Basmul lui Mungiu

O cale lunga de 60 de ani, in care festivalul de film de la Cannes nu ne-a trecut cu vederea, dar nici nu ne-a scos prea mult in fata. Acest sentiment a disparut pentru ca, iata, nu mai e loc de mai bine: trofeul suprem vine in Romania, si nu este vorba nici de fotbal, nici de gimnastica sau ping-pong, ci de a saptea arta, ceea ce ne plaseaza tara intr-o zona luminoasa pe harta culturala europeana.

Ce inseamna Palme d’Or pentru „4 luni, 3 saptamami si 2 zile“? Inseamna in primul rand vizibilitate. Ochii lumii intregi au fost atintiti spre regizorul roman in varsta de 39 de ani, vizibil emotionat, tinand trofeul ce parea putin mai greu decat te-ai fi asteptat. Cum lui Mungiu i se spusese ca va lua premiul pentru regie, nici nu e de mirare colosala surpriza avuta in momentul in care Stephen Frears i-a strigat numele, un nume romanesc, unul singur dintre cele douazeci de nume prestigioase care au participat la aceasta editie. O intrebare se naste acum: cu un asemenea inceput fulminant, oare unde se va opri „432“, dupa cum este prescurtat uzual numele filmului? Eu unul ma gandesc deja la o nominalizare la Oscar pentru film strain si, daca Florian Henkel von Donnersmarck a castigat anul acesta cu primul lui lungmetraj, „Das Leben der Anderen“, de ce n-ar castiga si Cristian Mungiu cu al doilea?

Pentru Mungiu, premiul a insemnat in primul rand confirmare. „Cu acest premiu s-au concretizat cu cele mai bune rezultate eforturile unei intregi generatii. Fara eforturile predecesorilor nostri recenti, probabil ca nici nu am fi intrat in competitia oficiala“, a declarat el, referindu-se la ultimii trei ani, generosi cu filmele romanesti la festivalurile de film internationale. Aceasta dupa ce in anul 2000 nici macat o singura premiera romaneasca nu a vazut lumina ecranului de cinematograf. Trofeul lui Mungiu inseamna speranta, pentru el ca si pentru ceilalti regizori romani tineri, plini de idei care nu pot fi puse in practica din lipsa banilor. Fiindca avalansa de premii din ultimii ani este dovada cea mai buna a talentului tinerilor nostri regizori, dar si un semn ca acestia trebuie ajutati de un sistem inteligent si dispus sa profite (in sensul bun al cuvantului) de niste resurse pana la urma perisabile.

Un lucru e cert: cineastii romani au ajuns niste eminenti emisari ai Romaniei, niste „ambasadori splendizi“, dupa cum spunea Razvan Vasilescu la Cannes, prezent si el in celalalt film romanesc premiat, „California Dreamin’ (nesfarsit)“. Lor trebuie sa li se puna la indemana un intreg „aparat diplomatic“, de pe urma caruia n-am avea decat de castigat, poate mai mult decat dupa orice medalie de aur la o competitie sportiva. Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu si alte nume devin cunoscute international, iar ajutorul de care au nevoie nu este doar financiar sau logistic. „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ a fost deja vandut in 30 de tari, inclusiv Japonia, Statele Unite sau teritorii din America de Sud, dar marile asteptari tot de acasa vin. „Povestea noastra va ajunge in toata lumea, speram doar ca si in Romania sa ne bucuram de sali pline“, a spus zambind Cristian Mungiu, constient ca aprecierea celor de acasa este cel putin la fel de importanta ca si cea internationala. Sa speram ca filmul lui nu va pati ca „A fost sau n-a fost?“ al lui Porumboiu, care a facut mai multi spectatori in Franta decat in Romania.

Si cum sa stam departe de sala de cinematograf, cand „4 luni...“ este dovada vie ca uneori piesele puzzle-ului se potrivesc asa cum trebuie? Acum un an, filmul era in faza de proiect. Acum sase luni banii nu erau stransi, iar pe 27 mai trofeul Palme d’Or se odihnea in bratele lui Mungiu. Si totul cu doar 650.000 de euro, un buget care a provocat zambete incredule ori de cate ori a fost amintit - si aceasta in prezenta unor regizori de filme independente, nici ei obisnuiti cu bugetele colosale ale superproductiilor hollywoodiene.

Dar trofeul mai reprezinta ceva pentru Romania: promisiune si responsabilitate. Este o realizare greu de egalat si, deci, o invitatie pentru noua generatie de cineasti, care sigur vor incerca sa o depaseasca. Printre ei, Cristian Mungiu, cu o replica de un orgoliu artistic remarcabil: „Sper ca acest trofeu sa nu reprezinte culmea carierei mele de regizor“.