avocatnet.ro 
Curtea de Apel Iași a dispus recent sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare, potrivit Centrului de Studii de Drept European:
„1. Dispoziţiile articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretate în sensul că perioada de timp în care un lucrător efectuează deplasarea, în afara orelor normale de lucru, la un alt loc, diferit de locul său fix sau obişnuit de muncă, pentru a-şi desfăşura activitatea sau îndatoririle în acel loc, conform dispoziţiei angajatorului său şi călătoria retur, constituie «timp de lucru»?
2. Prevederile art. 31 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi dispoziţiile art.6 par. 1 lit. b din Directiva 2003/88/CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziţii din legislaţia naţională în temeiul căreia orele corespunzătoare perioadei de deplasare a unui lucrător la un alt loc, diferit de locul său fix sau obişnuit de muncă, pentru a-şi desfăşura activitatea sau îndatoririle în acel loc, conform dispoziţiei angajatorului său şi cele corespunzătoare returului, nu sunt luate în considerare pentru a se stabili dacă este atins pragul timpului mediu de lucru săptămânal pentru calculul orelor suplimentare, faţă de definirea naţională a muncii suplimentare ca fiind exclusiv «munca prestată în afara duratei normale a timpului de munca săptămânal»?”
Notă: Parcursul cauzei C-420/24 la CJUE poate fi urmărit aici.
Directiva definește timpul de lucru drept „orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale”. Carta drepturilor fundamentale ale UE prevede că „orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit”.
În Codul muncii, la art. 111, timpul de muncă este definit astfel: „orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare”. Tot Codul muncii definește și repausul ca reprezentând „orice perioadă care nu este timp de muncă”. Practic, ziua angajatului este împărțită între timpul de muncă și cel de repaus.
„Dacă am presupune că nu este timp de muncă atunci când mă deplasez, din dispoziția angajatorului, într-un alt loc de muncă, atunci am accepta că acea perioadă de timp de perioadă de repaus -- ceea ce înseamnă că salariatul ar fi prejudiciat”, e de părere Dan Năstase, consilier juridic specializat în relații de muncă.
Despre considerarea perioadelor de deplasare descrise în întrebările preliminare ca timp de muncă/de lucru avem însă niște indici în Legea sănătății și securității în muncă (SSM).
În Legea SSM (Legea nr. 319/2006) regăsim obligația angajatorului de a lua în considerare capacitățile lucrătorului în ceea ce privește SSM-ul, atunci când îi încredințează sarcini, unde amintim fișa de identificare a factorilor de risc, acolo unde angajatorul trebuie să bifeze și să detalieze ce fel de deplasări în interesul serviciului se impun angajatului în cauză. Aceeași lege stabilește că se consideră accident de muncă „accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă”.
Marianzmv
Comentarii articol (0)