UPDATE: Înregistrările convorbirilor dintre angajați pot fi folosite în litigiile împotriva angajatorului chiar și în lipsa acordului/informării interlocutorului, dar nu în orice condiții. Decizia ICCJ, publicată

„Proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat şi un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiţia asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, şi dreptul la viaţa privată, pe de altă parte, în sensul că încuviinţarea probei trebuie să fie indispensabilă exerciţiului dreptului la probă şi strict proporţională cu acest scop”, a concluzionat luna trecută Înalta Curte într-o decizie privind dezlegarea unor chestiuni de drept. Decizia vine în interpretarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi prin raportare la dispoziţiile art. 74 şi 75 din Codul civil și a fost publicată azi în Monitorul Oficial nr. 1047. 

Potrivit Codului de procedură civilă, sunt considerate mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.

Dacă ne rezumăm strict la acest articol, poate părea evident că aici ar intra și conversațiile înregistrate dintre două persoane fizice. Doar că legea, mai precis, Codul civil, protejează viața privată a persoanei și stabilește că pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private atât interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări, cât și captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia. 

Totuși, stabilește Codul civil, nu constituie o încălcare a dreptului la viață privată atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, iar exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a acestui drept. 

Curtea de Apel București (CAB) a sesizat în primăvară Înalta Curte solicitând lămurirea următoarei chestiuni de drept: în ce măsură înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri? Speța de la care a fost ridicată această întrebare a vizat tocmai fapte de hărțuire la locul de muncă, fiind propusă ca probă tocmai o convorbire telefonică înregistrată fără acordul interlocutorului. „Potrivit elementelor furnizate de către instanța de trimitere, conținutul conversației telefonice purtate de către reclamant cu un alt salariat sau cu un reprezentant al angajatorului și înregistrate fără acordul acestuia din urmă a avut o pondere importantă în soluția pronunțată”, scrie în decizia publicată azi.

Opinia Curții de Apel a fost majoritar contra utilizării acestor înregistrări ca probe în litigii civile și de muncă. Deși înregistrarea unei convorbiri telefonice fără acordul interlocutorului nu este interzisă explicit de lege în domeniul civil, totuși, această practică trebuie analizată în raport cu „bunele moravuri” din legislația civilă. În relațiile dintre clienți și agenții economici, este o practică uzuală ca interlocutorii să fie avertizați înainte că discuția lor este înregistrată. Aceasta nu doar ajută la rezolvarea problemelor, ci modelează și comportamentul celui care sună. Dacă în interacțiunile sporadice este necesară informarea despre înregistrare, cu atât mai mult este recomandată în cazul discuțiilor legate de raporturi juridice, spuneau cei de la CAB.

În cazul înregistrărilor telefonice, acestea pot include și detalii personale furnizate involuntar, ceea ce face dificilă utilizarea lor ca probă fără a proteja datele personale care nu sunt relevante pentru discuția în cauză. CAB a adus în discuție și jurisprudența CEDO, prin care se subliniază importanța avertizării prealabile în monitorizarea angajaților, considerând că lipsa informării încalcă dreptul la viață privată, chiar dacă există restricții impuse de angajator. În cazul monitorizării convorbirilor angajaților, chiar și în lipsa unei politici clare de monitorizare, colectarea datelor personale fără informare prealabilă reprezintă o ingerință în dreptul la viață privată, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În concluzie, a susținut CAB, este necesar ca persoanele să fie informate cu privire la înregistrarea convorbirilor telefonice, pentru a respecta bunele moravuri și principiul loialității în administrarea probelor.

Dreptul la viață privată nu este absolut. Condiții necesare pentru ca o probă obținută prin încălcarea vieții private să fie admisibilă în instanță, potrivit ICCJ

• existența unei baze legale în dreptul intern: rezultă din aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă privind probele în litigiile de muncă, coroborate cu prevederile Codului civil referitoare la dreptul la viață privată și limitele sale;
• îndeplinirea unui scop legitim: în acest caz, scopul legitim este asigurarea dreptului la un proces echitabil pentru partea care solicită proba;
• caracterul necesar al probei: proba trebuie să fie indispensabilă pentru exercitarea dreptului la probă, adică determinantă și imperios necesară pentru partea care o folosește;
• proporționalitatea cu scopul urmărit: instanța trebuie să cântărească importanța probei pentru soluționarea litigiului în raport cu gravitatea atingerii aduse dreptului la viață privată.