Nomadice (11). O oră cu cerul.
Suntem obligați să ne pese de atâtea lucruri încât sfârșim prin a nu ne mai păsa de nimic.
Brad Florescu
Writer. Travel maker. Prophet in exile.
Ideea mi-a venit de la un articol scris azi de Radu Alexandru pe neortodoxul lui blog “Pitici Gratis” (nu da click dacă ai sub 18 ani). Radu anunță, fără urmă de regret, că nu-și mai poate activa interesul față de anumite conversații, anumite subiecte, chiar și de anumite proiecte proprii. Cu alte cuvinte, autorul spune că i se cam rupe de orice, începând cu oamenii pe care-i întâlnește și terminând cu însuși Universul.
E un mesaj scris în cheia cinic-satirică tipică lui Radu, dar care ascunde un adevăr profund al vremilor noastre. Întrucât resimt și eu adesea această stare de saturație, de oboseală a interesului față de orice, am să încerc să ofer o posibilă explicație a fenomenului.
Când totul este prea aproape.
O lege fundamentală comunicării statutează că publicul acordă cu predilecție interes informațiilor de proximitate. Această proximitate poate fi de natură spațială (cu cât mai aproape s-a întâmplat, cu atât mai de interes), temporală (ce e nou contează mai mult decât ce e vechi) sau de interese (medicii vor acorda mai multă atenție știrilor medicale decât inginerii).
Logica ne spune, deci, că un individ lăsat de capul lui, va acorda interes informațiilor în relație inversă cu distanța acestora față de centrul universului tridimensional mai sus explicat.
Societatea informațional-manipulativă în care trăim ne solicită un nivel fără precedent de atenție și implicare în miriade de subiecte. Omul conectat, cetățeanul informatic global, este solicitat să se implice în cauze dintre cele mai diverse și mai îndepărtate de universul lui natural. Proximitatea omului modern se întinde din centrul ecranului pe care urmărește informații și până la capătul Lumii, timpului sau culturii. Totul este prea aproape, la un click distanță.
Interesul: o resursă finită.
Doar în ultima lună, un cetățean global cu sediul în România a trebuit să investească interes în alegerile prezidențiale, războiul Președinte-Premier, conflictul din Ucraina și criza globală de securitate aferentă, campania Ice Bucket Challenge, războiul civil din Siria, decapitarea jurnaliștilor americani de către ISIS, conflictul Israel-Palestina, condamnarea lui Dan Voiculescu și reacțiile Antenei 3, meciurile Simonei Halep la turneele din SUA și cele ale Stelei în preliminariile Champions League sau “Legea Traseismului” promovată de Guvern.
Acestea sunt doar subiectele majore, vehiculate în media mainstream. Li se adaugă un al doilea palier, colportat cu precădere în media exclusiv online și pe rețelele de socializare. De la leapșa cu cărțile până la, să zicem, concursul Dor de România pe care l-am organizat aici împreună cu Samsung. Sau de mesajele unuia sau al altuia, cunoscut ori necunoscut, care vrea ceva de la noi. Ceva important, firește.
Nu mai vorbesc despre agenda personală a fiecăruia, izvorâtă din planul realității: plătit taxe, reparat mașina, probleme la școală cu copiii, boli de vindecat, proiecte în lucru, planurile de vacanță.
Așadar, interesul fiecăruia dintre noi, pe care-mi permit să îl consider un fond finit până la proba contrarie, se cere investit și împărțit în zeci de direcții, fiecare dintre acestea solicitându-ne atenția, o minimă documentare, formarea unei păreri și, eventual, exercitarea unei acțiuni.
Timpul și energia care rămân – dacă mai rămân – sunt oare suficiente pentru a ne concentra pe subiectele care ne formează cu adevărat ca indivizi? Ne mai rămâne, în acest ADHD indus, limpezime mentală și sufletească pentru familie, dialog, pasiuni, pentru învățare și înțelepțire?
Mai avem pasiune și concentrare pentru a crea ceva nou și util când mintea noastră funcționează după regula jocului de Tetris, cu piese de diverse forme care ne pică din cer și se cer aranjate într-o structură cât de cât stabilă?
Ca efect al vampirismului la care suntem supuși, reacția noastră – firești, dealtfel – baleiază de la mimarea unui interes (pentru asta există butonul like) la dezertare, la dezinteres față de tot și de toate. Și la cinism. Nu mai vrem nici Ponta, nici Putin, nici găleți de apă, nici Liga Campionilor. Vrem să fim naibii lăsați în pace.
Reacția e naturală, dar nu neapărat sănătoasă. Extenuându-ne nediscriminant interesul nu mai putem oferi o clipă de atenție altor informații sau idei, poate mai discrete ca expunere în spațiul public, dar cel puțin la fel de importante. Citim totul în diagonală, dacă citim. Scăpăm nuanțe și detalii. Și lucrurile se întâmplă fără noi, că eram prea obosiți la momentul respectiv.
Am zile când inflația de lucruri foarte, foarte importante mă sufocă. Nici nu știu la ce să mă gândesc mai întâi. Orice fir de idee pe care încerc să-l întind ordonat de la A la B se încurcă în cârligele pescuitorilor de energie mentală. Mintea mea e atât de îmbâcsită de ecouri străine încât nu mai aud vocea propriilor gânduri. Simt nevoia unui reset, a unei mari curățenii care să-mi redea puterea de a afla și de a înțelege.
Și-atunci scot routerul din priză, mă așez pe verandă și citesc până la 5. După care mă uit o oră la cer, singurul alt lucru, înafară de internet, la care putem privi cu toții în același timp. Se întâmplă tot felul de chestii acolo.
[ link extern ] /