Evolutia reglementarilor interne privind conflictele de munca si solutionarea acestora

Evolutia reglementarilor interne
privind conflictele de munca si solutionarea acestora


In anul 1909 a aparut prima reglementare in domeniul conflictelor de munca prin Legea Orleanu (numele initiatorului). Legea se intitula „in contra sindicatelor asociatiunilor profesionale ale functionarilor statului, judetului, comunelor si stabilimentelor publice.”
Legea interzicea greva si asocierea muncitorilor si functionarilor, salariati ai statului, judetelor, comunelor si tuturor stabilimentelor publice cu caracter industrial, economic sau social.
In anul 1920 apare primul act normativ modern ce reglementa conflictele colective de munca. Legea a fost cunoscuta sub denumirea de „Legea Trancu – Iasi”, (numele initiatorului) si a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 122 din 5 septembrie 1920.
Legea reglementa: libertatea muncii, incetarea colectiva a lucrului, procedura impaciuirii, arbitrajul, dispozitii de procedura.
Incetarea colectiva a lucrului se considera atunci cind „cel putin o treime din numarul total al salariatilor stabilimentului industrial sau comercial, ori din numarul salariatilor ocupati in una sau mai multe sectiuni din acel stabiliment” inceta lucrul. Stabilimentul industrial sau comercial se considera a fi acea institutie care „intrebuinteaza in mod obisnuit un numar de cel putin 10 salariati.”
Legea Trancu – Iasi instituia o procedura obligatorie de conciliere si o procedura optionala de arbitraj. Concilierea avea loc intre delegatiile muncitorilor si patron, in prezenta unui delegat al Ministerului Muncii. Partile puteau ajunge la un acord „conventie colectiva de munca”, prevederile acestei conventii fiind obligatorii pentru partile aflate in conflict.
Comisia de arbitraj era alcatuita din 5 membrii si 2 supleanti, alesi de salariati si de catre patron. Comisia era condusa de un presedinte judecator. Comisia de arbitraj prelua solutionarea conflictului colectiv de munca, in cazul in care nu se putea realiza concilierea conflictului colectiv de munca, la solicitarea partilor.
In anul 1929 a fost emisa „Legea asupra conflictelor de munca”, lege care a suferit modificari intre anii 1932 – 1949 si care in final a fost abrogata prin articolul 139 al Codului muncii din 1950.
Legea continea prevederi de solutionare a conflictelor de munca si interzicea desfacerea contractului individual de munca pentru motiv de participare la greva. Contractul individual de munca era „suspendat in toate efectele lui pe timpul cit dureaza greva, in afara de avantajele in natura pe care le are in mod curent salariatul.”
In anul 1940 greva este interzisa. Printr-un Decret – Lege din iulie 1940 greva era interzisa, iar unele reglementari cu privire la solutionarea conflictelor de munca prin conciliere deveneau inaplicabile. Partile care nu ajungeau la o solutionare favorabila a conflictului de munca se adresau comisiei pentru stabilirea salariilor de pe linga Inspectoratul General al Muncii.
In perioada 1946 – 1990 a existat o singura reglementare in privinta solutionarii conflictelor de munca, Legea 711 din 1946 privind reorganizarea jurisdictiei muncii.
In titlul III al legii, denumit „Rezolvarea conflictelor de munca”, prin dispozitiile articolelor 55 – 69, atenuarea conflictelor colective de munca revenea inspectoratelor de munca. In caz ca nu se realiza concilierea, procedura de arbitraj se declansa obligatoriu la Comisia de arbitraj colectiv ce functiona pe linga fiecare tribunal de judet.
Comisia era compusa din: Presedintele comisiei (era Presedintele sectiunii de munca a tribunalului), un delegat al sindicatelor muncitoresti, un delegat al organizatiilor patronale si cite un delegat al salariatilor si al patronilor aflati in conflict.
Deciziile comisiilor de arbitraj erau executorii, dar se putea face recurs la Comisia de recurs a muncii de pe linga sectiunea de munca a Curtii de apel Bucuresti.
In 1948 Legea nr. 30 modifica continutul Legii 711 din 1946 in sensul ca, in situatia unui conflict colectiv de munca, conducerea sindicatului sesiza pe Presedintele judecatoriei populare din circumscriptia unde se afla sediul intreprinderii. Presedintele judecatoriei trimetea cererea sindicatului la Inspectoratul de munca teritorial pentru a incerca aplanarea conflictului de munca.
In cazul in care nu se realiza un acord intre partile aflate in conflict, litigiul de munca se solutiona de catre Comisiunea de arbitraj de pe linga judecatoria populara.
In perioada 1950 – 1990, legislatia muncii cuprindea dispozitii numai cu privire la rezolvarea litigiilor individuale de munca si la contractul colectiv de munca. In acest interval de timp nu au existat prevederi referitoare la solutionarea conflictelor colective de munca. Grevele nu erau permise. Codul muncii din 1950 si cel din 1972 nu au continut nici o dispozitie cu privire la conflictele colective de munca.
Dupa 1990, odata cu schimbarea regimului si trecerea la economia de piata, a aparut necesitatea reglementarii conflictelor colective de munca.
In anul 1991 a fost adoptata Legea nr. 15 privind solutionarea conflictelor colective de munca. Legea continea prevederi referitoare la concilierea conflictelor colective de munca, reprezentarea partilor, declararea conflictului de munca, desfasurarea si incetarea grevei, restictionarea dreptului la greva al anumitor categorii de salariati, raspunderea juridica.
In anul 1999 a fost promulgata Legea nr. 168 privind solutionarea conflictelor de munca, o reglementare mai moderna, in pas cu noile realitati, urmare a evolutiei societatii romanesti, ale carei dispozitii au corectat unele imperfectiuni ale vechii reglementari.