Administrarea societatilor pe actiuni: controverse si solutii

Initiatorii noii legislatii au explicat demersul lor printr-o expresie deja tocita in anii din urma, respectiv cerinta alinierii legislatiei romanesti la acquisul comunitar. Destinatarii legii au privit cu oarecare prudenta acest efort, si nu intamplator.

Experiente juridice amare ale trecutului i-au invatat pe oamenii de afaceri ca este mai bine sa existe un cadru legislativ stabil decat sa ai de-a face cu incercari ratate ori intempestive de imbunatatire a legilor existente. Din pacate, cel putin din perspectiva timpului lasat pentru intrarea in vigoare a legii, cei circumspecti au avut din nou dreptate. Astfel, Legea nr. 441/2006 a fost publicata in Monitorul Oficial la 28 noiembrie 2006, intrand in vigoare, conform regulii generale in materie, la trei zile de la publicare. Aceasta in conditiile in care proiectul initial, depus de Guvern la Senat in cursul lunii iunie 2006, prevedea o perioada de intrare in vigoare de 90 de zile de la data publicarii. Poate parea un amanunt minor, dar in acest fel majoritatea societatilor comerciale (cu precadere cele pe actiuni) s-au trezit aproape peste noapte in situatia de a incalca legea.

Tirul criticilor, pe mai multe fronturi
Exemplul care a dat nastere celor mai multe discutii este introducerea interdictiei absolute a cumulului mandatului de administrator cu existenta unui contract de munca. Unii juristi atrageau atentia, cu mai multa vreme in urma, ca de fapt aceasta solutie se impunea, pe cale de interpretare, si sub imperiul legii vechi, care dispunea ca raporturile dintre administratori si societate erau supuse regulilor contractului de mandat. Lipsa unei prevederi exprese, precum si comoditatea de a apela la contractul de munca (care avea o reglementare mult mai detaliata) a facut insa ca, la nivelul societatilor comerciale, lucrurile sa fie mai degraba amestecate, o larga majoritate a administratorilor avand si contract de munca cu societatea. Era un paradox juridic: administratorul care detinea si calitatea de salariat era, in acelasi timp, si conducator, si subordonat!
Tirul criticilor impotriva noii reglementari nu a intarziat si a fost lansat de pe mai multe fronturi. Cel putin reprosurile cu privire la cele numai trei zile lasate societatilor pentru a intra in legalitate sunt absolut intemeiate. Alte observatii privesc aspecte mai spinoase, cum sunt tipul de contract care trebuie incheiat cu administratorii si - aspect foarte important - tratamentul fiscal al remuneratiilor platibile administratorilor, atat din punctul de vedere al impozitarii veniturilor acestora, cat si al platii diverselor contributii de asigurari sociale, de sanatate si altele similare. Ceea ce s-a inteles poate mai putin la nivelul majoritatii este ca noua reglementare ofera o flexibilitate mai mare partilor, care au devenit intr-o masura mai larga stapane pe propriul destin. Astfel, administratorii parasesc cadrul stramt si rigid al reglementarilor din dreptul muncii pentru a intra in domeniul dreptului comercial. Contractele pe care le vor incheia de acum cu societatile care ii vor numi ca administratori vor fi contracte de mandat comercial, care pot fi numite, de dragul de a fi mai specific, contracte de management. In comparatie cu ce se intampla in dreptul muncii, reglementarile legale din materia contractului de mandat au numai caracter de principiu. Ele se preocupa mai putin de detalii si lasa partilor interesate libertatea (cu care nu sunt inca obisnuite) de a-si negocia contractele asa cum doresc.

Nuante de gri
Ce se intampla din punct de vedere fiscal? Impozitul este acelasi, 16%, si de regula se achita, la fel ca la salariati, prin retinere la sursa. Situatia administratorilor este acoperita si in legislatia cu privire la contributiile de asigurari sociale (pensii), cele de asigurari de sanatate, contributia pentru asigurarile de munca si boli profesionale, contributia de somaj, cea pentru concedii medicale etc. In general, sarcina platii acestor contributii, precum si a indeplinirii diverselor formalitati birocratice (semnare de declaratii, contracte etc.) se deplaseaza de la societate catre administratori. Aparent, ei aici vor avea o pozitie mai putin favorabila decat a salariatilor. Nu trebuie insa uitat ca orice eventuale inconveniente vor putea fi „reparate” de administratori in cursul negocierii contractului de management. Ceea ce nu este insa negociabil este caracterul revocabil al mandatului administratorului. Potrivit Codului Muncii, un salariat poate fi concediat numai in cazuri limitativ prevazute de lege (si deseori fostul salariat obtine in justitie reincadra-rea in functie si/sau despagubiri). Administratorul insa va putea fi revocat oricand, pentru orice motiv, fara a avea dreptul la reintegrarea in functie, singura consolare fiind dreptul de a obtine despagubiri daca revocarea a fost neintemeiata.
Pana aici lucrurile par simple, sunt fie albe, fie negre. Mai complicat insa de tras concluzii sau de gasit solutii este cand avem de-a face cu diferite nuante de gri. Astfel, prevederile de mai sus se refera nu doar la administratori, ci si la directorii societatilor pe actiuni. Nu la toti acestia insa, ci numai la cei care au primit delegarea unor atributii de conducere. Intrebarea urmatoare este, in mod natural, „Ce inseamna delegarea de atributii „de conducere?”. In zadar vom cauta insa in lege ce inseamna aceasta, pentru ca nu vom gasi. Putem avea in vedere anumite criterii, de pilda numirea acestora de catre Consiliul de Administratie, subordonarea fata de Consiliu, gestionarea unui buget propriu, posibilitatea de a reprezenta societatea la incheierea de acte juridice, existenta unor departamente in subordinea directorului respectiv etc., dar ne aflam in zona interpretabilului.
Poate mai grava este situatia societatilor cu raspundere limitata. Cine se uita in Legea societatilor comerciale va observa cu usurinta ca majoritatea prevederilor de acolo se refera la societatile pe actiuni (mai bine de 100 de articole), in timp ce acelea privind mai banalele SRL-uri sunt expediate in 14 articole. Aceasta in timp ce statistica arata ca aproximativ 99% din societatile care se inregistreaza la Registrul Comertului sunt cele cu raspundere limitata, iar societatile pe actiuni detin restul de 1%. Deficitul cantitativ de reglementare cu privire la societatile cu raspundere limitata a nascut in permanenta confuzie cu privire la identificarea prevederilor din teritoriul societatilor pe actiuni care se aplica si la cele cu raspundere limitata. Aceeasi problema o avem si cu privire la situatia cumulului intre calitatea de administrator si cea de salariat, cata vreme acesta este interzis expres numai la societatea pe actiuni. Se aplica aceasta restrictie si la societatile cu raspundere limitata? Am spune mai degraba nu, de vreme ce un principiu juridic de mare circulatie spune ca orice interdictie trebuie sa fie expresa si ca tot ceea ce nu este interzis este permis. Cititorul acestor randuri insa nu va trebui sa fie surprins din cale-afara sa auda interpretari contrare din partea altor juristi.

Se pregateste „schimbarea schimbarii”
Un alt reflex pe care actionarii multor societati pe actiuni vor trebui sa-l schimbe este cel legat de alegerea administratorilor. Pana acum, legea nu se amesteca aici: actionarii puteau alege in mod liber orice administrator, cu exceptia persoanelor condamnate pentru unele infractiuni. Societatile mari (cele care au obligatia de a-si audita situatiile financiare) vor avea obligatia de a desemna un administrator independent - in esenta, un personaj care, in nume propriu sau prin familia sa, nu are sau nu a avut recent legaturi de afaceri cu societatea sau cu actionarii acesteia. Rostul existentei actionarului independent este, la origine, protectia actionarilor minoritari, lipsiti de posibilitatea de a alege propriul reprezentant in Consiliul de Administratie. Realitatea spune insa ca, de multe ori, se vor vedea in situatia de a fi obligate sa numeasca administratori independenti si societati pe actiuni care practic nu au actionari minoritari - acele societati care exista in numar mare, care au luat forma societatii pe actiuni, dar care sunt de fapt controlate de un singur superactionar, cu 99,99% din actiuni, restul actiunilor fiind distribuite in cote insignifiante altor persoane, numai cu scopul de a satisface cerinta legala de existenta a minimum cinci actionari (acum doi actionari). Si nu doar atat: aceste societati vor fi obligate sa numeasca si un comitet de audit, din care este obligatoriu sa faca parte un administrator independent si unul care sa aiba experienta contabila sau de audit financiar.
Dar vor ramane lucrurile asa cum sunt? Probabil ca da, cel putin din punctul de vedere al tendintei generale. Ministerul Justitiei a pregatit insa un nou proiect de modificare a Legii societatilor comerciale, care a facut obiectul unor dezbateri publice. In unele cazuri avem de-a face cu clarificari bine-venite, in altele este vorba despre… schimbarea schimbarii. In primul rand, se ofera societatilor pe actiuni un termen de 6 luni pentru a intra in legalitate cu privire la separarea functiei de administrator de calitatea de salariat. Apoi, s-ar putea renunta la obligativitatea numirii unui administrator independent (aceasta ramanand o simpla optiune). Insa drumul unui proiect de pe pagina de Internet a Ministerului Justitiei s-a dovedit, in nenumarate randuri, sinuos si plin de pericole, astfel incat nu se poate sti nici termenul in care va fi adoptat proiectul, nici forma sa finala.
Cert este astazi ca societatile pe actiuni sunt un spatiu din ce in ce mai select, rezervat marilor capitalisti si total inadecvat afacerilor de familie sau de apartament. Daca pana acum societatea pe actiuni era mai scumpa cel mult din perspectiva capitalului social minim, care este de 90.000 de lei (fata de numai 200 de lei pentru o societate cu raspundere limitata), acum apar diferente nete si intre costurile de intretinere ale celor doua tipuri de societati, care sunt acum substantial mai mari in cazul societatilor pe actiuni.
Cornel Popa, Avocat asociat la Tuca Zbarcea & Asociatii.