Sunt cateva bloguri pe care le citesc cu placere. Unul dintre acestea este al lui Vlad Petreanu (Amar de Zi), un jurnalist inteligent, fost ‘’antenist’’ care si-a dat demisia de curand de la trustul autointitulatului cool mogul – de care de asemenea imi place, e dreptul meu :)
Poate aveti si voi bloguri pe care le urmariti, spuneti aici...
Acesta este textul in care a descris ''procesul'' de lichidare dupa ce si-a dat demisia.
Lichidarea
- Cleşte sertizor.
- Ce-i aia?
- Cleşte sertizor. Pentru papuci d-ăia, la cable.
- N-am luat niciodată aşa ceva. La ce mi-ar fi trebuit?
- Aşa figuraţi.
- Nu cred. Aş vrea să văd şi eu unde am semnat pentru asta.
- E o situaţie mai veche, de prin 2007. Eu sunt nou, n-o am.
- Păi şi-atunci?
- Nu ştiu, aşa figuraţi.
Administratorul se uită la ceas. Curând se termină programul. În faţa lui, catastife, caiete, dosare, foi prinse cu agrafe şi capse. Creioane, pixuri aliniate pe masă. Un monitor de calculator, stins. O tastatură pusă deoparte, nefolosită. Un calendar prismatic din carton lucios. Ordine, disciplină, alinieri, spaţiu atribuit după un regulament misterios.
Eu, în picioare.
- Mai aveţi un brother touch.
- Asta chiar nu ştiu ce e.
- Nici eu, dar e la dumneavoastră.
Lichidarea e momentul ultimei clarificări între tine şi firmă, un partaj în avantajul unuia singur. Compania vrea totul înapoi, chiar şi ce n-a avut. Erorile sunt numai ale tale.
- ªi un generator.
- Generator? Cum, generator?
- Ton generator.
- Adică generator de ton? Nu de curent?
- Aşa scrie. Nu ştiu de care e.
Imposibil să-nţelegi ceva.
Sfârşitul unui contract e aici o epopee cu încleştări de voinţe, învinuiri, trădări şi acte de eroism. Într-un birou, cineva îţi semnează, cu un zâmbet complice, fără a mai verifica (“doar ne ştim, dom’ Petreanu”). În altul, omul îţi împărtăşeşte anecdote:
- Ce-aveţi dumneavoastră e mizilic. ªtiţi că sunt şi flotoare pe unele inventare.
- Ce fel de flotoare?
- D-alea de veceu.
- ªi vine cineva să le verifice vreodată?
- Comisia.
Comisia. Sunt oameni plătiţi să numere flotoarele de wc. Câte facultăţi îţi trebuie pentru asta? Cu cât poţi plăti aşa o specializare?
- ªi să vă zic una tare.
- Ia zi.
- ªapa de beton din platoul ăsta din stânga?
- Nu cred.
- Ba da. E şi aia pe inventarul cuiva. Nu vă spun cine, dar e pe inventarul cuiva.
O şapă de beton de 400 mp, pe un inventar. Absolut autentic.
În alt birou, întâlnesc un păţit.
- Mie mi-au cerut să iau în inventar nişte role de scotch.
La videotecă, sistemul mă dă în fapt. “Figurez” cu 5 casete beta, luate acum vreo 10 ani.
- Păi cum, doamnă, astea nu se casează? După 10 ani?
- Ba da, dar trebuie să le aduceţi ca să dea comisia cu ciocanu-n ele.
Comisia. Oare ciocanul de casat al comisiei e pe inventarul comisiei? Dacă se rupe de la atâtea casări, se întocmeşte referat de casare pentru ciocanul de casat? Se face altă comisie ca s-o verifice pe prima? Dacă membrii comisiei au vrut să-şi însuşească ilegal obiectul şi doar au pretextat că s-a rupt?
Dileme.
În alt birou:
- Măi, la mine au stat 3 zile să numere elemenţii pilonului de emisie.
- Cum?
- Da, cică avea 16 elemenţi, dar la vedere nu erau decât vreo 5, restul erau alte piese şi nu pricepeau unde e tot pilonul.
Televizoarele atârnate pe pereţi; o cafetieră; 4 birouri; un calculator; 4 monitoare; un fierbător, un cuptor cu microunde, un frigider; măsuţe, scaune, sertare pe role, parchet, un UPS, 4 cămăşi, alte obiecte cu indicative misterioase, imposibil de identificat, boxe de calculator, fibra optică.
Fibra optică?
- Păi şi ce fac acum?
- Acum le predaţi.
- Cui?
- Găsiţi dumneavoastră pe cineva.
Administratorul priveşte prin mine, fără expresie.
- Păi eu ce treabă mai am? Cum să decid eu cine va folosi aceste obiecte? E treaba companiei, nu a mea. Eu nici nu mai lucrez aici.
- Nici a mea nu e.
Suntem blocaţi. Ar trebui, deci, să lansez un concurs prin redacţie – care vreţi obiecte? Ar trebui să umblu de la unul la altul, împingând oamenilor sub pixuri procese verbale pentru lucrurile Antenei.
- Prietene, uite care-i treaba… Ia-le dumneata, că eşti administrator, şi dup-aia le atribui cui va lucra cu ele.
- Păi şi ce, să mă duc eu în fiecare zi să verific că mai sunt acolo? Găsiţi dumneavoastră.
Nici o şansă. Omul e-nţelegător ca o stâncă prăvălită-n drum.
Pe listă, o ultimă aberaţie: licenţa de muzică Antena 3.
Carevasăzică, muzica de post e pe numele meu în inventarul acestui administrator. Muzica de generice, de promo, de post, de aşteptare, semnalele de comutare, ilustraţiile audio, toată identitatea sonoră a Antenei 3.
E şi normal – a fost una din deciziile pe care a trebuit să le semnez în 2005, când Antena 3 era doar o idee.
Ca atare, dacă nu pot scăpa de cleştele sertizor, de generatorul de ton, de cafetieră şi de sertarele cu role şi de toate celelalte nr.crt.-uri din catastifele administratorului, poate că ar trebui să păstrez şi muzica postului.
Să mă caute comisia dup-aia. Sau poate vreun colecţionar.
=D>:rofl::happy: tare, havera!
blog Maldita - nu stiu, oare avem voie sa copiem din blogul altuia ?
X, compania de distributie a energiei electrice, SC Y SA sau care dracului i-o mai fi pleiada de titluri ignobiliare, mi-a fost alaturi la bine si la greu. Mai ales la greu, cand mi-au taiat curentul fara sa ma anunte si m-au lasat cu frigiderul mai fierbinte ca o pupaza la videochat.
Asta in ciuda faptului ca Domnia Mea era cu plata la zi. Se intampla in decembrie, anul trecut. Alarma se sadise in mintea mea! Mi-am luat repede liber de la serviciu, am pus pe “pauza” si cele mai urgente trebi, pentru ca heeeeei, la X nu te duci cand vrei tu, te duci cand vrea el, ca de-aia e monopol, sa-l simti!
Am achitat atunci niste penalitati comparabile cu birul platit de ghiauri turcilor, in vremea lui Baiazid Ilderim, zis Fulgerul. Buuun.
In seara asta, la retragerea in vastele apartamente berceniene, pe unde mai dau cand imi aduc aminte, gasesc in usa un belet. Beletele imi fac inima sa bata tare: ori sunt de amor (chiar asa, n-am mai primit de mult unul), ori sunt de scandal (am facut ceva gresit si sunt certata).
Ei, bine, de data asta, era unul combinat: semnat de “electricianul Mihai”, dar venit din partea X, un strutio camelus dubios, in care mi se atragea agramat atentia ca n-am fost prezenta “la domiciliu pentru schimbarea periodica a contorului de energie electrica” si ca daca nu ii contactez in termen de 5 zile de la lasarea beletului in usa, imi taie corentul.
Am dat crezare beletului infipt in usa si semnat “domnul Mihai” si-am inceput sa sun la numarul de telefon precizat, cu unicul scop de a stabili o intalnire pentru schimbarea contorului. Amenintarea conform careia urma sa fiu deconectata de la energia electrica a fost decisiva.
Sun. In ureche, vocea suava a robotului imi sopteste ca numarul format este blocat pentru apelurile de primire. Si normal. Doar nu ma asteptam sa decurga lin si fara par ridicat pe ceafa orice interactiune cu X. Am zis ca poate neraspunderea se datoreaza cumva orei tarzii la care am sunat: 19:30.
A doua zi, de dimineata, pe la 10 şi ceva, apelez din nou. Acelasi mesaj. Am sunat de mi-a sunat apa-n cap toata ziua. Domnul Mihai era mai de negasit ca Elodia. Site-ul X, inutil si odios ca intreaga companie. Am cules niste numere de telefon, in speranta ca cineva imi va dezvalui calea prin care sa acced la domnul Mihai, electricianul care depusese juramantul tacerii.
Nimeni nu m-a putut ajuta, dar toate vocile de la telefon imi recomandau calduros ca o pufoaica in august sa ma duc personal la sediul X de care apartin. Cu alte cuvinte sa plec de la serviciu ca sa stabilesc o intalnire cu chupacabra de Mihai care e prea cool sa-mi raspunda la telefon. Nu, nu puteam fixa intalnirea prin telefon. Nu.
Am pierdut doua ore din viata si din munca cu deplasarea la X. Domnisoara de la ghiseu, foarte draguta (soc si groaza, probabil era nou-angajata) imi noteaza numarul de telefon si adresa. Vineri, la opt dimineata. Ooooooook. Orice numai sa nu-mi taie lumina. Luati si-un rinichi!
***
Vineri dimineata. In timp ce-l asteptam pe distinsul domn Mihai, m-am apucat sa tes o panza. O panza lata de trei metri si lunga de treişcinci, cu broderie si fireturi, dupa model penelopian. Ma pregateam s-o întind pe trotuar, cale de trei staţii de metrou, cand aud zgomot pe scara blocului. Autointitulatul domn Mihai descinsese la portile malditesti. L-am intampinat zambitoare, in ciuda orei matinale la care mi s-a aratat. La vreo şaizeci de ani, asa. Parea un om normal la cap, iar in mintea mea nu se lega normalitatea asta cu neraspunsul la telefon timp de o saptamana. Am zis ca poate are o relatie love and hate cu tehnologia. S-a cocotat pe scaun, a taiat neste fire. In 10 minute, contorul era montat.
Mi-am amintit ca aveam niste probleme cu doua becuri (mai exact cu firele din fundurile lor, cu instalatia), si, in speranta ca ar putea sa ma ajute in afara serviciului, platit, i-am cerut numarul de telefon. S-a intors la mine cu scarba cu care te intorci la un gandac inainte de a- l lipi de podea cu o lovitura strasnica de papuc.
- Pentru ce sa va dau numarul meu de telefon?
I-am explicat situatia, subliniind ca “nu gratis”! Ci pe foarte, foarte multi bani (glumesc).
- Domnisoara, imi suiera distinsul Mihai printre dintii lui rari, treaba aia o poate face un electrician DE RAND. Eu ma ocup cu altceva.
Si-a plecat.
Asa, deci. Un electrician de rand. Voi, astia care ati descoperit paratraznetul si-ati inventat becul electric, nu inainte de a oferi omenirii pila electrica, cu doctorat la Harvard si titlu de profesor la Oxford, voi astia nu reparati instalatii. Voi, astia, cautati leacul pentru cancer si puneti la punct canale de comunicare cu fiinte la fel de inteligente ca voi de pe alte planete.
Asta cand nu scrieti “nu a-ti fost acasa” in bilete pe care le lasati oamenilor in usa.
Dupa ce mi-au taiat lumina pentru ca am platit facturile la timp si m-au facut sa alerg pe la sediile lor obscure dupa o nenorocita de programare pentru schimbarea contorului, dupa ce am indurat aroganta electricianului scolit la Harvard, Excelenta Sa, Mihai, ma trezesc cu o noua misiva in usa. Tot de la ei. Tot pentru schimbarea contorului.
Zice asa: “va instiintam ca pentru efectuarea lucrarii de schimburi periodice de contoare, deoarece nu ati fost la domiciliu conform avizarii anterioare, va trebui sa va reprogramati, in termen de cinci zile lucratoare la electricianul responsabil de zona.” Trei numere de telefon sub.
Daca memoria nu-mi joaca feste si intalnirea cu stimabilul Mihai nu a reprezentat doar o fantezie cu electricieni stafiditi cu blugi care le intra in fante, atunci mi l-ati mai inlocuit o data. O data pe luna, X inlocuieste contoare electrice.
Dupa ce ma scutur de dracii care ma contropisera, formez primul numar trecut pe misiva. Suna. Raspunde un domn Mihai in devenire.
- Buna seara, (electrician nenumit), va sun in legatura cu inlocuirea contorului de energie electrica.
- Pai nu e cam tarziu?
- … … Hmm.
- De ce nu sunati la numarul fix trecut pe anunt?
- C-am sunat la numarul de mobil trecut pe anunt. Nu era specificat nicaieri un protocol al apelurilor telefonice. Am gasit foaia-n usa, am sunat.
- Stiti ce va rog? (Hit me with your best shot, imi zic.) Sunati dumneavoastra maine intre orele 8 si 15 la numarul fix si programati-va acolo.
- Pai, stati asa, pentru ce sa ma mai programez? C-al meu a fost inlocuit. Sa sun eu in timpul meu, pe banii mei, sa va spun ce ar trebui sa stiti si singuri?
- Da, raspunde nevinovat vocea.
Cand oamenii sunt atat de siguri pe idioteniile pe care le debiteaza, eu incep sa-mi pierd din siguranta. Si-atunci ma gandesc ca poate problema e la mine, ca poate n-am priceput eu exact despre ce e vorba in propozitie. Not quite. Intelesesem. Intelesesem ca ei sunt niste idioti, sunt constienti de idiotenia lor, dar, pentru ca tu n-ai de ales, li se ruuuuupeeee.
- Auziti, continui eu dialogul ionescian, dar dumneavoastra n-aveti datele astea centralizate? N-a bifat nimeni intr-o listuta apartamentele unde au fost inlocuite contoarele? Sau luati iar blocurile la rand?
- Ba da, am avut niste foi, dar s-au pierdut.
Ei, daca s-au pierdut, acuma ce dracu’ sa facem? Sunam maine, intre orele 8 si 15 la numarul fix sa confirmam confirmarea....
Ma bucur ca va place, sunt bloguri care merita citite si oameni inteligenti care ne pot insenina sau imbogati sufletele.
gi_jane2, ai pus o intrebare de specialist :), nu m-am gandit la asta, nu ar trebui sa precizeze undeva, tot acolo, pe blog, cei care nu autorizeaza preluari? Doar mentionam sursa...
Cum de catva timp ma bantuie (ce-i drept, foaaaarte rar, dar ma mai bantuie;) ) ideea de a renunta la fumat, cu toate ca nu sunt chiar profesionista in domeniu insa e cool sa te lasi de fumat, macar de-aia, mai pun ceva de pe blogul lui Petreanu, care a reusit:
Cum am devenit mai simpatic (cu vreo 10 kile)
Sumedenie de lucruri noi ţi se-ntâmplă după ce te laşi de fumat.
În primul rând, carevasăzică că nu mai fumezi, logic.
Dup-aia, după cum am mai spus, lumea capătă miros şi gust. Descoperi cremşnitul şi eclerul şi tortul de ciocolată.
În fine, de la atâtea minunate noutăţi vine şi consecinţa: te vezi nevoit să-ţi schimbi garderoba – sau, dacă nu garderoba pe de-a-ntregul, măcar jumătate din ea.
Jumătatea aia de jos, alcătuită din pantaloni. Nu de alta, dar la pantofi încă nu m-am îngrăşat.
Pentru prima dată de prin clasa a 10-a încoace, nu-mi mai zice nimeni când mă vede (după vreo 2 luni de întrerupere): “Doaaamne, da’ ce-ai slăbit aşa?” Acuma, lumea tace, prudentă – ştiţi, tăcerea aia pe care o practici când vezi că omului îi crapă budigăii pe cur: să ne facem că n-am băgat de seamă, să nu se simtă omul prost. Tăcerea asta, fireşte, e nejustificată – ca toţi graşii, am devenit şi eu un simpatic. Aş râde împreună cu amicii constatatori de propriul meu nou volum – şi le-aş şi arde câte o palmă zdravănă pe spate, aşa, ca-ntre amici, nu? O palmă legată de-un braţ de 10 kile, normal, ce naiba, suntem bărbaţi sau nu mai suntem?
Am o întrebare pentru cititorii/cititoarele care s-au lăsat de fumat înaintea mea: în cât timp se echilibrează metabolismul după ce renunţi?
Nu de alta, dar mă pregătesc deja să trec la pantaloni şi tricouri din “supraelastec”, cum zicea mamaie.
Oricât de simpatic, nu poţi umbla pe stradă doar în halat, că te paşte o cameră cu pereţi moi drept terapie.
... si asta, si gata pe azi, promit:
Autor necunoscut la hypermarket
ªtiţi cum e în hypermarketuri: hyper-aglomeraţie, la orice oră, în orice zi. Dar, de! uneori n-ai încotro, trebuie să iei în piept, bărbăteşte, cavalcada consumismului de hoardă.
Eu mă pregătesc cât pot de bine de fiecare dată. Mănânc zdravăn înainte, beau o cafea, fumez două ţigări la rând, ca să-mi ajungă, trec prin singurătatea sălii de lectură ca să nu m-apuce vreo nevoie cât sunt în haosul magazinului. Îmi fac listă, pun un pix cu cerneală în buzunar, că-i mai simplu de lucrat cu el la înghesuială, mă îmbrac lejer, să nu mă ia transpiraţiile. Apoi, cătinel-cătinel, împing căruciorul printre rafturi, punând metodic înăuntru toate cele de trebuinţă.
Azi a mers chiar bine. N-am dat decât de vreo două ori coate, am călcat o singură gravidă, am buşit numai trei mămăi hăbăuce – iar eu am scăpat cu doar două-trei hematoame. Un joc corect, fără excese, un meci cursiv, concentrat pe rezultatul final: să marchez la casă.
Apoi, pe ultima turnantă a ultimului raion, când intram în linie dreaptă, cu toate cumpărăturile făcute, dezastru. O clipă de neatenţie, un dialog frivol cu o promoteriţă (“dar nu vreţi să luaţi punga asta de 7 kile? participaţi la tombolă, puteţi câştiga de 15 ori câte 7 kile!”), un moment de dezorientare şi toată pregătirea s-a dus pe apa sâmbetei.
Mi-a dispărut căruciorul.
V-aţi pierdut vreodată de părinţi când eraţi copii? Cam aşa te simţi. Singura raţiune de a fi în hypermarket este căruciorul. Pe el ne bazăm, în jurul lui ne învârtim, de el depindem. Fără el, suntem rătăciţi, vulnerabili, inutili şi foarte, foarte singuri; ce rost mai avem pe lume?
Cine mi l-a luat mi l-a lăsat în schimb pe-al lui – dar ce palidă consolare! Eu adunasem – citez de pe listă – suc, peşte, pâlnie, apă, vin, lapte, ouă, brânză, iaurt, salam, unt, spumieră, orez, pepsi, ceai, ciorapi, dop anti-picurare, hârtie foto, linguro-furculiţă pentru spaghete, DVD-uri, hârtie igienică, săpun şi lichid de parbriz. Am primit, în loc, 4 sticle de vin Babanu’, una de oţet şi un bidon de 5 kile de ulei de floarea soarelui (unii oameni chiar nu mănâncă nimic solid). Cât timp, câtă energie şi câtă dragoste investisem eu în căruciorul meu, ce plinuţ şi sănătos arăta, şi ce rahitic, ce sărăcăcios, ce fuşereală am căpătat pe el…
Acuma, cât de retard poţi fi ca să nu-ţi dai seama în maximum 3 minute c-ai luat căruciorul altuia? Dar în 5 minute? Dar în 15? M-am lăsat păgubaş după 20 de minute. Nu s-a mai întors nimeni la locul răpirii, niciodată. Am luat-o la picior prin magazin, căutând dobitocul. Dobitocul, ia-l de unde nu-i. Un dobitoc agil, orice s-ar zice.
Presupun că vă imaginaţi ce s-a întâmplat în cele din urmă. Am ieşit, am pus o altă fisă într-un nou lanţ de cărucioare, am apucat-o din nou printre rafturi, am umplut la loc şi, când eram aproape gata, l-am găsit pe-al meu, abandonat în zona de fructe/fripturi.
M-am uitat la amândouă; conţinut practic identic. Normal că l-am luat pe primul, cel original, nu pe veneticul de-al doilea.
La casă, am pândit nervos un retard cu 4 sticle de vin Babanu’, un bidon de ulei şi ceva oţet, să i le bag pe gât cu noua mea pâlnie. Fără folos, criminalul dispăruse.
Mă gândesc ca data viitoare să-i întind o capcană: să las aşa, aparent abandonat, un cărucior cu un bax întreg de Babanu’, o canistră de ulei şi un butoi de oţet. Ca un tuşeu irezistibil, aş adăuga o motorolă de vodcă şi un borcan, două, de murături.
Dacă muşcă, al meu e, mişelul, răpitor de cărucioare nevinovate, pervers hypermarketofil, violator de liste de cumpărături!
avocatnet.ro explicăm legislația
ContSters196669, utilizator
ContSters240593 
MobilierCafenele 
justitiarul3