Formator Daniel Vieru.Cinci motive pentru care medierea trebuie sã devinã obligatorie în România

Numărul redus de cazuri (un argument statistic) administrat de către mediatori. Chiar în conditiile unei profesii liberale si a publicului neavizat, solicitările pentru serviciul de mediere sunt la un nivel foarte redus, iar obtinerea unei întâlniri comune cu cele două părti si finalizarea cu un acord/proces verbal sunt o raritate printre mediatori. Există o emulatie asociată medierii, prin cadrul legal, institutional, pregătirea si lărgirea corpului profesional, însă acestea nu au determinat automat o crestere a numărului de cazuri.

2. Rezistenta sistemului juridic la a recomanda o procedură nouă si nedemonstrată, o atitudine naturală a sistemului în protejarea căilor traditionale de rezolvare a disputelor. Din această perspectivă, răspunsurile institutiei medierii ar putea fi reprezentate de sporirea/intensificarea activitătilor de promovare, si apropierea de pozitiile cheie din cadrul sistemului , astfel încât
ipoteza că medierea este validă în practica administrării litigiilor să fie demonstrată.

3. Contextul socio-politic si elemente de psihologie colectivă. Pe de o parte, căile alternative de solutionare a conflictelor nu sunt stimulate, ele există doar la nivelul unei încăpătânări individuale si a unor experiente „exotice” (proiecte si inițiative locale), iar pe de altă parte deschiderea justițiabililor fată de o nouă cale, este împiedicată de elemente care din de mentalul colectiv „dacă nu e obligatoriu de ce să ma duc la mediator?
Se pune întrebarea dacă, pe fondul unei societăti în care până si norma juridică este mai mult sau mai putin respectată, atunci ... ce sanse de recunoastere publică si evolutie are o procedură alternativă, total la dispozitia celor două părti?
Un posibil răspuns ar fi acela care subliniază două dintre beneficiile introducerii prealabile a medierii, si anume cresterea uriasă a solicitărilor către serviciile de mediere, iar implicit impactul public al unei astfel de măsuri, care nu ar face altceva decât să aducă în atentia societătii rezolvarea amiabilă a conflictelor prin mediere.

4. Desi medierea nu reprezintă un panaceu universal al conflictelor, ea are meritele unei alternative corecte la administrarea conflictelor în care relatia contează, interdependenta părtilor este evidentă si există, chiar si nemanifest, intentia de împăcare de o parte sau cealaltă. Domeniile, cu o probabilitate ridicată de succes (anumite spete din materia civilă, familială si penală), pot fi în primă fază protejate si păstrate ca fiind accesibile pentru mediere, dincolo de o recomandare din partea judecătorilor.

5. Protejarea autodeterminarii în participarea voluntară a persoanelor fizice, implicate în conflicte, este posibilă. Dacă reusim să protejăm intentia curată a părtilor în rezolvarea amiabilă a disputelor, pe calea medierii, avem sansele să construim o procedură prealabilă fezabilă si cu rezultate fericite pentru sistemul juriidic, corpul profesional si publicul larg.