Paradoxul României – cheltuieli scăzute cu serviciile sociale și țara asistaților sociali

Spre surprinderea mea, discursul împotriva asistaților sociali încă rezistă în 2024, iar în prag de campanie electorală România se rupe în două: cei care muncesc și cei care refuză să o facă. În 2024, primarul din Șimleu se lăuda cum scoate asistații sociali la muncă că „dacă nu muncesc, nu primesc”. La două luni distanță, Adevărul publica un reportaj despre refuzul asistaților sociali de-a presta munca – motiv de panică națională.

Miturile despre ajutoare sociale se propagă nestingherite, mai ales că unii-și imaginează averi făcute pe spatele statului. La finalul anului 2023, erau 167.000 de beneficiari de venit minim garantat (ajutor social), iar în medie fiecare primea 301 lei. Cu valoarea redusă a ajutorului social, dar și cu numărul mic de beneficiari, nimeni nu păcălește sistemul.

Demonizarea ajutoarelor sociale este doar o parte a discursului împotriva statului social. În schimbul unei slabe finanțări – printre cele mai scăzute cu sănătatea și educația din UE – nesurprinzător, avem și rezultate slabe. Abordarea în discursul public, mai ales pe fondul creșterii deficitului și datoriei publice, este de-a limita cheltuielile.

Ca pe vremea neoliberalilor, statul este întotdeauna prea mare și mereu trebuie să fie subțiat. În 2022, la finalul anului, România cheltuia aproape 225.236 milioane lei pe toate prestațiile sociale. Cea mai bună parte, aproape jumătate din totalul de cheltuieli, se ducea pe pensii și alte beneficii ce derivă din limita de vârstă. Un sfert din total se ducea apoi pe boală/îngrijirea sănătății, iar restul se distribuia către șomaj, excluziune socială, locuință, dizabilitate.

În limitarea riscului de excluziune socială statul oferea 3.181 milioane lei, o sumă infimă, aproape 1.5% din totalul cheltuielilor cu prestațiile sociale. Sărăcirea statului de către unii care beneficiază de foloase materiale, precum venitul minim garantat, nu are nicio bază materială. 

În ultimii 10 ani, totalul cheltuielilor cu prestațiile sociale s-a mărit de aproape 1.5 ori, de la 92.782 până la 225.236 de milioane lei în 2022. În continuare cele mai mari creșteri s-au înregistrat în domeniul bolii/îngrijirii, iar, mai apoi, pe fondul pensionării, dar și creșterii valorii pensiei.

Creșterea cheltuielilor cu prestațiile sociale nu ne spune nimic clar despre România. În ciuda discursului anti-asistat social și pro-austeritate pentru subțierea statului, riscul de sărăcie și excluziune socială în România rămâne la cote ridicate. Datele o spun, dar și Strategia guvernamentală privind incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2022 – 2027.

În România, în prezent, există un paradox: se consideră că se cheltuie prea mult cu serviciile sociale, dar, în continuare, nivelul sărăciei este ridicat. Pentru a înțelege mai bine trebuie să ne dăm un pas în spate și să ne uităm la nivel european, de unde aflăm că, raportat la PIB, România e printre statele membre care alocă cel mai puțin pentru cheltuieli sociale. Doar Irlanda se află sub noi, dar putem să n-o luăm în seamă, din cauza PIB-ului ridicat ca rezultat al politicii de paradis fiscal.

România alocă echivalentul a 17% din PIB pe serviciile sociale, o valoare infimă, mult sub media europeană de 30%. Calculat în EUR per locuitor, tot la coada graficului se află România cu doar 2.102 EUR față de media europeană de 9.808 EUR. Raportat în funcție de puterea de cumpărare standard, tot în coadă ne aflăm cu 4.274 PPS* per capita față de media europeană de 9.808 PPS per capita.

*PPS = Purchasing Power Standards (paritatea puterii de cumpărare)

În ciuda paradoxului statului supra-dimensionat, în România se discută de complet opusul. Dacă am scoate și pensiile din calcul (aproape 50% din totalul cheltuielilor cu prestațiile sociale), am rămâne cu un stat social slab-finanțat ce continuă să fie atacat din toate părțile. Discuția asupra viitorului asistenței sociale este necesară în acest moment de cotitură: deficitul ridicat, o politică fiscală inconsistentă, dar și rata ridicată a dobânzii de referință.

În spatele discursului populist de-a reforma sistemul de asistență socială, adesea se ascunde o dorință viscerală de-a-i limita existența acestuia. În ciuda unor reduceri de cheltuieli infime, viitorul arată sumbru pentru statul social din România. Dacă, prin absurd, statul ar mai înceta să ofere în mod direct diverse servicii sociale, va ajunge să le subcontracteze de la diverse firme.

Așa cum ne-a arată și experiența azilelor groazei, subcontractarea nu aduce neapărat servicii mai calitative. Privatul nu înțelege obligatoriu cum să facă mai bine treaba statului, iar, culmea, o dorință de-a reduce cheltuielile statului le crește, de fapt. Intervine și mecanismul profitului până la urmă.

Dorința de-a compara cu media statelor europene poate părea ambițioasă, mai ales că România este un stat democratic nou, care-a trecut printr-o tranziție cu inflația anuală de ordinul sutelor. Nici față de statele din regiune nu stăm deloc bine, ba, din contră, în ultimii 10 ani tendința a fost de-a aloca mai puțin (% din PIB) față de restul statelor din regiune. Față de 2012, alocarea în EUR pe locuitor s-a dublat, doar că raportat la PIB a rămas în jurul valorii de 14 – 16%.

A privi datele în față este necesar în aceste momente în care discuțiile pentru a reduce deficitul se fac în spatele ușilor închise. Experimentul de vara trecută cu legea austerității ce viza închiderea mai multor organisme publice din teritoriu ne-a confirmat că există o dorință de-a tăia fără a evalua consecințele.

Discursul public este în continuare antagonizat de către mitul asistaților sociali, acest grup deloc omogen de oameni, care este privit ca principalul motiv pentru care lucrurile nu merg în România. În ciuda existenței datelor care să confirme opusul ipotezei, rămânem într-un paradox: alocăm cel mai puțin, avem cel mai mare risc de sărăcie, avem un număr redus de asistați sociali, dar cumva este țara lor.