Băieții rămân în urmă: Doar 19% ating nivelul universitar, într-o țară marcată de inegalități profunde

În ultimul an, mai multe analize din Financial Times indicau o creștere a decalajelor dintre femei și bărbați. Nu este vorba doar de decalajele salariale, ci de participarea în educație, formare, implicarea în viața civică, dar și referitor la ideologia politică. 

În țările dezvoltate, tendința este a femeilor de-a participa mai activ în universități și de-a urma un parcurs intelectual. În Statele Unite, diferența în ultimii ani este de aproape 10 puncte procentuale, iar media europeană nu se situează nici ea foarte departe. România se confruntă cu o problemă asemănătoare, dar la bază, înainte de disparitățile de gen, există o participare generală redusă în universități. 

În medie, 43,9% dintre europeni aveau studii superioare comparativ cu media de 22,8% din România. Procentul scăzut este și mai îngrijorător raportat la ultimii 10 ani, România înregistrând o simplă creștere de 0,1%. În același timp, la nivelul mediei statelor europene, procentul a crescut cu 8,3%.

În anii anteriori pandemiei se înregistrase o creștere modică, la 26%, doar că, mai apoi, în 2023, numărul absolvenților de învățământ superior s-a diminuat la 23% în 2023. Scăderea vine atât din partea femeilor, dar și a bărbaților, însă impactul este disproporționat din partea celor din urmă. Pentru prima dată în ultimii 10 ani, mai puțin de 20% dintre bărbații cu vârste între 30 – 34 ani aveau studii superioare. Procentul femeilor se apropie de 30%, dar, într-adevăr, a fost o scădere în 2023 ce-ar fi putut fi cauzată atât de criza costului de trai, cât și o resimțire a efectelor întârziate ale pandemiei. 

Martie 2020 a venit cu schimbări considerabile în desfășurarea cursurilor și putem spune că a luat statul român prin surprindere. Orele de gramatică și matematică difuzate la televizor au contribuit la menținerea unor aparențe de normalitate, doar că impactul de-abia acum se resimte. Cei mai săraci au fost confruntați cu o situație dură, așteptând după autoritățile publice să le ofere tablete pentru a putea intra la cursuri. Nu au beneficiat cu toții de tablete, ci doar cei care nu aveau dispozitive electronice în casă capabile de-a se conecta la internet. Într-o familie cu cinci copii unde tatăl avea un smartphone, aceștia nu au beneficiat de tablete, iar în unele cazuri unde dispozitivele s-au deteriorat, iar părinții au fost buni de plată.

Răspunsul încet al autorităților publice a dus la o situație de criză în domeniul educației și formării – stare care se menține așa de câteva decenii. La testele PISA din 2022, rezultatele au fost similare cu cele din 2018, un moment de ușurare pentru autoritățile care se așteptau ca pandemia să aibă un impact dezastruos. Este deja dezastruos că rezultatele s-au menținut la aceleași valori și că Ministerul se laudă cu că „România nu a înregistrat pierderi semnificative în performanțele elevilor, ceea ce demonstrează că avem un sistem de educație rezilient”. În ultimii ani, aproape 50% dintre elevi erau analfabeți funcționali, adică puteau citi, dar nu înțelegeau înșiruirea de cuvinte.

Diferența dintre cei care provin din medii privilegiate, unde veniturile sunt ridicate, și cei săraci este cea mai înaltă din totalul țărilor care au participat la studiul PISA. Reziliența este valabilă doar pentru cei bogați, iar în schimbul unor strategii și promisiuni de-a crește accesul persoanelor la educație și-a reduce disparitățile de clasă, rata abandonului școlar rămâne printre cele mai ridicate în România.

Pandemia a reușit să păstreze status quo-ul din prezent, să contribuie la alienarea studenților din medii sărace și să le ofere cale liberă celor bogați să prospere. Disparitatea în funcție de gen încă nu este analizată temeinic în România (chiar dacă Andrew Tate și-a stabilit reședința aici, iar atitudinile față de violență domestică sau de gen rămân în continuare conservatoare...). 

Din perspectiva celor de mai sus este nevoie de-o strategie comprehensivă care să includă nu doar o creștere a participării studenților, dar și o înțelegere generală a fenomenului. Bărbații români participă cu 20% mai mult pe piața muncii față de femei, dar în continuare rămân sub-reprezentanți în universități. Participarea scăzută, în lipsa unor studii amănunțite, poate fi cauzată în principal de veniturile reduse, dar și de-o lipsă de speranță față de schimbările socio-economice. 

Studiul recent al FES România privind opiniile, temerile și aspirațile tinerilor din România oferă o radiografie generală a fenomenului. Tinerii români privesc mai rău locurile de muncă, bunăstarea economică, statul de drept și democrația din România față de media tinerilor UE. Sentimentul negativ nu are legătură cu percepția, ci cu starea materială a lucrurilor: izolatoarea ruralului și lipsa de politici sociale în aceste zone, iar, mai apoi, creșterea clivajelor între cei bogați și cei săraci. 

O simplă strategie de promovare a aptitudinilor, așa cum am tot văzut de-a lungul timpului, prin perspectiva Pilonului European al Drepturilor Sociale, Pactul European pentru Aptitudini sau orice altă inițiativă venită de sus-în-jos nu atinge nucleul problemei, care riscă să explodeze în fața noastră. New York Times a dedicat mai multe articole acestei problematici pe care-o atribuie și unui sentiment de abandon resimțit de băieți. 

În această lume, sentimentul de abandon persistă, iar fără intervenții comunitare pentru a-i ajuta pe cei pe care-i pierdem pe parcurs, riscăm să adâncim discrepanțele deja-existente. Este de la sine înțeles că nu toată lumea trebuie să meargă la universitate, dar nici o rată de sub 20% nu trebuie să fie tolerabilă în România, țara cu cel mai mic consum cultural de carte din Europa. Nu e nevoie să fie toți olimpici la matematică, dar discrepanțele dintre cei bogați și tineri nu ar trebui să fie cele mai ridicate din rândul statelor care au participat la examinările PISA.

Astăzi, în 2024, nu s-a înregistrat un progres semnificativ față de acum 10 ani în ce privește absolvirea de studii universitare. Rata abandonului școlar se menține ridicată, iar cum am arătat anterior, educație pe termen-lung sau la locul de muncă rămâne o prioritate scăzută a mediului de afaceri, dar și al guvernului.