Initial am gandit astfel:
Clauza de inalienabilitate nu am considerat-o determinanta la incheierea contractului. Determinante sunt transmitere drept, plata pret etc. In plus, proprietarul poate sa consimta la limitarea dreptului de proprietate. Actul trebuie interpretat in sensul de a produce efecte juridice. Prin urmare, contractul de vanzare e lovit de nulitate absoluta partiala.
Apoi, intrucat partile n-au prevazut termen, am considerat contractul având o cauza ilicita si imorala. Prin urmare contractul este nul absolut total. Cu privire la acestasta conditie cred ca am gresit termenul se poate reduce la 49 ani, pentru a da eficienta actului.
Cu privire la conditia "interesul serios si legitim" , asa cum bine au observat dobitoc si csorin, nu putem sa o deducem, insa si aceasta conduce la nulitatea clauzei, nu a contractului de vanzare.
Prin urmare, cred ca varianta corecta este B.
O opinie personala ar fi buna,si nu copy paste a opiniei unui alt utilizator :stunned:
Cred ca raspunsul corect este A.
Clauzele de inalienabilitate perpetua sunt lovite de nulitate absoluta, având o cauza ilicita si imorala.
Registratorul CF va respinge si pe lipsa stipularii vreunui termen. Cumparatorul dintr-un asemenea contract de vanzare nu poate deveni proprietar.
Primus i-a vandut vecinului sau secundus o locuita petru pretul de 2400000lei, platit la momentul incheierii contractului
partile au stipulat in contract, intre altele oblig cumparatorului de a nu instraina sau greva cu sarcini reale locuinta respectiva fara consimtamantul expres al vanzatorului sau dupa caz al mostenitorilor acestuia
in rap doar de cele mentionate mai sus, ctr de vanzare:
a) e lovit de nulitate abs si totala
b) lovit de nulitate abs si partiala
c) e valabil
raspunsul dat de dl Boroi , este B , dar eu cred ca A , este corect , scuze pentru postarea raspunsului cu intarziere , am avut ceva probleme cu calculatorul.
la grila asta e dat raspunsul B de catre Boroi ?
eu zic ca poate fi si A si B, depinde daca acea clauza a avut un rol determinant la incheierea contractului de vanzare, daca nu a avut, atunci poate fi si partiala nulitatea.
Art.627 Clauza de inalienabilitate
Prin conventie sau testament se poate interzice instrainarea unui bun insa numai pe o durata de cel mult 49 ani si daca exista un interes serios si legitim
Art 2329 Clauza de insesizabilitate
Conditiile cerute pentru validitatea clauzelor de inalienabilitate se aplica in mod corespunzator clauzelor prin care se stipuleaza insesizabilitatea unui bun
Art 629 alin 2
Atat instrainatorul cat si tertul daca inalienabilitatea s a stipulat in favoarea acestuia ,pot sa ceara anularea actului de instrainare subsecvent.
Eu din asta inteleg ca nulitatea este partiala.Se anuleaza actul de instrainare subsecvent,dar contractul de vanzare initial ramane valabil(in cazul in care clauzele indeplinesc conditiile de validitate,iar cumparatorul nu le respecta)
Nu am gasit nicaieri sa spuna de aceste clauze ca s considerate nescrise(cu depasirea termenului de 49 ani),asa fiind mult mai simplu.Clauzele considerate nescrise pot fi privite ca nulitati absolute si partiale,operand de drept,fara interventia instantei
Articolul 627 Clauza de inalienabilitate. Condiţii. Domeniu de aplicare.
(1) Prin conventie sau testament se poate interzice instrainarea unui bun insa numai pe o durata de cel mult 49 ani si daca exista un interes serios si legitim (3) Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară.
Prin conventia anterior prezentata, partile nu au stabilit durata clauzei de inalienabilitate.
"Când s-a discutat chestiunea clauzei de inalinabilitate, s-a spus că ele sunt în pricipiu valabile, dar cu două condiţii, ce justifică clauza şi durata clauzei. Am preluat din doctrină şi jurisprudenţă ideea că o asemenea clauză trebuie să fie justificată de un interes serios şi legitim. În ce priveşte durata, clauza trebuia să aibă o durată maximă care este durata de viaţă medie a unei persoane. Ca să curmăm această incertitudine, am stipulat că durata pentru care se poate interzice înstrăinarea unui bun poate fi de maxim 49 de ani. Interesante sunt sancţiunile posibile care se aplică în situaţia în care fie nu sunt îndeplinite condiţiile, fie subdobânditorul înstrăinează bunul. Dacă nu sunt îndeplinite cele două condiţii se pune problema nulităţii clauzei. În legătura cu nulitatea, dacă nu există interes legitim şi serios, nu există dubii – clauza este lovită de nulitate. Dacă este determinantă la încheierea contractului, atunci acesta este lovit de nulitate totală. Ce se întâmplă dacă se depăşeşte durata de 49 de ani? Este vorba de o nulitate pur şi simplu, sau se reduce valabilitatea clauzei la 49 de ani? Corect ar fi să reducem clauza la 49 de ani.
Cât priveşte opozabilitatea, textul spune că dacă este cazul, dacă este vorba de un imobil sau de un mobil care este supus formalităţilor speciale de publicitate, clauza trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate. "
(Prelegerea domnului prof. univ. dr. Valeriu Stoica din 08 Septembrie 2011, www.inm-lex.ro
Problema apare la Cartea Funciara: "pentru situația în care, totuși, s-ar stipula un termen mai mare de 49 de ani, legiutorul nu a prevăzut, ca în cazul opțiunii de răscumpărare (art. 1.758 alin. 2 NCC), reducerea acestuia la cel maxim prevăzut de lege. Într-o astfel de situație, ca și în aceea în care actul nu cuprinde durata inalienabilității, registratorul de carte funciară, obligat fiind, conform art. 48 alin. 1 lit. a din legea cadastrului să verifice dacă actul în temeiul căruia se cere înscrierea este încheiat cu respectarea „formelor prescrise de lege", va respinge cererea în temeiul art. 63 alin. 1^1 din regulamentul de cadastru, pentru că actul nu îndeplinește anumite „condiții speciale prevăzute de reglementările în vigoare". [ link extern ]
Decizia catre care faceam trimitere in al doilea link este publicata si in Monitorul Jurisprudentei nr 15/2013. (pag 1063 jurisprudenta Curtii de Apel Targu Mures.
Tip speta Decizie
Numar speta 13/A
Data speta 12.06.2013
Domeniu asociat Despăgubiri, penalităţi
Continut speta Cheltuielile utile acestea sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuşi un folos şi sporesc valoarea lucrului.
Este evident că pictura bisericii, scaunele, crucea, stanele, uşa de la intrarea în biserică, tetrapodele, scaunul arhieresc, lucrările executate la camera de mărturisire, sunt bunuri specifice unui locaş de cult, bunuri care folosesc şi pârâtei, desfăşurării în bune condiţii a activităţii acesteia.
Contravaloarea acestor bunuri, trebuie inclusă în categoria cheltuielilor utile efectuate de reclamantă.
Imobilele în cauză, biserica şi casa parohială, sunt imobile destinate strict practicării cultului religios. Aceste imobile este evident că nu vor putea fi folosite decât strict scopului în care au fost edificate . În consecinţă, toate aceste cheltuieli reprezintă atât cheltuieli utile cât şi sporesc implicit valoarea locaşului de cult, astfel încât ar putea fi încadrate chiar în categoria cheltuielilor necesare. Activitatea desfăşurată în acest edificiu presupune o anumită amenajare specifică pentru practicarea cultului religios.
Contravaloarea lambriurilor din biserică, vopsirea gardului exterior, pridvorul de la intrarea în biserică, acestea în mod corect au fost incluse de instanţa de fond în cadrul cheltuielilor voluptorii, acestea fiind făcute pentru a înfrumuseţa imobilul, astfel că reclamanta nu are dreptul de a cere restituirea contravalorii lor.
În cauză, dat fiind că s-a recunoscut reclamantei un drept de creanţă constând în valoarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, dat fiind că este vorba de o sumă considerabilă şi nu în ultimul rând pentru faptul că în locaşul de cult se desfăşoară şi în prezent ceremonialul religios de către reclamantă, dat fiind numărul mult mai mare al enoriaşilor ortodocşi în comunitate comparativ cu cei catolici, solicitarea de instituire a unui drept de retenţie este justificată.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş la data de 9 aprilie 2010 sub nr.118/102/2010, reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.500.000 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de reclamantă la clădirea bisericii şi a casei parohiale situate în satul Caşva, comuna Gurghiu, jud.Mureş, înscrise în CF 30 Caşva; instituirea în favoarea reclamantei a unui drept de retenţie până la plata integrală de către pârâtă a acestei sume şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta arată că prin efectul Decretului nr.177/1948 a dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii bisericii şi a casei parohiale situate în satul Caşva, comuna Gurghiu, evidenţiate în CF 30 Caşva. Se arată că în decursul timpului s-au efectuat o serie de cheltuieli pentru întreţinerea şi conservarea imobilului. Reclamanta redă în acest sens cheltuielile efectuate la clădirea bisericii şi aminteşte de pictarea pereţilor interiori pe o suprafaţă de 498 mp; realizarea iconostasului din lemn de stejar; edificarea acoperişului; tencuirea şi zugrăvirea pereţilor exteriori; pardosirea încăperii bisericii şi realizarea instalaţiilor interioare. De asemenea sunt redate în motivele cererii şi cheltuielile efectuate la clădirea casei parohiale: tencuirea şi zugrăvirea pereţilor interiori şi exteriori; pardosirea interioară; montarea uşilor de interior şi a ferestrelor;realizarea acoperişului; achiziţionarea de jgheaburi şi burlane din tablă; lucrări de instalaţii interioare; edificarea zidului de sprijin la clădirea casei parohiale respectiv a unei magazii. Reclamanta precizează în motivele cererii că solicită efectuarea în cauză a unei lucrări de specialitate, reieşind din motivarea cererii că se solicita contravaloarea investiţiilor realizate la imobilul amintit, investiţii a căror determinare exactă urmează a fi realizată de un expert.
Reclamanta mai arată că în cadrul unui proces în revendicare, prin decizia civilă nr.120/2008 a Curţii de Apel Suceava rămasă irevocabilă prin decizia nr.1502/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acestui imobil în favoarea pârâtei din prezenta cauză. Pe cale de consecinţă, pârâta în calitate de proprietar revendicant va profita de lucrările realizate de reclamantă, fără să fi avut vreo contribuţie la acestea, reclamanta susţinând în esenţă că toate cheltuielile amintite sunt cheltuieli necesare pentru păstrarea şi întreţinerea celor două edificate. Reclamanta susţine că este îndreptăţită la instituirea în favoarea sa a unui drept de retenţie şi invocă prevederile art.997 cod civil.
Ulterior reclamanta a depus concluzii scrise şi a micşora câtimea pretenţiilor la suma de 771.688,92 lei.
Pârâta a formulată întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată şi arată că încă din anul 1998 a somat reclamanta să sisteze orice lucrări la imobilul în litigiu. Se invocă pe de altă parte o lipsire a pârâtei de dreptul său de proprietate o perioadă de 60 de ani, timp în care nu a perceput nici fructele aduse de imobil (chirie).
Prin sentinţa civilă nr.863/26.03.2013, Tribunalul Mureş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva, în contradictoriu cu pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva, şi, în consecinţă:
- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 366.703,88 lei cu titlu de cheltuieli efectuate de reclamantă asupra imobilului înscris în CF nr. 30 Caşva (clădirea bisericii şi casa parohială).
-a respins în rest, pretenţiile reclamantei.
-a respins capătul de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenţie.
-a obligat pârâta la plata sumei de 3.993 lei cu titlu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu evidenţiat în CF nr.30 Caşva, este proprietatea pârâtei Parohia Greco-Catolică Caşva. Dreptul de proprietate a fost recunoscut în cadrul unui litigiu în revendicare, prin sentinţa civilă nr.120/31.10.2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, definitivă prin decizia civilă nr.1502/5.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanta a invocat, în esenţă, efectuarea unor lucrări de investiţii la imobilul în litigiu, care au condus la o sporire la valorii acestuia şi de care va beneficia pârâta.
Cu privire la primul petit, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat contravaloarea investiţiilor astfel cum au fost determinate în cursul judecăţii de expertul tehnic judiciar desemnat în cauză (aspecte ce se desprind din coroborarea primului petit cu motivele în fapt ale cererii).
Pârâta a invocat în apărarea sa, o rea-credinţă a reclamantei în calitatea sa de posesor al imobilului în litigiu şi susţine în esenţă că reclamanta a efectuat acele lucrări a căror contravaloare o solicită, ştiind că nu este proprietara imobilului şi după ce a fost notificată de către adevăratul proprietar, să sisteze orice lucrări de investiţii. Pârâta depune în acest sens o notificare transmisă reclamantei prin intermediul Primăriei comunei Gurghiu, încă din septembrie 1998.
Această apărare a pârâtei nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât o hotărâre judecătorească executorie, prin care să se stabilească o obligaţie a reclamantei de a sista orice lucrări la imobilul în litigiu, a fost pronunţată abia în anul 2008 (decizia civilă nr.120/31.10.2008 a Curţii de Apel Suceava, executorie conform art.377 pct.3 coroborat cu art.376 din Codul de procedură civilă). Iar din cuprinsul raportului de expertiză construcţii şi a completării la acest raport, efectuate în cauză de expert ing. Haţegan Virginia rezultă că toate lucrările de investiţii ce au format obiectul acelei lucrări au fost efectuate anterior anului 2008.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art.997 cod civil invocate de reclamantă „Acela cărui se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut preţul lui”.
Prin urmare o rea-credinţă a posesorului nu absolvă pârâta proprietar de la plata cheltuielilor efectuate cu imobilul.
Pornind de la prevederile art.997 Cod civil, coroborate cu prevederile art.1169 Cod civil, instanţa de fond a apreciat că numai cheltuielile necesare şi utile pot fi acordate reclamantei.
Instanţa a avut în vedere lucrările cuprinse în capitolul II A şi B din raportul de expertiză considerându-se lucrări necesare pentru conservare la care se adaugă o parte din cele descrise în completarea la raportul de expertiză – fila 244 şi urm. dosar fond.
Instanţa a mai apreciat, că se încadrează în aceeaşi categorie lucrările de investiţii constând în executarea unui decantor - lucrare efectuată în anul 1980, racordat la reţeaua stradală de canalizare şi cu rol de a reţine suspensiile din apele provenite de la canalizare (lucrare descrisă la punctul 19 din completarea la raportul de expertiză).
Separat de aceste cheltuieli, instanţa a apreciat că în cuprinsul completării la raportul de expertiză construcţii sunt redate o serie de cheltuieli utile, care având în vedere specificul imobilelor în discuţie, au sporit valoarea imobilului cu suma reprezentând costul acelor lucrări. Instanţa reţine în această categorie, trotuarele şi bordurile executate în jurul clădirii bisericii şi trotuarele de acces şi scările de acces la terase, din jurul casei parohiale (punctul 6 din completarea la raportul de expertiză).
Expertul tehnic judiciar a amintit în lucrările efectuate, de o serie de construcţii nou edificate de reclamanta – este vorba de magazia descrisă la punctul B7 din raportul de expertiză şi garajul executat în anul 1980 (descris la punctul 9 din completarea la raportul de expertiză).
Aceste două construcţii sunt construcţii noi ridicate de reclamanta posesor pe imobilul proprietatea pârâtei, astfel că aceste cheltuieli nu intră în sfera cheltuielilor necesare sau a celor utile, nefiind reparaţii sau îmbunătăţiri aduse imobilelor existente. Aceste costuri trebuie apreciate prin aplicarea regulilor accesiunii. Instanţa are în vedere că la momentul edificării lor, reclamanta a fost de bună-credinţă în înţelesul art.486 cod civil, astfel că raportat la regulile stabilite prin art.494 alin.3 teza finală din codul civil, reclamantul este îndreptăţit la contravaloarea acestora.
Potrivit concluziilor expertului, toate aceste cheltuieli sunt în sumă totală de 366.703,88 lei.
Contravaloarea lambriurilor, vopsirea gardului, pridvorul, au fost încadrate de către instanţa de fond în categoria cheltuielilor voluptorii, iar în legătură cu celelalte lucrări descrise în completarea raportului de expertiză, instanţa de fond a arătat că nu s-a dovedit în cauză în ce măsură au sporit valoarea imobilului, astfel că pretenţiile privind aceste bunuri au fost respinse.
Instanţa a apreciat ca nefondată cererea reclamantei privind instituirea unui drept de retenţie având în vedere şi efectele deciziei civile nr.120/2008 ale Curţii de Apel Suceava, irevocabilă, în virtutea căreia, în urma admiterii acţiunii în revendicare, imobilul trebuie să reintre în patrimoniul pârâtei liber de sarcini.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin apelul înregistrat de pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva la data de 17.04.2013, s-a criticat sentinţa Tribunalului Mureş arătându-se că reclamanta ar fi trebuit să depună chitanţe, devize de lucrări pe fiecare lucrare făcută cu renovarea imobilelor în cauză. De asemenea, s-a criticat hotărârea sub aspectul obligării pârâtei la plata onorariului de expert deşi expertiza a fost solicitată de reclamantă.
Prin apelul declarat reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul majorării sumei acordate de prima instanţă la 771.688,92 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate de reclamantă la clădirea bisericii şi a casei parohiale situate în satul Caşva, comuna Gurghiu, judeţul Mureş, instituirii unui drept de retenţie în favoarea Parohiei Ortodoxe Caşva până la plata de către pârâtă a sumei mai sus arătate şi obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului reclamanta a arătat că probele administrate în cauză certifică împrejurarea că toate cheltuielile probate de reclamantă sunt cheltuieli necesare şi utile.
În ceea ce priveşte lucrările de pictură în tehnica frescă, contravaloarea iconostasului şi a celorlalte obiecte de cult, în mod greşit instanţa de fond a considerat că acestea nu au sporit valoarea imobilului. Niciuna din probele administrate în cauză nu au fost contestate de pârâtă.
În esenţă, detaliind, reclamanta a arătat că valoarea totală a cheltuielilor necesare şi utile avansate în ceea ce priveşte imobilul în cauză este de 771.688,92 lei, astfel cum acestea au fost dovedite cu martorii audiaţi şi expertiza efectuată în cauză.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, s-a arătat că instanţa de fond a ignorat împrejurarea că timp de peste 60 de ani, reclamanta a fost titulara dreptului de proprietate precum şi prevederile art.37 alin.3 din Legea nr.177/1948 potrivit căruia, în ipoteza în care peste 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la alt cult, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită.
Prin acest text de lege legiuitorul a instituit un mod de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul art. 645 Cod civil.
Examinând sentinţa atacată în raport de motivele de apel invocate şi având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin decizia civilă nr.120/31.10.2007 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, irevocabilă ca efect al deciziei civile nr.1502/05.03.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva a fost obligată să lase pârâtei din prezenta cauză – Parohia Greco-Catolică Caşva, în deplină proprietate şi posesie, clădirea bisericii şi casei parohiale, înscris în CF 30 Caşva, nr.top.162/1, 163/1 şi 46, precum şi bunurile mobile: iconostas, masa de altar, Evanghelia şi potir.
Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, reclamantul este îndreptăţit, în calitate de posesor al bunului ce urmează a fi restituit proprietarului, efect al hotărârii judecătoreşti, să fie despăgubit cu valoarea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-a făcut cu privire la bunul respectiv.
În ceea ce priveşte cheltuielile necesare, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, acestea sunt cele care trebuie făcute neapărat, pentru însăşi conservarea lucrului. Posesorul, fie de bună sau rea credinţă are dreptul să ceară de la proprietar restituirea lor integrală, deoarece şi acesta din urmă ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost în posesia lucrului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să îl conserve.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice privind cheltuielile necesare s-a reţinut că, în cauză instanţa de fond în mod corect a considerat următoarele cheltuieli efectuate de reclamantă ca fiind cheltuieli necesare: edificarea acoperişului(detalierea lucrărilor fiind redată la punctul A1 – fila 158), tencuirea şi zugrăvirea pereţilor exterior ( lucrări descrise la punctul A2 – fila 159 dosar), pardosirea încăperii bisericii ( lucrări descrise la punctul A3 – filele 161-162 dosar), şi realizarea instalaţiilor interioare – instalaţiile electrice de iluminat şi prize ( punctul A4 – fila 162 dosar). De asemenea, la casa parohială (punctul B), s-au efectuat lucrări de tencuire, zugrăvirea pereţilor interiori şi exteriori (B1 – filele 163-166 dosar), pardoseli interioare executate în anul 1980 (B2 – filele 166-167 dosar), montarea uşilor şi ferestrelor în anul 1982 (filele 167-168), realizarea acoperişului în anul 1980 (B4 – filele 168-169 dosar), achiziţionarea de jgheaburi şi burlane şi lucrări de instalaţii interioare (descrise la punctele B5 şi B6 fila 169 dosar), lucrările executate pentru edificare zid de sprijin la casa parohială (descris la punctul B7 – fila 170 dosar).
În cadrul aceloraşi cheltuieli necesare vor fi cuprinse şi cheltuielile efectuate cu lucrările la acoperişul bisericii şi la pereţii exteriori ai imobilului (filele 197, 204 dosar fond)., cu lucrările la instalaţiile interioare electrice, instalaţiile de apă, sanitare, de canalizare şi pentru încălzirea casei parohiale. În aceeaşi categorie, în mod corect a fost inclus: executarea unui decantor racordat la reţeaua stradală de canalizare şi cu rol de a reţine suspensiile din apele provenite din canalizare.
Contrar susţinerilor pârâtei, aceste cheltuieli sunt dovedite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul concluzionând inclusiv asupra perioadei în care aceste cheltuieli au fost efectuate. De asemenea, la întocmirea expertizei s-au avut în vedere dovezile de plată astfel încât, atâta timp cât expertiza nu a fost contestată, în modalitatea prevăzută de Codul de procedură civilă, instanţa nu mai consideră util a solicita ca aceste devize să fie depuse de reclamantă.
În ceea ce priveşte cheltuielile utile acestea sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuşi un folos şi sporesc valoarea lucrului.
Apreciem că în această categorie intră şi acele bunuri fără de care imobilul nu ar putea fi folosit scopului în care a fost edificat.
Sub acest aspect, apelul reclamantei apare ca fiind întemeiat.
Este evident că pictura bisericii, scaunele, crucea, stanele, uşa de la intrarea în biserică, tetrapodele, scaunul arhieresc, lucrările executate la camera de mărturisire, sunt bunuri specifice unui locaş de cult, bunuri care folosesc şi pârâtei, desfăşurării în bune condiţii a activităţii acesteia.
În aceste condiţii apreciem că şi contravaloarea acestor bunuri, contravaloare stabilită prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi prin raportul de expertiză efectuat, trebuie inclusă în categoria cheltuielilor utile efectuate de reclamantă.
Imobilele în cauză, biserica şi casa parohială, sunt imobile destinate strict practicării cultului religios. Aceste imobile este evident că nu vor putea fi folosite decât strict scopului în care au fost edificate . În consecinţă, toate aceste cheltuieli reprezintă atât cheltuieli utile cât şi sporesc implicit valoarea locaşului de cult astfel încât ar putea fi încadrate chiar în categoria cheltuielilor necesare. Activitatea desfăşurată în acest edificiu presupune o anumită amenajare specifică pentru practicarea cultului religios.
Astfel fiind, toate aceste cheltuieli efectuate de reclamantă vor beneficia în mod direct pârâtei, care nu va putea folosi imobilul decât în acelaşi scop în care l-a folosit şi reclamanta. De altfel, pârâta a fost cea care a construit imobilul în scopul practicării cultului religios astfel că toate aceste bunuri aflate aici vor fi folosite de către pârâtă în scopul desfăşurării unei activităţi specifice.
În aceeaşi categorie a cheltuielilor utile vor fi incluse cheltuielile efectuate pentru a spori valoarea imobilului: trotuarele şi bordurile executate în jurul bisericii şi trotuarele de acces şi scările de acces la terase din jurul casei parohiale (punctul 6 din completarea la raportul de expertiză – f.253, 256 dosar fond).
În mod corect instanţa de fond, făcând aplicarea prevederilor art.486 şi 494 alin.3 Cod civil, a dispus obligarea pârâtei la contravaloarea construcţiilor noi edificate de reclamantă: magazia şi garajul, identificate şi evaluate prin raportul de expertiză (f.170, 254-255 dosar fond). În ceea ce priveşte contravaloarea lambriurilor din biserică, vopsirea gardului exterior, pridvorul de la intrarea în biserică, acestea în mod corect au fost incluse de instanţa de fond în cadrul cheltuielilor voluptorii, acestea fiind făcute pentru a înfrumuseţa imobilul, astfel că reclamanta nu are dreptul de a cere restituirea contravalorii lor.
Referitor la iconostas, masă de altar, Evanghelie şi potir, prin decizia civilă nr.120/31.10.2008 a Curţii de Apel Suceava s-a dispus obligarea reclamantei să predea pârâtei aceste bunuri, împreună cu biserica şi casa parohială, arătându-se că aceste bunuri au aparţinut pârâtei, la fel ca imobilele arătate.
De altfel, aceste aspecte nu au fost contestate prin apelul reclamantei.
În concluzie, urmează a include, în categoria cheltuielilor necesare şi utile, lucrările mai sus arătate, valoarea acestora fiind de 650.745,22 lei, conform raportului de expertiză şi declaraţiilor de martori.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie acesta este un mijloc de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în posesia sa până când debitorul nu-i plăteşte tot ce-i datorează în legătură cu acel bun.
În cauză, dat fiind că s-a recunoscut reclamantei un drept de creanţă constând în valoarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate la imobilul proprietatea pârâtei, dat fiind că este vorba de o sumă considerabilă şi nu în ultimul rând pentru faptul că în locaşul de cult se desfăşoară şi în prezent ceremonialul religios de către reclamantă dat fiind numărul mult mai mare al enoriaşilor ortodocşi în comunitate comparativ cu cei catolici, solicitarea de instituire a unui drept de retenţie este justificată.
Având în vedere aceste considerente precum şi impactul social pe care l-ar putea produce „pierderea” unei biserici în comunitate, considerăm că se impune a fi instituit acest drept de retenţie până la plata sumei mai sus arătate care să permită reclamantei demararea procedurilor privind construirea unui nou locaş de cult.
Faţă de considerentele arătate, în temeiul art.296 C.pr.civ., Curtea de Apel a admis în parte apelul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Caşva, împotriva sentinţei civile nr.863/26.03.2013, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.1118/102/2010, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva, şi în consecinţă: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 650.745,22 lei, cu titlu de cheltuieli efectuate de reclamantă la imobilul înscris în CF nr.30 Caşva (clădirea bisericii şi casa parohială); a instituit în favoarea reclamantei un drept de retenţie asupra imobilului menţionat până la plata integrală a sumei mai sus arătate; a respins celelalte pretenţii ale reclamantei. Totodată, Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Parohia Greco-Catolică Caşva împotriva aceleiaşi sentinţe.
Văzând prevederile art.276 C.pr.civ., Curtea de Apel a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5257,7 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Jurisprudenta 1
id_institutie 43
Institutie Curtea de Apel TÂRGU MUREª
Dar nu înțeleg de ce e a) acțiune mixtă. Plecând de la definiția dată mai sus, ce drept real se urmărește a se ocroti din moment ce cumpărătorul solicită anularea?
Mie unul mi se par destul de încurcate acțiunile astea mixte. Unii autori le contestă (ex. Deleanu), alții le ignoră complet (ex. Tăbârcă)
"Cat priveste categoria actiunilor mixte, este vorba evident nu despre actiuni care ar valorifica drepturi mixte, pentru ca asemenea drepturi nu exista, ci despre actiuni prin care reclamantul se prevaleaza cumulativ de un drept de creanta si un drept real, nascute, dupa cum am aratat, din aceeasi operatiune juridica. In alti termeni, reclamantul deduce, in fata instante, in acelasi timp doua drepturi distincte, un drept real si un drept de creanta. "( "Dr. procesual civil. Teoria generala" Stoenescu Zilberstein pag 250)
Eu ma gandesc si la consecinta anularii actului: bunul imobil se intoarce in patrimoniul vanzatorului.
Sa intelegem ca s-a deschis procedura generala si sunteti in perioada de observatie sau procedura simplificata (faliment) si a fost numit lichidator judiciar?
Puteti preciza la ce data s-a deschis procedura insolventei?
1. Aveti dreptul de a se vi se achita creanta salariala (salariul neincasat si scadent inainte de deschiderea procedurii insolventei) inscrisa in tabelul definitiv de creante. Potrivit art 3 pct 10 din Legea 86/2005 aceste creanţe au fost/ar fi trebuit înregistrate din oficiu în tabelul de creanţe de către administratorul judiciar.
2. Potrivit art 75 din Lege până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabel definitiv de creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.
Alin(2)Judecarea contestaţiei se va face de judecătorul-sindic, după citarea contestatorului, a creditorului care deţine creanţa contestată, dacă acesta nu este chiar contestatorul, a administratorului judiciar/lichidatorului, a membrilor comitetului creditorilor şi a oricărei alte părţi interesate, după caz.
3. Fiind in reorganizare, debitoarea trebuie sa respecte planul de reorganizare, respectiv programul de plati prevazut in acesta.
4. Administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului. Pe parcursul reorganizării, debitorul va fi condus de administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar. Acţionarii, asociaţii şi membrii cu răspundere limitată nu au dreptul de a interveni în conducerea activităţii ori în administrarea averii debitorului, cu excepţia şi în limita cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege şi în planul de reorganizare.
Va puteti angaja avocat pentru a va reprezenta interesele de creditor in cadrul procedurii insolventei.
grea intrebare catalin
cred ca la inselaciune, contractul se incheie intotdeauna cu cel care induce in eroare, pe cand prin dol, poti determina o persoana sa incheie un act cu o alta persoana
poate vb prostii, dar cred ca ti dai seama de la caz la caz in practica
Este grea da.De ce crezi ca insist pe ea? :hammer:
Linia expusa de tine e prea fina,ca sa ne ajute sa deosebim clar
avocatnet.ro explicăm legislația
