avocatnet.ro explicăm legislația
Caută (ex. salariu minim) 915 soluții astăzi
Forum Discuţii diverse Timp liber şi ocupaţii cu care ... Imi place acest blog...
Discuție deschisă în Timp liber şi ocupaţii cu care îl putem umple

Imi place acest blog...

Sunt cateva bloguri pe care le citesc cu placere. Unul dintre acestea este al lui Vlad Petreanu (Amar de Zi), un jurnalist inteligent, fost ‘’antenist’’ care si-a dat demisia de curand de la trustul autointitulatului cool mogul – de care de asemenea imi place, e dreptul meu :)
Poate aveti si voi bloguri pe care le urmariti, spuneti aici...

Acesta este textul in care a descris ''procesul'' de lichidare dupa ce si-a dat demisia.

Lichidarea
- Cleşte sertizor.
- Ce-i aia?
- Cleşte sertizor. Pentru papuci d-ăia, la cable.
- N-am luat niciodată aşa ceva. La ce mi-ar fi trebuit?
- Aşa figuraţi.
- Nu cred. Aş vrea să văd şi eu unde am semnat pentru asta.
- E o situaţie mai veche, de prin 2007. Eu sunt nou, n-o am.
- Păi şi-atunci?
- Nu ştiu, aşa figuraţi.
Administratorul se uită la ceas. Curând se termină programul. În faţa lui, catastife, caiete, dosare, foi prinse cu agrafe şi capse. Creioane, pixuri aliniate pe masă. Un monitor de calculator, stins. O tastatură pusă deoparte, nefolosită. Un calendar prismatic din carton lucios. Ordine, disciplină, alinieri, spaţiu atribuit după un regulament misterios.
Eu, în picioare.
- Mai aveţi un brother touch.
- Asta chiar nu ştiu ce e.
- Nici eu, dar e la dumneavoastră.
Lichidarea e momentul ultimei clarificări între tine şi firmă, un partaj în avantajul unuia singur. Compania vrea totul înapoi, chiar şi ce n-a avut. Erorile sunt numai ale tale.
- ªi un generator.
- Generator? Cum, generator?
- Ton generator.
- Adică generator de ton? Nu de curent?
- Aşa scrie. Nu ştiu de care e.
Imposibil să-nţelegi ceva.
Sfârşitul unui contract e aici o epopee cu încleştări de voinţe, învinuiri, trădări şi acte de eroism. Într-un birou, cineva îţi semnează, cu un zâmbet complice, fără a mai verifica (“doar ne ştim, dom’ Petreanu”). În altul, omul îţi împărtăşeşte anecdote:
- Ce-aveţi dumneavoastră e mizilic. ªtiţi că sunt şi flotoare pe unele inventare.
- Ce fel de flotoare?
- D-alea de veceu.
- ªi vine cineva să le verifice vreodată?
- Comisia.
Comisia. Sunt oameni plătiţi să numere flotoarele de wc. Câte facultăţi îţi trebuie pentru asta? Cu cât poţi plăti aşa o specializare?
- ªi să vă zic una tare.
- Ia zi.
- ªapa de beton din platoul ăsta din stânga?
- Nu cred.
- Ba da. E şi aia pe inventarul cuiva. Nu vă spun cine, dar e pe inventarul cuiva.
O şapă de beton de 400 mp, pe un inventar. Absolut autentic.
În alt birou, întâlnesc un păţit.
- Mie mi-au cerut să iau în inventar nişte role de scotch.
La videotecă, sistemul mă dă în fapt. “Figurez” cu 5 casete beta, luate acum vreo 10 ani.
- Păi cum, doamnă, astea nu se casează? După 10 ani?
- Ba da, dar trebuie să le aduceţi ca să dea comisia cu ciocanu-n ele.
Comisia. Oare ciocanul de casat al comisiei e pe inventarul comisiei? Dacă se rupe de la atâtea casări, se întocmeşte referat de casare pentru ciocanul de casat? Se face altă comisie ca s-o verifice pe prima? Dacă membrii comisiei au vrut să-şi însuşească ilegal obiectul şi doar au pretextat că s-a rupt?
Dileme.
În alt birou:
- Măi, la mine au stat 3 zile să numere elemenţii pilonului de emisie.
- Cum?
- Da, cică avea 16 elemenţi, dar la vedere nu erau decât vreo 5, restul erau alte piese şi nu pricepeau unde e tot pilonul.
Televizoarele atârnate pe pereţi; o cafetieră; 4 birouri; un calculator; 4 monitoare; un fierbător, un cuptor cu microunde, un frigider; măsuţe, scaune, sertare pe role, parchet, un UPS, 4 cămăşi, alte obiecte cu indicative misterioase, imposibil de identificat, boxe de calculator, fibra optică.
Fibra optică?
- Păi şi ce fac acum?
- Acum le predaţi.
- Cui?
- Găsiţi dumneavoastră pe cineva.
Administratorul priveşte prin mine, fără expresie.
- Păi eu ce treabă mai am? Cum să decid eu cine va folosi aceste obiecte? E treaba companiei, nu a mea. Eu nici nu mai lucrez aici.
- Nici a mea nu e.
Suntem blocaţi. Ar trebui, deci, să lansez un concurs prin redacţie – care vreţi obiecte? Ar trebui să umblu de la unul la altul, împingând oamenilor sub pixuri procese verbale pentru lucrurile Antenei.
- Prietene, uite care-i treaba… Ia-le dumneata, că eşti administrator, şi dup-aia le atribui cui va lucra cu ele.
- Păi şi ce, să mă duc eu în fiecare zi să verific că mai sunt acolo? Găsiţi dumneavoastră.
Nici o şansă. Omul e-nţelegător ca o stâncă prăvălită-n drum.
Pe listă, o ultimă aberaţie: licenţa de muzică Antena 3.
Carevasăzică, muzica de post e pe numele meu în inventarul acestui administrator. Muzica de generice, de promo, de post, de aşteptare, semnalele de comutare, ilustraţiile audio, toată identitatea sonoră a Antenei 3.
E şi normal – a fost una din deciziile pe care a trebuit să le semnez în 2005, când Antena 3 era doar o idee.
Ca atare, dacă nu pot scăpa de cleştele sertizor, de generatorul de ton, de cafetieră şi de sertarele cu role şi de toate celelalte nr.crt.-uri din catastifele administratorului, poate că ar trebui să păstrez şi muzica postului.
Să mă caute comisia dup-aia. Sau poate vreun colecţionar.
Cel mai recent răspuns: POPA GHEORGHE , Specialist in domeniul Securitatii si Sanatatii in Munca 13:47, 14 Iunie 2017
10 răspunsuri pentru fumătorii care se simt discriminaţi de legea anti-fumat

1. Cum să nu laşi fumătorii să fumeze în cârciumi? Asta e discriminare!

Nu, discriminarea e faţă de de nefumători, pentru că libertatea ta se opreşte unde începe a celuilalt. Fumatul este un viciu dobândit, nu o necesitate fiziologică, aşa cum e simplul act al respiraţiei. Când fumează, un fumător îl obligă şi pe cel de lângă el, care nu vrea să fumeze, să inhaleze fum. Invers, un nefumător nu-i impune fumătorului de lângă el nimic: oricum respiră şi unul, şi celălalt, că respiraţia e o necesitate. Deci fumătorul este cel care încalcă libertatea nefumătorului, nu invers.

E o diferenţă între libertate şi libertăţi, da?

2. De ce nu se duc nefumătorii în alte cârciumi? Să nu intre în cârciumile pentru fumători!

Adică dacă soţul fumează şi soţia nu, nu pot merge împreună la restaurant? Dacă vrei să duci copilul la cofetărie, şi copilul nu fumează, îl laşi afară, legat de clanţă, cum faci cu câinele, sau cum? Adică nefumătorii trebuie să se ducă în cârciumi speciale, în rezervaţii, doar pentru că fumătorii nu pot să iasă 5 minute pe oră în faţa localului, la o ţigară? Nu e cam mult tupeu aici?

În plus, ideea de a interzice accesul unor cetăţeni în anumite restaurante, doar pentru că nu au un viciu aparte, este o aberaţie. Fumătorilor nu li se interzice să meargă la restaurant – li se interzice doar să fumeze înăuntru. Nici în autobuze nu e voie să se fumeze, nici în avioane, nici în cabinetele medicale, nici în multe birouri, deci nu e vreo mare noutate.

3. De ce nu se fac atunci spaţii separate pentru fumători şi nefumători?

Simplu spus, pentru că nu funcţionează, asta era prevederea de până acum, pe care nimeni n-a respectat-o (iar grupurile de prieteni nu se separă după criteriul fumatului, nefumătorii sfârşesc întotdeauna pe lângă fumători, pentru că aceştia nu vor să iasă afară la fumat, de-aia a şi fost nevoie de legea asta).

Apoi, ideea de a construi “cutii de sticlă” în interiorul unui restaurant, unde să nu poată fi servită mâncare şi băutură, dar unde să se ducă fumătorii doar ca să nu mai facă doi paşi până la ieşirea din clădire, este nu doar ridicolă, ci şi anti-economică. Patronul unei cârciumi îşi foloseşte spaţiul ca să pună mese şi scaune, nu locuri unde nu poate vinde nimic. Plus că aceste “cutii” nu vor putea fi amenajate peste tot, ce faci cu locurile unde nu vor exista?

4. Cârciumile sunt proprietăţi private, ce treabă are statul să reglementeze înăuntrul lor?

Fireşte că are treabă. Sunt proprietăţi private cu acces public, activităţi comerciale, trebuie respectate nişte reguli şi anumite legi. Cârciumarii nu pot vinde orice, mâncarea nu poate fi alterată, de pildă – ăsta e cel mai simplu exemplu dintr-o listă foarte lungă de obligaţii legale – şi nici nu-şi pot otrăvi clienţii cu aerul dinăuntru, poftim.

6. Dar dacă patronul vrea să declare că spaţiul lui este exclusiv pentru clienţi fumători, care-i problema?

Problema e că angajaţii ar trebui să fie şi ei, obligatoriu, fumători, ceea ce înseamnă condiţionarea locului de muncă de un viciu. Ce faci dacă se lasă de fumat, îl dai afară? Asta e discriminare pe piaţa muncii, nu poţi refuza angajarea cuiva pentru că nu fumează, eşti dat în judecată şi pierzi foarte repede.

7. Patronii vor da faliment cu legea asta, nu vor mai avea clienţi.

Pur şi simplu nu-i adevărat. În ţările în care s-a adoptat legislaţie de acest gen (majoritatea ţărilor UE) nu s-a constatat acest efect.

8. Să se interzică şi alcoolul, că şi alcoolul îmbolnăveşte!

Mai întâi că nu interzice nimeni fumatul în sine, ci doar fumatul în anumite locuri. Şi consumul de alcool e interzis în anumite condiţii şi în anumite locuri, deci comparaţia nu ţine.

Apoi, când cineva bea lângă tine, asta nu înseamnă că te forţează şi pe tine să bei, aşa cum se întâmplă când fumezi şi tu, pasiv, pentru că ai un fumător lângă tine.

În fine, poate că ar fi o idee să fie înăsprită şi legislaţia anti-alcool – vânzare numai între anumite ore şi nu în orice magazine, doar pentru adulţi etc, de ce nu?

9. Dacă eu vreau să-mi fac mie rău, ce-are statul cu mine?

N-are nimic cu tine. Nu te opreşte nimeni să fumezi, dacă vrei, doar să nu-i obligi şi pe alţii s-o facă.

Pe de altă parte, poate că fumătorii ar trebui să plătească asigurări de sănătate mai mari, dacă tot au un viciu care provoacă boli grave, al căror tratament, uneori doar paleativ, costă enorm. E o dezbatere, nu?

10. Mă doare-n başcheţi de toate argumentele logice, eu vreau să fumez oriunde, iac-aşa!

Păi singurul răspuns pentru o asemenea bătaie din picior este “nu se mai poate”.


[ link extern ] /
Suntem calaii propriilor noastre vieti.

Ne naștem ca mai apoi să ne grăbim să murim. Ne batem cu pumnu-n piept că suntem stăpânii propriilor noastre vieți, dar uităm să trăim prezentul, deși timpul ăsta care trece e al nostru și e tot ce avem.
Ne vindem de bună voie timpul celor care ne plătesc. Alegem job-uri bine plătite ca să ne cumpărăm scurte momente de fericire. Umplem pungile cu mâncare și haine ca mai apoi să le aruncăm pentru că nu avem timp să le folosim. Așteptăm weekendul cu înfrigurare ca să ne bucurăm de patru ore de distracție, dar uităm să trăim în celelalte cinci zile.
Alergăm după tramvai, metrou, claxonăm în trafic ca apucații doar pentru a ne bloca următoarele 11 ore într-un birou unde privim ceasul și numărăm minutele până la plecare. Ajungem acasă rupți în gură de oboseală și nu facem nimic cu timpul nostru. Alegem să îl dormim. Ne trântim în pat, iar a doua zi o luăm de la capăt într-o continuă numărătoare inversă spre nimic.
Ne programăm vacanțe viitoare, dar nu trăim în prezent. Străngem bani să renovăm, dar nu ne bucurăm de caldura căminului. Ieșim cu prietenii, dar suntem absenți pentru că timpul e ocupat de telefon, e-mail și job.
N-avem timp să vedem și să ascultăm. Dăm bani chitaristului de la metrou, dar nu ne oprim să-l ascultăm. Vedem în el doar un cerșetor și nu un om talentat. Suntem într-o goană permanentă spre niciunde. Ne pierdem răbdarea cu cei care au opinii separate. Punem etichete și rejectăm orice nu ne ridică în slăvi doar pentru simplul fapt că existăm. Ne stresăm, ne obosim și ne înecăm în inutil.
N-avem timp de pierdut cu vorbe frumoase. Am uitat să îmbrățișăm și să rostim un simplu “mulțumesc”. N-avem timp să spunem cuiva “bă, chiar ești mișto”, dar avem suficient timp de “bă, da’ prost ești”.
Venin și acid împrăștiem în jur. Dăm verdicte. Ultimatumuri. Părăsim și regretăm. Sau nu. Distrugem destine care nu ne aparțin și credem că avem timp să le reparăm. Ruinăm în jurul nostru tot ceea ce-am construit crezând că timpul e al nostru și că o putem lua oricând de la capăt. Și aflăm prea târziu că nu putem.
Visăm s-ajungem la pensie ca să ne jucăm cu nepoții, dar n-avem timp pentru propriii noștri copii. Muncim pe rupte ca să plătim un after-school și le cumpărăm fericirea cu un PS4. Dar spunem “nu” timpului pe care ar trebui să-l petrecem cu ei și pierdem ceva ce nu vom mai avea niciodată. Cerem timp liber exact de la cei care ar merita să-l aibă pe tot.
Suntem călăii propriilor noastre vieți pentru că n-avem timp să trăim.

[ link extern ] /
MIHAI VASILESCU BLOG
Viaţa-i mult prea serioasă ca să n-o luăm în râs!
P.S Adevar care doare.


~ final discuție ~

Alte discuții în legătură

Epigrama :) ContSters240593 ContSters240593 [i]Recidivistului:[/i] La stalpul infamiei pus Regrete-l chinuiau nespus. Da-n mai putin de-o saptamana, Vandu si stapul pe sub ... (vezi toată discuția)
Blogurile anului 2009 MobilierCafenele MobilierCafenele Deoarece blogurile sunt noul \"trend\" privind informatia pe internet, as dori sa va intreb care sunt, in opinia dvs, cele mai interesante bloguri pe care ... (vezi toată discuția)
Definitii despre viata rodica_post rodica_post Un mesaj foarte frumos pentru toti Cind tu aveai 1an ea te hranea si te imbaia. I-ai multumit plingind toata noaptea. Cind tu aveai 2 ani ea te-a ... (vezi toată discuția)