La data de 19 octombrie 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in cauza Matache si altii impotriva Romaniei, in care reclamantii invocasera incalcarea dreptului lor de acces la justitie (articolul 6 din Conventie) si a dreptului de proprietate (articolul 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie), ca urmare a neexecutarii unei hotarari definitive favorabile acestora.
La data de 19 octombrie 2006, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in cauza Matache si altii impotriva Romaniei, in care reclamantii invocasera incalcarea dreptului lor de acces la justitie (articolul 6 din Conventie) si a dreptului de proprietate (articolul 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie), ca urmare a neexecutarii unei hotarari definitive favorabile acestora.
In fapt, prin sentinta civila ramasa definitiva din 23 mai 2002, Judecatoria Braila a constatat ca reclamantii aveau dreptul sa primeasca, cu titlu de despagubiri, in baza Legii nr. 10/2001, sumele de 8 121 355 670 ROL pentru o moara, 4 647 835 922 ROL pentru utilaje, respectiv 464 779 000 ROL pentru terenul aferent, care fusesera nationalizate in 1949. Instanta a retinut si faptul ca, in virtutea Legii 10/2001, Primaria avea obligatia de a transmite sentinta, la data ramanerii ei definitive, Prefecturii Braila in vederea centralizarii informatiilor pentru plata despagubirilor. Reclamantii au solicitat in repetate randuri atat Primariei, cat si Prefecturii executarea hotararii judecatoresti mentionate. Urmare a acestor demersuri, Primaria i-a informat ca plata despagubirilor nu va fi efectuata decat in momentul adoptarii de catre Ministerul Finantelor Publice a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 in ceea ce priveste plata despagubirilor dispuse de instante.
In paralel, Primaria Braila a introdus contestatie la executarea hotararii din 23 mai 2002, care a fost admisa de Tribunalul Braila, pe considerentul ca executorul judecatoresc interpretase gresit dispozitivul hotararii, care nu facuse altceva decat sa constate sumele datorate reclamantilor, fara a dispune si plata acestora, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 10/2001 stabilea ca acestea vor putea fi plafonate in temeiul legii speciale ulterioare.
In ceea ce priveste articolul 6 din Conventie, Curtea a apreciat ca acesta a fost incalcat datorita neexecutarii hotararii definitive din 23 mai 2002, pornind de la o analiza sub doua aspecte a obligatiei fixate prin hotararea definitiva din 23 mai 2002, avand in vedere contradictia existenta intre Guvern si reclamanti asupra obligatiei stabilite prin hotararea judecatoreasca in cauza.
Astfel, prima ipoteza analizata de CEDO a fost cea in care obligatia de plata a despagubirilor reiesea din insasi hotararea din 23 mai 2002, caz in care articolul 6 este incalcat prin neexecutarea ei.
Cea de-a doua ipoteza examinata de Curte a fost cea in care plata despagubirilor nu trebuia efectuata decat dupa adoptarea unei legi speciale. Cu privire la acest aspect, CEDO a statuat ca dreptul reclamantilor la plata unor despagubiri avand ca baza sumele fixate de instanta decurge din hotararea din 23 mai 2002, iar nu dintr-o decizie administrativa ulterioara.
In ceea ce priveste faptul ca, ulterior adoptarii Legii nr. 10/2001, urma sa fie adoptata o lege speciala care sa stabileasca modul de evaluare si cuantumul despagubirilor datorate reclamantilor, Curtea a reiterat concluzia sa referitoare la faptul ca Legea nr. 247/2005 prevede doar un drept teoretic la despagubiri pentru persoanele aflate intr-o situatie similara cu cea a reclamatilor, iar absenta prelungita a despagubirilor nu este luata in considerare de aceasta lege.
Cu privire la articolul 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, CEDO apreciat ca si acesta a fost incalcat datorita neexecutarii hotararii din 23 mai 2002, cu atat mai mult cu cat legea speciala in temeiul careia ar fi trebuit sa se faca plata despagubirilor catre reclamanti a fost adoptata abia in anul 2005 si nici macar ulterior acestei date acestia nu au incasat sumele respective.
Totusi, Curtea a acceptat argumentul potrivit caruia procesul de adoptare a legislatiei privind acordarea masurilor reparatorii in temeiul Legii nr. 10/2001 a fost unul complex, remarcand insa ca in lipsa certitudinii datei la care vor fi achitate despagubirile dispuse de instanta, reclamantii au suferit o sarcina excesiva si incompatibila cu dispozitiile articolului 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
Referitor la acordarea de despagubiri reclamantilor, Curtea a decis ca acest aspect nu se afla in stare de judecata si a hotarat amanarea lui.
Comentarii articol (0)