CJUE: Accesul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung la măsuri de asistență socială nu poate fi supus condiției de a fi avut reședința timp de cel puțin zece ani într-un stat membru

CJUE a emis azi o hotărâre în cauzele conexe C‑112/22 și C‑223/22 ce vizează interpretarea Directivei 2003/109/CE referitoare la statutul resortisanților din țări terțe rezidenți pe termen lung în UE, în special în ceea ce privește art. 11, para. 1 lit. d), care garantează egalitatea de tratament în privința măsurilor de securitate socială, ajutor social și protecție socială. 

Cazurile implică două persoane (CU și ND) din țări terțe, rezidente pe termen lung în Italia, acuzate de procuratura din Napoli de a fi utilizat declarații false pentru a obține nelegal „venitul de cetățenie” (un ajutor social destinat asigurării unui minim de subzistență). Potrivit legislației italiene, pentru a fi eligibile pentru acest beneficiu, cetățenii non-UE trebuie să fi locuit în Italia timp de cel puțin zece ani, din care ultimii doi ani în mod continuu. CU și ND nu îndeplineau această condiție, fiind înregistrate ca rezidente în Italia doar din 2012 și, respectiv, 2013. Astfel, cele două au ajuns să fie cercetate penal pentru declarațiile false.

Tribunalul din Napoli a adresat CJUE întrebări privind conformitatea legislației italiene cu dreptul UE în ceea ce privește discriminarea indirectă pe care o poate provoca condiția de rezidență de zece ani impusă de Italia pentru accesul la ajutor social. Curtea a considerat că „venitul de cetățenie” constituie o prestație de asistență socială destinată asigurării unui minim de subzistență și, prin urmare, intră sub incidența art. 11, para. 1 lit. d) din Directiva 2003/109/CE.

CJUE a concluzionat că cerința de rezidență de zece ani, cu ultimii doi ani în mod continuu, afectează în mod disproporționat resortisanții din țări terțe, chiar dacă se aplică formal atât acestora, cât și cetățenilor italieni. Curtea a subliniat că această condiție constituie o discriminare indirectă, care este, în principiu, interzisă. Curtea a constatat că justificarea bazată pe integrarea socială și profesională nu este valabilă în contextul art. 11 din directiva antemenționată. Conform directivei, cinci ani de rezidență legală și neîntreruptă sunt considerați suficienți pentru a demonstra integrarea în statul membru.

Practic, spune CJUE, un stat membru nu poate să prelungească unilateral perioada de ședere impusă de directivă (cinci ani) pentru ca un resortisant al unei țări terțe care este rezident pe termen lung să poată beneficia de un tratament egal cu cel aplicat resortisanților acestui stat membru în materie de acces la o asemenea măsură. 

Problema sancțiunii penale impuse 

CJUE a mai subliniat că sancțiunile penale pentru declarații false referitoare la condițiile de rezidență nu sunt compatibile cu dreptul UE, dacă aceste condiții sunt ele însele contrare Directivei 2003/109/CE.

„(...)  în ceea ce privește problema compatibilității cu dreptul Uniunii și, în special, cu Directiva 2003/109, a unei dispoziții naționale care prevede aplicarea unei sancțiuni penale solicitanților unei măsuri de securitate socială, ajutor social sau protecție socială în cazul unei declarații false, de către aceștia, în ceea ce privește condițiile de acces la o astfel de măsură, este necesar să se reamintească faptul că din jurisprudența Curții reiese că un dispozitiv național de sancționare nu este compatibil cu dispozițiile Directivei 2003/109 atunci când este impus pentru a asigura respectarea unei obligații care în sine nu este conformă cu aceste dispoziții”, scrie, mai exact, în decizia pronunțată azi de CJUE.