Din pacate vremurile in care "teoreticul" se potrivea cu "practicul" s-au dus de foarte multa vreme si asa cum se spune, teoria ca teoria dar practica ne omoara. Inteleg ce spuneti dvs si intr-un fel aveti dreptate. Si ca si dvs (si ca si mine poate multe altele) desi stiam ca nu merita si ca nu se va schimba nimic, i-am acordat o a doua sansa (eu am acordat, fara modestie, cateva sute). Dupa ce ca nu a vrut copilul de la inceput, a vrut sa fac avort chiar si in luna a 4-a, pe timpul sarcinii ne-am vazut de 2 ori, ma suna mereu noaptea sa ma intrebe daca cumva nu am facut avort spontan, am zis totusi ca bucatica aceea de om care urma sa vina pe lume si care era jumatate din el, il va schimba in momentul in care o va tine in brate. Va reusi sa faca ceea ce nu am reusit eu: sa il faca un om responsabil. Drept pentru care, i-am acordat sansa de a recunoaste copilul si a-l tine in brate. Si am avut dreptate. 3 zile a fost alt om. Ca doar orice minune atata tine, 3 zile. Dupa care a revenit la normalul lui. L-am rugat, l-am implorat, i-am interzis, l-am amenintat, am facut tot ceea ce se poate, si bun si mai putin bun, pentru a-l face sa constientizeze ca acum nu mai este ca inainte. Exista in lumea asta un suflet care depinde de el si fata de care are niste responsabilitati. Faptul ca i-am dat sansa de a recunoaste copilul si a-si trece numele pe certificat, nu a insemnat pentru el decat ca de atunci ar avea numai "drepturi" nicidecum "obligatii" fata de acel suflet de om.
Pana la 1 an si jumatate cand am obtinut custodia, a vazut copilul de cateva ori. L-am dat in judecata pt a nu trebui sa ma milogesc de el pt ce as fi avut nevoie de copil. A obtinut program de vizitare, desi mie nu mi-a convenit (desi s-au prezentat multe dovezi care dovedeau iresponsabilitatea lui, probabil ca instanta a crezut ca poate va reusi sa-l trezeasca la realitate acordandu-i inca o sansa). In ciuda faptului ca imi distruse-se sufletul si imi era greu sa il primesc in viata noastra dupa cateva luni, am fost de acord ca sa nu tinem cont de programul de vizita, si ca poate vedea copilul oricand doreste, nu am nici o pretentie de el, doar sa nu faca copilul sa sufere asa cum m-a facut si pe mine. Pensia alimentara era de 100 lei, in conditiile in care numati tigarile il costau in jur de 400 lei pe luna (era declarat ca fara venituri). Dar de dragul copilului, si pentru ca speranta moare intotdeauna ultima, am zis ca fac acest sacrificiu. 3 zile a fost alt om. A promis ca se schimba, ca o sa faca totul pt noi si mai ales pt copil sa fie bine, etc. Dar cum orice minune tine 3 zile, atat a durat si la el. Dupa care, a revenit la normalul lui. Fara nici un semn luni de zile, fara un ban la copil, telefoane cu amenintari in miez de noapte, etc. Dar, cum la mine speranta aia nu vrea sa moara deloc ci prefera sa ma chinuie si sa ma tina in agonie, de fiecare data cand venea il primeam inapoi. Copilul incepuse sa il stie de tata, tinea la el chiar foarte mult desi nu merita, era mandru de el desi era doar un simplu sclav la familia lui unde cara fructe si legume fara ca ei sa ii aduca ceva (ii cumparam eu), pentru ea nu conta decat ca era taticul ei langa ea. Dar de ceea ce mi-a fost frica nu am scapat: a ranit sufletul acela nevinovat atat de mult (uneori ma certa pe mine si ii lua lui apararea cand ma luam de el ca nu a mai venit sau nu a mai sunat; ii gasea mereu scuze ca este ocupat sa faca bani, bani care nu ajungeau niciodata la ea, si ii spunea "te iubesc tati, esti cel mai bun tatic din lume chiar daca nu mi-ai adus nimic"; are mami bani sa-mi cumpere) incat acum nici nu mai vrea sa auda de el.
Si atunci intreb eu, cum as chinui eu acest copil tinandu-l departe de un om care nu stie decat sa-i faca pe cei de langa el sa sufere? Nici macar nu lupta cu cineva pe masura lui. Cum poti sa judeci obiectiv suferinta simtita de un copil in momentul in care este "aruncat ca un obiect stricat", de parintele caruia cu 5 secunde inainte "te iubesc". De obligat, obliga legea care rezuma viata unui om la teorie si nicidecum la practica. As vrea sa stiu si eu -sa luam de exemplul cazul meu-care ar fi avantajul copilului sa pastreze relatia si cu celalalt parinte? Aveti dreptate intr-un fel. Dar tocmai pentru ca si altii au crezut la fel, desi eu si faptele prezentate aratam altceva, un suflet de copil a fost distrus. De distrus este foarte usor, dar de reparat... Nu ziceam decat ca ar trebui avuta mai mult grija la alcatuirea legilor, analizata mai mult practica, timpurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat. Ar trebui analizate mai atent cazurile si ascultate mai profund partile implicate. Nu exista numai divorturi, exista si copii din relatii nelegalizate. Ca mine sunt foarte multe femei. Poate ar trebui sa generalizam ca sa intelem ca este un lucru foarte serios. Poate ca acele cazuri fericite au ramas mai putine si cele nefericite mai multe. Dar in toata nebunia asta de viata parca mai are cineva timp sa se gandeasca si la sufletul unui copil? In afara de mama lui saraca care nu mai stie cate nopti nedormite nu are de atatea ganduri si planuri pe care trebuie sa le faca pentru binele copilului si pentru a-i alina suferinta provocata uneori de oamenii cei mai apropiati. Ar trebui sa fim mai apropiati unii de altii si poate ne-ar ajuta sa nu gandim doar obiectiv, sa mai gandim si subiectiv.
Custodia impartita nu este decat un meci in care copilul este pe post de mingie si care pana la urma, oricat de mult am vrea sa nu se intample asta, are toate sansele sa se sparga. Daca pe parinte (tatal in general) il interesa atat de mult copilul si educatia lui, de ce nu a facut tot posibilul sa faca relatia/casnicia sa mearga, asa cum de multe ori mama se sacrifica doar pentru ca acel copil sa aiba si mama si tata (pe hartie si cand ii convine si doar ca sa arunce vina pe mama cand ceva nu merge bine, el neimplicandu-se in asi asuma raspunderea de parinte) si prefera "o noua relatie" iar pe copil de cele mai multe ori il foloseste ca arma de razbunare impotriva mamei. Si de ce? Pentru ca aceasta a indraznit, ca intr-o zi sa, sa fie satula de mojiciile lui si lipsa de responsabilitate si spune gata, stop, totul s-a terminat. Nu mai accepta umilintele pe care le-a indurat de dragul copilului. In momentul cand ai hotarat sa ai un copil si mai ales sa il accepti atunci cand vine, trebuie sa te gandesti intai ca ai responsabilitati, nu drepturi. Drepturi are copilul.
Si un copil mai mic de 10 ani poate intelege si discerne (poate nu 100%, dar 99%da) in privinta locului vrea sa creasca si unde.
Copilul meu are 5 ani si din 5 ani, adunati, nu a vazut-o 2. Au fost momente cand a trecut pe langa mine si copil (la 20 cm) si a intors capul ca si cum nu am fi fost acolo. Nu l-a interesat daca are copilul ce sa manance, sa imbrace, sa incalte (raspunsul lui-lasa draga ca te descurci tu ca esti fata isteata), dar in timpul asta din munca lui familia lui si-a luat masina, pamant (120 mii euro), mobila (70 mil), calculator (40 mil), nunta pentru sora lui, casa cu mobila, masina, etc, si lui pt copil nu ii dadea de o bomboana. Pe numele lui nu se facea nimic ca nu cumva sa ajunga la mine sau la copil averea lor. Cand ii cerea copilul cate ceva ii spunea: nu am masina, nu am bani, nu am timp, nu pot, nu ma lasa mama (era sclav la mama si sora lui; una are taraba in piata iar alta are aprozar si mag de pescuit; fraierul isi rupea carca si doamnele luau banii). Dar nu l-a deranjat niciodata chestia asta, mama prima intotdeauna, pentru ca ii dadea un sandvis pe zi, un pachet de tigari si bautura. Copilul nu ii dadea decat dragoste, imbratisari si sarutari. Ori asta nu poate compensa nici tigara si nici carciuma cu prietenii. Copilul a crescut numai din banii mei si ai familiei mele. Pe langa mancare, haine, incaltaminte, jucarii, intretinere, vacante in strainatate, gradinita si ce mai este, ia lectii de canto, cor, stie engleza, spaniola, scrie, socoteste,o sa mearga si la pian si poate pictura,etc. La toate astea nu a contribuit cu un leu, pentru ca nu avea. Asta ar fi trebuit sa spun si eu la cei care trebuiau platiti, sa mai astepte pana la calendele grecesti cand o sa aiba tatal ei bani (avea mereu, dar nu pt ea). Cand ii era foame, trebuia sa-i spun sa mai astepte, sa nu-i mai chioraie matisoarele, pana in ziua in care tatal ei o sa aiba bani si pt ea sa ii ia de mancare. Are camera ei, are casa plina de jucarii, are calculatorul ei. Desi are doar 5 ani, are viata ei.
Cum ar fi, in cazul in care ar exista custodie comuna, sa iei un copil care are tot, si sa il duci intr-o casa din care a fost data afara, in care s-a spus clar "la mine in casa nu are ce sa caute copil", nu s-ar face nici o amenajare speciala pentru ea, nu este nimeni acasa toata ziua, ar dormi la piata sub taraba sau in magazie cum doarme taica-su si daca ai noroc te mai trezesti si cu un sobolan la nas, ar manca tot acolo probabil un sandvis sau o pizza sau poate ce a ramas de ieri, ar sta printre gunoaie, purici caini si alte animale, s-ar spala la cismea ca sa nu consume apa acasa, ar iesi la plimbare probabil iarna cand nu sunt la piata si nici atunci ca ar fi ger si zapada afara, si poate ar munci si ea ca sa castige un ban ca doar trebuie sa-si scoata cheltuielile pe care le fac cu ea. DUpa care, copilul ar reveni la ea acasa unde poate mai vine si cu vreo boala pt care ar trebui sa platesc eu tratamentul (a fost copilul bolnav si s-a rugat 10 min de el plangand la telefon sa vina la ea si el i-a raspuns "nu pot ca nu am timp"; era cu prospatura probabil si copilul ei si nu putea sa ii necajeasca, dar copilul lui putea sa sufere; pana nu m-am luat de el nu a venit, copilul plangea si se ruga si el tot ii repeta "nu"), ca nu ii mai convine la mine ca tr sa mearga la muzica, si mai stiu eu ce alte idei, ca la "tatal" ei era libera sa faca ce vrea si nu facea nimic. Ca ni
Ar fi normal, doar pentru ca este "tata" si are "drepturi" sa-si bata joc de un suflet a carei singura aparare este mama lui?
Acum fata nu vrea sa il mai vada si sa auda de el. Este capabila sa judece cine a facut totul pentru ea si face sacrificii si cine nu. CIne merita dragostea ei si cine nu. Daca el nu a fost in stare sa aprecieze minunea pe care o are acasa si pentru care altii isi dau viata ca sa o aiba (sunt atatia oameni care isi doresc cu disperare copil si nu pot sa-l aiba) atunci de ce ar trebui sa oblig eu copilul sa aiba legaturi cu el doar pentru ca este "tatal biologic" sau "numele din certificat" si atat? Daca nu a trecut nimeni prin ce am trecut noi si nu a simtit nimeni suferinta noastra si mai ales a copilului, de ce ar avea dreptul sa oblige copilul sa aiba relatii cu un om care asa cum a ranit-o de atatea ori inainte o va face si in continuare? (si aici ma refer la cei care fac legile).
Custodie comuna ca sa ce, sa ii plimbe de la unul la altul (columbeanu) sau sa ii ascunda din loc in loc doar ca sa nu aiba mama leg cu ei si pt ca tatal are bani si isi permite (truica). Unde este binele acelor copii la fel ca si al copiilor nostri?
Nu este ura, este intradevar multa suparare, dar este crudul adevar si realitatea traita de cele mai multe dintre noi. Eu personal nu as vrea nimic, decat sa fiu lasata in pace sa am grija de copilul meu pe care mi l-am dorit din tot sufletul si pt care ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu, iar el din partea mea sa isi faca si harem daca il tine Daca nu este in stare sau nu poate sau nu vrea sa dea, atunci nici sa nu ia. Pentru ca ia de la un suflet nevinovat caruia nu i-a dat nimic, nici macar viata. Daca era dupa el, nu exista.
Scuze de lungimea povestii, dar cred ca in situatia mea sunt multe mame si nu mi se pare corect ca nu se face nimic in apararea lor si a copiilor. Nu am nimic cu barbatii (am cunoscut tati care si-au crescut copiii in locul mamelor ca ele aveau probleme) si i-am respectat pentru asta. Poate ar trebui sa ne strangem noi toate si sa facem ceva.
Daca o mama ii face rau unui copil ca nu ii da voie "tatalui" sa-l vada, cand acesta mai mult ca sigur (in cele mai multe cazuri) suna sau se intereseaza de copil din inertie, sau lipsa de activitate, sau ca nu zica lumea ca nu o face, atunci cum se numeste cand un "tata" ii zice in fata copilului - dupa ce acesta ii spune "te iubesc tati"- ca nu il mai vrea, ca si-a gasit alta femeie cu alt copil (era baiat) si ca in cateva zile se insoara? Isi lasa femeia care a fost langa el si la bine si la rau timp de 11 ani si copilul de 5 ani, pentru alta pe care o cunoscuse de cateva zile in parc, era vaduva saraca cu un copil de 2 ani, si pe care deja o bagase in casa, si toata familia lui era de acord cu ea, ca era amarata si trebuia sa o ajute cineva sa-si creasca copilul, in timp ce pentru copilului lui nu-i dadeau bani sa ii ia o bomboana (si ce daca nu eram casatoriti, eram de 11 ani impreuna, era si nepoata lor, si din cauza lor nici macar nu stateam impreuna). De ce custodie comuna? Asta inseamna binele copilului? De ce sa depinzi de el pt gradinita sau scoala copilului, sau pt orice altceva, sa-l suni ca sa te rogi de el sa vina sa semneze si sa nu-ti raspunde sau sa aiba telefonul inchis ca este cu amanta la restaurant? Bani pt copil nu are, dar trebuie si ea saraca sa manance, ca doar nu o sa moara de foame. De cele mai multe ori bataliile pentru copii sunt facute doar din ambitie. Sunt atat de slabi si de lasi si sufera de o mandrie prosteasca si un orgoliu stupid, si nu vor sa accepte ca o mama se poate descurca (si chiar mai bine) cu un copil si fara ei (desi de cele mai multe ori sunt lipsa sau nu se implica din lene). Ii este mai bine unui copil cu un tata care vine cand are chef, nu ii aduce nimic, poate ii mai si povesteste aventurile lui si se lauda cu ce face cu ceilalti copii , si inainte de a apuca copilul sa deschida gura si sa ii povesteasca ceva, sa spuna ca este tarziu si trebuie sa plece ca are treaba? Si apoi mama trebuie sa se chinuie sa repare inimioara sfasiata, pana data viitoare cand o sa apara din nou. Unde este binele copiilor in toata nebunia asta de viata cand nimeni nu se gandeste de fapt binele lor ci doar la interesul propiu? De ce trebuie sa sufere un suflet nevinovat doar pentru ca "niste adulti" care si-au pierdut pe drum "sufletul", cred ca asa este bine, poate multi dintre ei nici nu copii, sau sunt partea care nu se implica. Intrebati copii se simt si cat sufera, inainte de a judeca o mama de ce nu vrea sa lasa "tatal" sa-si vada "copilul". Copilul meu nu vrea sa-l mai vada si nici sa mai auda de el. Cu ce o sa sufere ea daca eu ii respect dorinta si nu il mai las sa se apropie de ea? Cu lipsa suferintei pe care i-o provoaca "tatal" sau "numele" de pe certificat? De ce e gresita calea aleasa cu dragostea mamei si fara suferinta provocata de "tata", care nu ii poate da nici un exemplu bun? Cu nimic. Ar trebui facut un studiu cu cate mama sunt in aceasta situatie, si se chinuie saracele singure sa-si creasca copiii in timp ce tatii se distreaza cu noua mamica si cu noii copii, si apoi modificate legile, nu facute dupa ureche sau doar ca le fac si altii. Credeti ca tot ce am spus aici am spus cu prea mare usurinta? Este cu prea mare suferinta, a mea si a copilului si mamelor si copiilor care sunt in aceasta situatie. SI sunt foarte multi.
Am un copil de 5 ani care imi este incredintat prin hot jud def si irev. Am fost 11 ani impreuna, nu am fost casatoriti, impreuna am locuit foarte putin, fiecare era la casa lui (copilul a locuit mereu cu mine, casa este a mea, el pe numele lui nu are absolut nimic si nici serviciu nu are), dar de dragul copilului eu am incercat sa avem o relatie cat de cat normala. La cresterea copilului nu a contribuit cu mai nimic iar pensia o platea cand isi aducea aminte. Copilul este si a fost intretinut doar din banii mei. Acum 4 luni a venit si i-a spus copilului in fata (pe mine nu m-a anuntat inainte ce are de spus) ca nu il mai vrea, ca si-a gasit alta femeie cu alt copil si ca o sa se insoare. Aceasta veste a socat copilul, a trebuit sa merg cu el la psiholog, pentru ca a fost foarte traumatizat de ceea ce i s-a spus si de cum i s-a spus. Am cazut atunci de comun acord (doar verbal) ca fiecare isi vede de viata lui si sa nu ne mai deranjeze. De atunci nu a mai dat nici un semn, pensia nu a mai trimis-o, doar cateva telefoane in miez de noapte (in jur de ora 3 cand a trezit si copilul) si un tel ziua cand din intamplare i-a rasp copilul la telefon. Acesta a fost de-a dreptul isterizat cand i-a auzit vocea, a inceput sa planga, si-a adus aminte exact tot ceea ce i-a spus atunci, i-a spus sa nu ne mai sune ca nu vrea sa vb cu el, nu vrea sa il vada si sa nu ne mai caute niciodata, ca ne-a facut sa suferim. Mi-a trebuit destul de mult timp ca sa il calmez. Dupa noul cod civil (doar ca sa faca rau) poate deschide proces sa ceara si el custodia)? Daca da, faptul ca a traumatizat psihic copilul si ca acesta nu vrea sa il mai vada si a trebuit sa merg cu el la pshilog, are importanta? Daca nu da nici un semn totusi, pot iesi cu copilul din tara fara acordul lui (copilul are pasaport si a mai fost plecat). Exista la noi ordin de restrictie? Daca, se poate obtine in acest caz? E ceva ce se poate face ca sa nu se mai apropie de noi niciodata?
avocatnet.ro explicăm legislația
