Corupti fara voie

Legea nr. 78/2000 este primul act normativ care a definit sfera de aplicare a notiunii de coruptie din punct de vedere penal. Acestei reglementari i se pot reprosa insa mai multe neajunsuri. Dintre imperfectiuni se pot enumera, cu titlu exemplificativ, caracterul extrem de larg al textelor de incriminare a faptelor care constituie infractiuni sau posibilitatea statului de a interveni, pe aceasta cale, din oficiu, in relatiile stabilite in interiorul societatilor comerciale, peste vointa persoanelor care detin participatii la aceste societati. 
 Avocat Bogdan Iacob,Societatea de avocatura SOVA & PARTNERS
 
 In scopul de a crea si ocroti un mediu de afaceri sanatos, statul a intervenit, incercand sa excluda posibilitatea anumitor persoane, care participau activ la viata publica, sa detina participatii in societatile comerciale, si astfel sa limiteze posibilitatile acestor persoane de a influenta negativ, prin deciziile lor, viata societatii, fara insa a limita initiativa privata, concretizata in libertatea de asociere, atat de necesara unei economii de piata.
 Una dintre directiile urmate de legiuitor pentru ocrotirea mediului de afaceri sanatos a fost trasata prin adoptarea Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, urmata de adoptarea Legii nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei.
 Principalele scopuri avute in vedere la elaborarea actelor normative mai sus-mentionate au fost definirea si incriminarea "coruptiei". A fost avuta in vedere incriminarea atat a infractiunilor de coruptie (luarea si darea de mita, traficul de influenta si primirea de foloase necuvenite), cat si a infractiunilor asimilate infractiunilor de coruptie si celor in legatura directa cu infractiunile de coruptie.
 
 Formulari largi si ambigue
 In ceea ce priveste caracterul larg, extrem de cuprinzator al textelor de incriminare, legea opereaza cu expresii precum "efectuarea de operatiuni financiare", "incheierea de tranzactii financiare", "folosirea, in orice mod, direct sau indirect, de informatii ce nu sunt destinate publicitatii" ori "permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informatii".
 Utilizarea acestor sintagme nu este intamplatoare si rezida in intentia legiuitorului de a include in sfera ilicitului penal atat a activitatilor prezente, cat mai ales a celor viitoare, care aduc sau vor aduce atingere relatiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal.
 In opinia noastra, principalul efect al acestui mod de legiferare l-a constituit insa includerea in sfera ilicitului penal, cu consecinta pedepsirii cu mijloacele specifice acestei ramuri de drept, a unor conduite care sunt tangentiale cu norma de incriminare, situate la limita dintre "bine" si "rau".
 
 Un exemplu mai concret
 Legea nr. 78/2000 privind descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie arata ca este considerata infractiune si "este pedepsita cu inchisoarea (...) efectuarea de operatiuni financiare, ca acte de comert, incompatibile cu functia, atributia sau insarcinarea pe care o indeplineste o persoana ori incheierea de tranzactii financiare utilizand informatiile obtinute in virtutea functiei, atributiei sau insarcinarii sale", daca faptele de mai sus sunt savarsite in scopul obtinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.
 Lecturarea textului de incriminare poate crea confuzii unei persoane neavizate. In mintea unei persoane specializate insa, analiza textului infractiunii naste cel putin 4 intrebari, si anume: "Ce sunt operatiunile financiare si ce sunt tranzactiile financiare?", "Care este deosebirea dintre ele?", "Ce poate reprezenta, in cazul unei infractiuni, izvorul incompatibilitatii?", "Ce se intelege prin foloase necuvenite in cazul de fata?".
 
 Efectuarea de operatiuni financiare constituie infractiune?
 La primele doua intrebari, raspunsul este foarte dificil de dat si nu este unanim acceptat nici de doctrina si nici de practica judiciara, intrucat atat notiunea de "operatiune financiara", cat si cea de "tranzactie financiara" nu se bucura de definitii date de o norma juridica (legale), fiind, in acelasi timp, susceptibile de mai multe intelesuri.
 In literatura de specialitate, "efectuarea de operatiuni financiare" a fost definita ca realizarea unor tranzactii referitoare la bani si la credite. Pentru ca efectuarea de operatiuni financiare sa constituie infractiune, in sensul Legii nr. 78/2000, trebuie sa fie indeplinite, in mod cumulativ, doua conditii.
 Prima conditie impune ca operatiunile respective sa fie efectuate ca acte de comert.
 Codul comercial, la art. 3 pct. 11 include, ca fapte, acte de comert, operatiunile de banca si schimb. Operatiunile de banca sunt acele operatiuni care au ca finalitate acte speculative sau de intermediere in circulatia banilor, facuta intr-un mod organizat, deci prin intermediul unei institutii financiar-bancare. Operatiunile de schimb sunt operatiunile care constau in schimbul monedei, atat in forma manuala, cat si sub forma "schimbului tras", cand moneda de schimb este predata intr-un loc, iar echivalentul ei in alt loc.
 A doua conditie ce trebuie indeplinita pentru a ne afla in prezenta unei infractiuni este ca operatiunile financiare, ca acte de comert, sa fie incompatibile cu functia, atributia sau insarcinarea pe care o indeplineste o persoana. In opinia noastra, starea, situatia de incompatibilitate trebuie sa rezulte expres dintr-un act normativ, nefiind posibil ca o norma conventionala acceptata de parti (cuprinsa, de exemplu, in actul constitutiv sau in statutul unei societati comerciale) sa devina norma de incriminare.
 
 Tranzactiile financiare si infractiunile de coruptie
 In sensul Legii nr. 78/2000, si "incheierea de tranzactii financiare" poate constitui o infractiune asimilata infractiunilor, daca sunt indeplinite cumulativ cele doua conditii impuse de norma de incriminare.
 Prima conditie cere ca tranzactiile sa faca parte din categoria celor financiare. In doctrina juridica, "tranzactia" a fost definita ca fiind intelegerea intervenita intre doua sau mai multe parti, cu privire la modalitatea de transmitere a unor drepturi sau de efectuare a unor schimburi comerciale, iar incheierea tranzactiei desemneaza momentul perfectarii acordului de vointa intre participantii la tranzactie. Notiunea de "tranzactii financiare" nu are insa o definitie legala, neexistand niciun act normativ unde sa fie definit ce inseamna "tranzactii financiare" si care este sfera acestei notiuni.
 A doua conditie ceruta de lege pentru ca incheierea de tranzactii financiare sa constituie infractiune impune ca aceste tranzactii sa fi fost incheiate de subiectul activ, adica de faptuitor, utilizand informatii dobandite in virtutea functiei, atributiei sau insarcinarii. Cu alte cuvinte, aceste informatii trebuie sa reprezinte mijlocul care faciliteaza incheierea unor tranzactii "financiare" in scopul obtinerii de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, deci informatiile trebuie sa fie in legatura cu tranzactiile financiare si sa poata facilita incheierea unor astfel de tranzactii.
 Legiuitorul a scapat insa din vedere o situatie foarte des intalnita in practica, si anume aceea in care o persoana indeplineste, in cadrul unei societati, doua functii sau insarcinari. Exemplul cel mai frecvent il constituie directorul general al societatii, care este, prin statutul societatii, si presedinte al Consiliului de Administratie si care, in ambele calitati, are acces la o serie de informatii confidentiale.
 Constituie infractiune fapta unei persoane de a utiliza, in exercitarea atributiilor de director general, una sau mai multe informatii obtinute in calitate de presedinte al Consiliului de Administratie?
 Folosirea respectivelor informatii, in interesul societatii, dar si pentru indeplinirea indicatorilor de performanta stabiliti in contractul de performanta al directorului general constituie obtinere de foloase necuvenite?
 Acestea sunt intrebari care au ramas fara raspuns in doctrina si fata de care solutiile practicii judiciare sunt neuniforme si, prin urmare, echivoce.
 
 Legiferare sau imixtiune?
 Cel de-al doilea aspect privitor la imperfectiunile normelor de incriminare cuprinse in Legea nr. 78/2000 este unul de fond si se refera la dreptul statului de a interveni, din oficiu, in relatiile stabilite in interiorul societatilor comerciale, cu alte cuvinte, de a interveni peste vointa persoanelor care detin participatii la aceste societati si de a "restabili" ordinea de drept incalcata prin savarsirea acestor infractiuni.
 In analizarea celor aratate mai sus trebuie sa pornim de la sfera persoanelor care intra sub incidenta legii privind prevenirea, descoperirea si sanctionarea infractiunilor de coruptie sau, altfel spus, ce calitati trebuie sa detina o persoana pentru a avea calitatea de subiect activ, faptuitor al unei infractiuni de coruptie, putand fi astfel pedepsit. In primul rand, intra sub incidenta acestor norme persoanele care exercita o functie publica, indiferent de modul in care au fost investite, in cadrul autoritatilor publice sau institutiilor publice, lucru care apare ca fiind firesc, intrucat statul trebuie sa ocroteasca increderea de care se bucura functiile publice. Dar sub "puterea" aceleiasi legi intra si persoanele care indeplinesc, permanent sau temporar, o functie sau o insarcinare, in masura in care participa la luarea deciziilor sau le pot influenta, in cadrul (...) altor agenti economici sau, mai simplu, in mediul privat.
 In aceste conditii, nu putem oare aprecia ca ne aflam in prezenta unei imixtiuni nepermise a statului in afaceri comerciale private, in situatia in care el (statul) nu poate justifica existenta unui prejudiciu?
 Este posibil ca statul, prin organele sale, fara a justifica un prejudiciu, sa se substituie vointei societare si sa dispuna tragerea la raspundere penala a unei persoane in privinta careia tocmai cei care au ales-o/numit-o decid ca nu este cazul a se lua nicio masura?
 In cazul ambelor intrebari, apreciem ca raspunsul este negativ, iar modalitatile legislative de interventie a statului in domeniul societatilor comerciale trebuie sa se circumscrie nevoii de a asigura un climat de afaceri sanatos si sigur.