJUE două întrebări (cauza C-743/23):

1. Trebuie oare să se ia în considerare întreaga activitate a lucrătorului, inclusiv cea desfășurată în țări terțe, pentru a determina dacă o parte semnificativă a activității este desfășurată în statul de reședință sau într-un alt stat membru?

2. Sau, dimpotrivă, trebuie să se ia în considerare doar activitatea desfășurată în statele membre ale UE pentru această determinare?

Clarificarea acestor aspecte este esențială, deoarece are implicații directe asupra drepturilor lucrătorului și a obligațiilor angajatorului în contextul securității sociale. Regulamentele UE (nr. 883/2004 și nr. 987/2009) coordonează sistemele de securitate socială pentru a asigura că persoanele care se deplasează în cadrul UE sunt protejate. Totuși, modul în care aceste regulamente sunt aplicate în cazuri complexe, cum este cel al activității transfrontaliere care include și țări non-UE, necesită o interpretare de la CJUE.

Decizia CJUE va fi extrem de importantă atât pentru reclamant, cât și pentru alți lucrători aflați în situații similare și pentru angajatorii acestora, oferind o linie directoare clară privind aplicarea legislației de securitate socială în contextul mobilității muncii într-un mediu puternic globalizat. Rămâne de văzut cum va echilibra CJUE principiile liberei circulații a lucrătorilor cu complexitățile legate de globalizarea forței de muncă.