semnatura -factura

semnarea facturii de catre beneficiar nu inseamna insusirea debitului.
sunt refuzuri de plata ale unei facturi semnate (si stampilate de catre beneficiar) dintr-o gramada de alte motive (marfa necorespunzatoare, de exemplu).
factura este reglementata de codul fiscal si nu exista obligativitatea semnarii facturilor pentru livrari bunuri/prestari servicii.

Art. 35 Codul familiei
Sotii administreaza si folosesc impreuna bunurile comune si dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soti, exercitind singur aceste drepturi, este socotit ca are si consimtamantul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot.

gigelin a scris:

semnarea facturii de catre beneficiar nu inseamna insusirea debitului.
sunt refuzuri de plata ale unei facturi semnate (si stampilate de catre beneficiar) dintr-o gramada de alte motive (marfa necorespunzatoare, de exemplu).
factura este reglementata de codul fiscal si nu exista obligativitatea semnarii facturilor pentru livrari bunuri/prestari servicii.

Si in multe alte tari factura nu trebuie semnata decat de cel ce o emite. Si uneri nici macar aceasta semnatura nu este necesare, iar stampilarea facturi nu mai este de mult folosita intru-cat nu are nici un sens, nici dpdv comercial nici juridic.

Nu semnarea facturi duce la obligativitatea platii ei, ci semnarea de primire pentru marfa sau serviciul primit. Din acest moment plata este scadenta daca nu s-a precizat altceva in contract.

Si ce se intimpla daca debitorul nu isi insuseste factura? Daca refuza sa semneze factura inseamna ca nu trebuie sa plateasca marfa/serviciul? Care este explicatia dpdv juridic?

kappauser a scris:

gigelin a scris:

semnarea facturii de catre beneficiar nu inseamna insusirea debitului.
sunt refuzuri de plata ale unei facturi semnate (si stampilate de catre beneficiar) dintr-o gramada de alte motive (marfa necorespunzatoare, de exemplu).
factura este reglementata de codul fiscal si nu exista obligativitatea semnarii facturilor pentru livrari bunuri/prestari servicii.

Si in multe alte tari factura nu trebuie semnata decat de cel ce o emite. Si uneri nici macar aceasta semnatura nu este necesare, iar stampilarea facturi nu mai este de mult folosita intru-cat nu are nici un sens, nici dpdv comercial nici juridic.

Nu semnarea facturi duce la obligativitatea platii ei, ci semnarea de primire pentru marfa sau serviciul primit. Din acest moment plata este scadenta daca nu s-a precizat altceva in contract.

Si ce se intimpla daca debitorul nu isi insuseste factura? Daca refuza sa semneze factura inseamna ca nu trebuie sa plateasca marfa/serviciul? Care este explicatia dpdv juridic?

Tip: Decizie
Nr./Dată: 29/E (12.01.2005)
Autor: Bosoc Nicoleta
Domenii asociate:
Probe, dovezi


Forta probanta a facturilor emise de creditor si nesemnate de debitor, în conditiile existentei unui contract încheiat de parti
Potrivit art. 46 C.com. obligatiunile comerciale se probeaza cu: acte autentice, acte sub semnatura privata, facturi acceptate, prin corespondenta, prin telegrame, cu registrele partilor, cu martori, sau cu orice alte mijloace de proba admise de legea civila.

Prin urmare, legea comerciala nu limiteaza proba obligatiilor comerciale la facturi acceptate, cu atât mai mult cu cât între parti exista încheiat un contract prin care s-a reglementat în mod amanuntit modul în care se va face plata.

Sectia comerciala - decizia nr. 29/E/12.01.2005

Prin sentinta comerciala nr. 807/C/04.06.2004 a Judecatoriei Iasi s-a respins actiunea formulata de reclamanta S.C. C.E.T S.A. Iasi împotriva pârâtei S.C. A.I. S.R.L. Iasi, actiune prin care se solicitase obligarea pârâtei la plata sumelor de: 11.955.906 lei c/val energie termica, 6.241.072 lei penalitati de întârziere si 1.537.158 lei cheltuieli de judecata. S-a retinut de catre prima instanta ca facturile depuse de reclamanta la dosar nu sunt acceptate la plata de catre pârâta prin semnatura si stampila, asa cum impune art. 46 C.com.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta S.C. C.E.T S.A. Iasi, motivând ca instanta în mod gresit retine ca dispozitiile art. 46 C.com. nu au fost respectate, întrucât facturile fiscale nu au fost refuzate la plata; acestea au fost acceptate lunar, conform Legii contabilitatii nr. 82/1991.
Recursul a fost admis pentru urmatoarele considerente:
Analizând contractul încheiat între parti si depus la dosar, instanta de recurs a constatat ca acesta are ca obiect furnizarea de agent termic; contractul a fost încheiat pe durata nedeterminata. În art. 6 din contract s-a prevazut ca facturarea se va face lunar (alin. 1), iar neachitarea facturii în termen de 30 zile lucratoare conduce la perceperea unei majorari a valorii facturii de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, începând cu ziua a 31-a si pâna la achitarea facturii (alin. 3). Clauzele mentionate au fost acceptate de pârâta odata cu semnarea contractului.
Art. 46 din Codul comercial prevede ca: „Obligatiunile comerciale si liberatiunile se probeaza: cu acte autentice; cu acte sub semnatura privata; cu facturi acceptate; prin corespondenta; prin telegrame; cu registrele partilor; cu martori, de câte ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala si aceasta chiar în cazurile prevazute de art. 1191 din codul civil; în fine, prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila”.
Se constata, asadar, ca legea nu limiteaza dovada obligatiilor comerciale la facturi acceptate, ci permite dovedirea acestora prin orice mijloace de proba. În speta, obligatia pârâtei de a plati c/val energiei termice furnizate de reclamanta s-a nascut odata cu semnarea contractului nr. 3907/01.12.1998 (acesta reprezentând „legea partilor” în acceptiunea art. 969 C.civ.) si nu odata cu emiterea facturii lunare. Nu se poate interpreta ca obligatia de plata se naste pentru fiecare factura în parte, la data acceptarii acesteia, fara a se lua în considerare existenta contractului si a clauzelor referitoare la executarea obligatiei de plata. O astfel de interpretare ar da loc la refuzul abuziv de acceptare a facturilor si, deci, la nerespectarea clauzelor contractuale de catre beneficiar.
Prin urmare, este nelegala interpretarea primei instante potrivit careia neacceptarea la plata a facturii echivaleaza cu nedovedirea actiunii, în conditiile în care contractul încheiat între parti este în vigoare, iar obligatia de plata s-a nascut – asa cum am aratat – ca efect al încheierii contractului si nu ca efect al emiterii ori acceptarii facturii.
Pentru aceste considerente instanta a admis recursul si a modificat în tot sentinta primei instante, în sensul admiterii actiunii si al obligarii pârâtei la plata pretentiilor solicitate prin actiune, precum si la plata cheltuielilor de judecata de la fond si din recurs.

[ link extern ]