Cinci aspecte importante privind repausul săptămânal

Toți lucrătorii trebuie să dispună de perioade de repaus suficiente, iar noțiunea de repaus trebuie exprimată în unități de timp, adică în zile, ore sau fracțiuni ale acestora, potrivit Directivei 2003/88/CE. În același timp, Directiva accentuează necesitatea stabilirii unei limite maxime a timpului de muncă săptămânal, indicând clar că „îmbunătățirea securității, igienei și sănătății lucrătorilor la locul de muncă reprezintă un obiectiv care nu trebuie subordonat considerentelor cu caracter pur economic”.

Pornind de la dispozițiile Directivei, Codul muncii reglementează atât timpul maxim de muncă în cadrul săptămânii, cât și perioada minimă destinată repausului săptămânal, fiind esențiale cinci aspecte:

Directiva indică explicit o perioadă de șapte zile în privința săptămânii, precizând și că repausul săptămânal trebuie să fie neîntrerupt, iar dispozițiile Codului muncii vor fi interpretate în același mod, adică cele două zile de repaus să fie consecutive. Desigur, nu toată lumea lucrează în acest mod: cinci zile de muncă consecutive și apoi două de repaus. 

Cu alte cuvinte, într-o perioadă de referință de șapte zile calendaristice, un lucrător poate presta activitate cel mult cinci zile, acestea fiind urmate de două zile consecutive de repaus, fără a exista posibilitatea repartizării celor 40 de ore în toate cele 7 zile. 

Art. 113 din Cod prevede, la alin. (1) regula generală, iar la alin. (2) excepția, conform dispozițiilor Legii 24/2000, însă ambele ipoteze juridice au la bază tot o durată a muncii de 40 de ore în decursul unei perioade de șapte zile.

În mod corespunzător vor fi interpretate și dispozițiile privind limita maximă săptămânală prevăzută pentru munca suplimentară, astfel încât nu s-ar putea aprecia că cea de-a șasea zi lucrată, în aceeași perioadă de referință de șapte zile, ar putea fi considerată excepție și astfel ar fi încadrată la muncă suplimentară.

Art.  137 alin. (4) este singurul care prevede, tot în mod excepțional, posibilitatea neacordării celor două zile consecutive de repaus săptămânal, limitând durata muncii neîntrerupte la cel mult 14 zile calendaristice și condiționând acordarea cumulată, apoi, a acestui tip de repaus.

Observăm că, deși este o situație excepțională, salariatul nu pierde zilele pentru repausul săptămânal, ci va beneficia de ele cumulat (cele peste care s-a sărit și cele care veneau la rând de drept).

Faptul că legiuitorul a impus două condiții în privința suspendării repausului săptămânal, acordul colectiv al salariaților (organizație sindicală sau reprezentanții salariaților) și autorizarea ITM, confirmă importanța acestuia, dar și oricât de excepțională ar fi situația din perspectiva angajatorului, perioadele de repaus reprezintă drepturi esențiale în cadrul relației de muncă și nu pot fi pur și simplu pierdute în mijlocul nevoilor angajatorului.

Mai mult, pentru că în cele cel mult 14 zile calendaristice lucrătorul a prestat peste cele 40 de ore stabilite pentru o săptămână de muncă, munca suplimentară este compensată direct cu acordarea dublului sporului prevăzut în CIM sau CCM, deci nu se aplică regula generală privind compensarea cu prioritate prin acordarea de ore libere plătite.

În primul rând, în cadrul contractului individual de muncă trebuie să se regăsească, explicit, repartizarea timpului de muncă, iar modelul-cadru CIM impune precizarea zilelor și a intervalului orar, fiind evidențiată predictibilitatea relației de muncă.

În al doilea rând, dacă se lucrează în acele zile, fiind o situație care nu se încadrează în regula generală, Codul muncii impune acordarea unui spor la salariu pentru a compensa acest disconfort, iar acest spor trebuie să fie rezultatul unei negocieri individuale sau colective, după caz, deci nu poate fi stabilit unilateral.

Nu în ultimul rând, modul de repartizare a timpului de muncă trebuie să facă obiectul informării prealabile, atât în momentul semnării contractului individual de muncă, cât și în cazul modificării acestui element al contractului individual. Altfel spus, angajatului trebuie să i se spună încă dinainte de semnarea CIM-ului că vor exista și sâmbete/duminici lucrate.

5. Repausul săptămânal de două zile consecutive sau de 48 de ore consecutive nu include și repausul minim zilnic acordat pentru ultima zi din seria celor cinci consecutive de muncă.

Chiar Directiva 2003/88/CE prevede explicit faptul că la repausul săptămânal neîntrerupt se adaugă orele prevăzute pentru repausul zilnic, confirmând astfel că în România, repausul prevăzut în cadrul unei perioade de referință de 7 zile calendaristice va fi de cel puțin 48 de ore (repaus săptămânal) + 12 ore (repaus zilnic), adică de 60 de ore.

Concluzionând, dacă un salariat a lucrat de luni până vineri și este solicitat să lucreze și sâmbătă, fără a exista acordul colectiv al salariaților și autorizarea din partea ITM, sunt încălcate dispozițiile legale, iar angajatorul poate fi sancționat cu amendă de la 1.500 de lei la 3.000 de lei, potrivit art. 260 alin (1) lit. j) din Codul muncii.