Cititnd un articol, recent, mi-am reamintit unele aspecte legate de zilele din copilarie in care tatal meu ma lua cu el la pescuit. De regula, cand mergea singur, se mai intorcea acasa cu ceva captura.Cand insa isi lua si copiii cu el...nu prea erau sanse.Adica, pestisorii pe care el ii captura, se reintorceau repejor in apa , prin grija mea si a fratelui meu. Ma intreb acum , dupa amar de ani, daca el chiar nu observa actiunea noastra, ori doar ne permitea sa o facem. Fiindca recipientul pe care-l avea alaturi, pe malul apei, oricat s-ar fi chinuit el sa stranga ceva pestisori, era gol-golut.
Nu aveau mereu noroc bietii de ei, pestisorii, fiindca imi amintesc cum ani in sir in casa noastra simteam mirosul pestelui, mai mult, niste jucarii mai atipice, acele balonase din interiorul pestelui, erau mai mereu prin curte.
Cu toate acestea, nu am mai putut niciodata sa indur privelistea sacrificarii unor pesti, cand inca miscau, fiind suficient sa vad operatiunea asta o singura data.
Se afirma ca pestii nu simt durerea, intrucat au singe rece. Cu toate astea, se zbat, sufocandu-se iar branhiile lor misca , chiar decapitati fiind.
Ma intreb de ce pestii nu sunt si ei protejati de durere, la momentul capturarii sau sacrificarii, asa cum prevad normativele in cazul altor animale.
In urma unor cercetari, s-a dscoperit ca pestii simt , atat durerea, cat si frica.
[ link extern ]
[ link extern ]