Nesimtirea ca gluma buna

Trebuie facut ceva pana nu e prea tarziu. Eu merit tratament special. Stiu asta de cand m-am nascut.

Nici macar nu mai trebuie sa ma prezint. Nu ma recunoasteti? Sunt vecinul de sus care rascheteaza parchetul la cinci dimineata. Sunt soferul din spate care claxoneaza la stop. Sau avocatul partii adverse, prea plin de el ca sa mai respecte un nimic numit “buna cuviinta”. Ori functionarul public intors pe dos de privirea dumneavoastra. Seful, partenerul de viata, necunoscutul de pe strada.

Sigur va aduceti aminte de mine. Nu sunt un om obisnuit. In multe zile, prefer sa nu ma amestec cu restul ciudatilor de care ma lovesc la lift. Atunci, ma gasiti in birouri de lux, in masini luxoase, in institutii publice de rang inalt. Atunci ma simt important.

Alterori, nu am ce face si trebuie sa ii reprezint pe altii. Sa spunem ca le sunt avocat. Unul special, din miile de avocati care n-au ales sa fie ca mine. Eu traiesc pentru dictonul ca in justitie nu ne luptam cu flori. Ma imbat in fiecare dimineata in parfumul gloriei mele si aleg sa fiu cinstit. Aleg sa nu am scrupule si sa ma granguresc pe langa ceilalti. Sunt avocatul antiglont.

Cand ma simt plictisit, sparg seminte. Ma asez linistit la geam si scuip jos. Plictiseala ma determina intotdeauna sa fiu inventiv. Eu am inventat trasul la tinta cu coji de seminte. Eu am adus la moda tratamentul injositor pentru angajatii mei. Am fost primul care s-a gandit sa isi intampine clientii care intra cu o mutra acra. Mi-am stors creierii si am asociat unele legi cu regulamentul intern de la srl-ul meu.

Nu am culoare politica pentru ca ma regasesc in orice colt al lumii romanesti. Nu am rasa si nici nationalitate. As putea fi la fel de bine si cetatean strain, aplatizat de societatea romaneasca. Va zambesc ironic de la televizor, din prima pagina a ziarelor, din tribuna unui for de autoritate. Va calific atunci cand mi se pare ca nu ma aude nimeni si refuz sa-mi recunosc vorbele daca le vad scrise undeva. Am atatea idei...

Acum imi dau seama ca traiesc de prea multa vreme si m-am plictisit sa va dau reguli de urmat. Cand am spus ca scopul scuza mijloacele, m-am referit la mine. Ar trebui sa imi dati drept de autor pe regula asta.

Traiesc din furia dumneavoastra. Infloresc atunci cand va stric ziua. Am insomnii de placere cand va ganditi la creatiile mele.

Si acum, dintr-o data, toata munca mea de sute de ani e aproape distrusa de atitudinea oamenilor din jur. De ce nu reationeaza la calitatile mele? De ce nu se plang, de ce ma aleg in continuare, de ce ma citesc si ma privesc la televizor, de ce ma privesc cu indulgenta si trec linistiti pe langa mine, pe strada?

A devenit Romania imuna la nesimtire? Nu vreau sa emigrez. Personajele ca mine isi trag seva din specificul national al unui popor. Nu pot sa intrupez cu aceeasi glorie un nesimtit danez sau unul francez. Nu ma pricep la asta.

Mi-e groaza sa cred ca voi fi obligat sa ma reprofilez. Asa ca, donati-mi putin din timpul dumneavoastra si ajutati-ma sa imi mentin statutul social.

Ganditi-va la ce v-am spus. Aveti doar de castigat.

Asa ar putea glasui un personajul nostru daca l-ar intreba cineva ce are pe suflet. Noroc insa ca nu-l intreaba multa lume. Pentru ca universul functioneaza dupa regula compensatiei absolute: faptele monstruoase creeaza adesea doar monstri.

Multi oameni se plang de nesimtirea celor din jur. Si mai multi, se enerveaza ori de cate ori dau nas in nas cu un nesimtit. Si eu fac asta. Si eu ma enervez si uneori imi pierd zile intregi incercand sa-i inteleg pe ceilalti.

Extrapoland un proverb chinezesc, am inteles in ultima vreme ca oamenii de calitate se judeca nu dupa faptele proprii, ci dupa numarul celor care ii invidiaza. Nesimtirea e adesea un mod de a masca incertitudinea, invidia sau lipsa inteligentei.

Nesimtirea e o calitate pentru unii. Sa-i trecem cu vederea. Sa privim nesimtirea ca pe o gluma buna.