Un text al unei autoare despre care am auzit doar in urma cu cateva zile si cu care am avut placerea sa si discut putin, asta datorita Corinei Maran (multumesc, Corina!) Unde am fost de nu te-am gasit pana acum, Otilia Tiganas? :vishenka:
Am ales ceva de pe blogul ei da' nu va apucati de citit daca nu aveti rabdare cu textele lungi. E pacat sa il parcurgeti pe diagonala.
NU MAI PLÂNGE, TOATE TREC!
Promiteam că în prima scriere a acestei cărți – „Autostopista”- voi fi eu însămi, într-o dezarmantă sinceritate, iar restul textelor vor fi literatură. M-a obligat la această decizie și telefonul tatei (tip mucalit, al cărui umor se zice că l-am moștenit) și despre ale cărui peripeții diverse aș fi avut multe de povestit! Dar tata, aflând de la mine că pregătesc febril materialul unui volum de proză și cunoscându-mi stilul abrupt, mă atenționează, râzând, la telefon:
– Vezi, nu te apuci să scrii acolo minuni despre mine, cum ai mai făcut în alte rânduri, să mă trezesc pân’ la urmă că nu mai pot ieși din casă!
Atunci am renunțat să mai scriu despre el, deși tare mă tenta. Mai scriu totuși un episod despre mine și pe urmă mă opresc. Sper să mă pot opri! În fond și eu îmi doresc să mai pot ieși din casă! Plus de asta, deie Domnul ca acest volum să fie atât de citit încât să nu mai putem ieși din casă din pricina lui! Ce scriitor nu și-ar dori?
M-am căsătorit foarte repede, după anul trei de facultate. La scurt timp am rămas gravidă („de proastă, nu de curvă”…era o vorbă care se rula printre colegele mediciniste, care o mușcau și rămâneau gravide). După niscai ședințe de familie lărgită, am decis să păstrez copilul, ai mei spuneau că nu e bine să pierzi prima sarcină, că cine știe dacă mai poți avea dupa aceea copii, că l-om crește noi cumva până termin facultatea, că de ce să riscăm aiurea o întrerupere de sarcină…
Zis și făcut, încep să mă privesc în oglindă cum crește burta. Eram eu însămi puștoaică, aveam 21 de ani. Aș minți să spun că toată afacerea mă încânta, nu aveam nici cel mai mic instinct matern, necum sentimentul responsabilității. La acea oră mă frământa mult mai tare pierderea unui cercel verde, fain, la care ținem mult, decât profilaxia și securitatea sarcinii. Schimbările din trupul meu chiar mă întristau, iar maternitatea mi se părea pe-atunci mai degrabă propria-mi capcană, decât un miracol. N-aveam nici cea mai mică idee sau fantezie despre cum va arăta copilul, ce sex va avea, ce trăsături ale feței. Se prefigura doar o nouă aventură. Nu existau ecografe, așa că nu aveam să știu că fătul se va naște în prezentație pelviană – deci cu picioarele înainte. Nu aveam să știu că e băiat. Făcusem câteva analize de rutină, dar nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că nașterea ar putea să fie altfel decât perfectă. Citisem ceva broșură ceaușistă, de informare a gravidei, despre ce anume ar trebui să conțină sacoșica femeii românce comuniste, atunci când merge la unitatea sanitară ca să nască. O parte din conținutul sacoșei era de elementar bun simț, iar o altă parte îmi smulsese un râs zgomotos. Citez din broșură „ ACOLO UNDE ESTE CAZUL-veți pune și o carte pentru citit!”. Îmi zic:
-No bun, cazul este…deci îmi voi lua o carte și, dacă tot o iau, o voi folosi EXACT la citit, necum în alte scopuri!
Așadar, pe la 5 dimineața, în 24 august 1985, simt primele dureri, care se întețesc rapid. Îmi alarmez echipa și, după o scurtă toaletă, pornim la spital cu mic cu mare să naștem (eu-protagonistul principal, mama, tata și soțul- student și el). Agățăm din mers sacoșica pregătită conform broșurii, deci inclusiv cartea pentru citit. Odată ajunși la Spitalul Matern Arad, este anunțată moașa de gardă, care coboară să mă vadă. Rămân singură cu ea, nu încep prin a specifica a cui fiică sunt (deși pe-atunci numele tatei deschidea multe uși!), nici că sunt studentă la medicină, poate viitoarea ei șefă, ci respect cuminte regulile interne. Moașa nu era mulțumită că am trezit-o cu noaptea în cap şi specifică sever:
– Ai venit prea devreme, puteai să mai stai acasă!
Zâmbesc simpatic, ca să-i cumpăr bunăvoința, doar urma să depind de ea, așa că nu-mi permit să o întreb cu voce tare ceea ce gândesc: „definiți-mi, doamnă, cu criterii obiective, acest prea devreme! Care ar fi fost momentul optim – nici prea devreme și nici prea târziu?”, dar îmi mușc limba. O dată naște omul, hai să nu stricăm momentul cu replici acide!
În timp ce îmi redactează foaia de internare, totuși, la rubrica „meserie”, aflând că sunt medicinistă, se îmblânzește. Începe să mi se adreseze cu “doamna doctor”, ba anunță și ginecologul de gardă că sunt acolo, în ciuda orei matinale.
Ginecologul se comportă excelent, colegial și impune, prin atitudinea față de mine, o oareșce autoritate a mea pe secție.
Formalitățile scriptice fiind făcute, urmează să intru în sala de travaliu. Sala de travaliu este locul unde stai să te doară, până ce naști. Voi fi despărțită de familia care mai aștepta pe hol și voi trece de partea cealaltă a baricadei, singurică.
Desprinderea de ai mei a fost marcată de un prim moment antologic. Sunt dezbrăcată de țoalele civile (nu era voie cu ele în spital) și mi se înmânează o pereche de papuci bărbătești maro de vinilin, mult prea mari pentru piciorușul meu ca de copil, marcați cu un număr de inventar scris cu vopsea albă și o cămașă de noapte de diftină, ștampilată și ea cu tuș, tot cu un număr de inventar. Cămașa avea două despicături verticale în dreptul sânilor, ca să ai pe unde să ți-i scoți la nevoie. Ingenios, nu?
Baticuț pe cap, legat la spate, ca să nu-ți intre părul în….în nu știu ce…în noul-născut, să zicem. Sau să nu-ți cadă păduchii peste el.
Mă deghizez, așadar, în femeia care va naște. Aveam să aflu, a doua zi, că faza asta nu era chiar obligatorie (astăzi știu, slavă cerului, că la noi nimic nu este absolut obligatoriu…nu era nici atunci, nu este nici acum, probabil că nu va fi nicodată!). Aflu a doua zi, bazată pe dovezi concrete, că puteai să „aranjezi” ca să rămâi cu pijamaua și cu papucii tăi de acasă. Acelea pregătite de mine, inutil, în celebra sacoșică standard a gravidei, împăturite frumos peste cartea de citit.
Sunt predată mai departe unei infirmiere, pentru clismă și rezolvarea părului pubian. Sunt predată în liniște, cu un gest din cap și fără cuvinte. Moașa, grăbită să iasă din tură, nu specifică: “Florică, vezi de doamna doctor!”. Se limitează la gestică.
De aceea, momentele care vor urma, le voi traversa din nou incognito, fără privilegii. N-am țâșnit să-i precizez Floricăi cine sunt și a cui fiică, plus că purtam echipament de om de rând. Din fericire! Altfel ce aș mai fi scris astăzi?
Accept cuminte toate procedurile și nu mă întrebați de ce. Fiindcă eu, în viața mea !!! nu am acceptat cuminte proceduri obligatorii! Am suferit nu o dată pentru caracterul meu rebel. Dar acolo, parcă mi-ar fi luat Dumnezeu mințile, păream teleghidată, în transă!
Florica îmi montează clisma și mă trimite la WC, în capătul coridorului, ca să fac caca de după clismă. În urma mea, (eu îndreptându-mă greu spre WC cu papucii aceia bărbătești și burta enormă!), aud vocea stridentă a infirmierei:
-Vezi să nu mi te caci pe jos, că n-am chef să spăl după voi tătă ziua!
Îi răspund în gând, fără să întorc capul
-Am să țin cont de acest aspect, doamnă!
După episodul „clisma”, urmează secvența „părul”. Momentul antologic numărul 2- „părul pubian”. Trebuia să fi venit de acasă gata epilată, sau măcar cu propriul aparat de ras, nou. Dar pur și simplu nu m-am gândit la treaba asta, am omis-o, nu nășteam prea des ca să îmi fi intrat deja în reflex. Iar broșura ceaușistă nu mă învățase. Bine că îmi dădusem cu ojă roz-sidefată unghiile de la picioare! Ca să aibă noul născut, în fața ochilor, o imagine plăcută, roz sidefie, de îndată ce iese în lume!
Infirmiera se apropie de mine cu un aparat de ras vechi, mă tem că avea lama ruginită și trece voinicește la raderea părului meu atât de intim, atât de erotic și atât de secret până mai ieri! Fără să-l umezească, fără nimic. Mă ustura. Smulgându-l cu lama depășită moral, din loc în loc a apărut câte-o buburuză de sânge. Cred că am ripostat totuși ceva pe-acolo, la văzul buburuzelor de sânge, dar nu-mi mai amintesc detaliile. Așa că nu inventez acum, după atâția ani, posibile replici, fiindcă v-am promis că această scriere nu va fi ficțiune. Veți rămâne, prin urmare, fără să vă răcoresc măcar cu o frază caustică. Florica nu a mai apucat să mă numească „doamna doctor”, n-a aflat niciodată a cui fiică sunt, dar nici nu i-am strecurat nimic în buzunar conform uzanțelor, fiindcă îmi venea s-o strâng de gât!
Pregătită de travaliu și naștere, respectând normele în vigoare mă văd, în sfârșit, în salon, în pat. Am născut greu, ore multe fiindcă, repet, copilul era așezat cu picioarele înainte, rotația normală în uter nu se produsese atunci când trebuia (fiule, artificiul tău de a ieși invers mi-a dat de furcă, asemeni celorlalte artificii de-ale tale, care îi vor urma peste ani! Foarte puține, ce-i drept.)
Era naștere cu risc, iar eu aveam bazinul foarte îngust. Astăzi mă bucur că e îngust, dar pe-atunci le invidiam pe celelalte parturiente! Simt că, la acest moment al poveștii, „parturiente” sună bine, de aceea folosesc termenul de specialitate. Așa-i că sună mai bine „parturientă” decât „născătoare”, atunci când ești echipată așa cum eram eu?
Dar mă tem să nu fi dramatizat deja peste măsură. În fond, nu era chiar lagăr nazist. Depinde, desigur și de sensibilitatea artistică a parturientei.
Cu ceva timp înainte de nașterea propriu-zisă, când aveam deja dureri foarte dese și istovitoare, luptătorul din mine i-a spus totuși mamei (care reușise să se furișeze în salon):
-Du-te și spune-le să-mi facă urgent cezariană, că mă arunc pe geam dacă ăștia nu vin imediat la mine! M-am săturat de toată porcăria asta!
Mama m-a informat respectuos că suntem la parter și că nu câștig mare lucru cu aruncatul pe geam. Totuși, s-a dus la medic să întrebe ce facem, dacă nu ne apucăm odată de născut, că fata ei nu mai rezistă! Era, probabil, a milioana mamă care îi spunea același lucru doctorului dar, atunci când naști, ești convinsă că alta ca tine, pe lumea asta, nu-i!
Într-un final apoteotic, am născut. Copilul a ieșit întâi cu picioarele și burtica și puța. Toracele și capul rămăseseră încă înăuntru dar, din pricina diferenței de presiune între medii, a făcut, cu puța aceea mică-mică, un pișu cu jet sănătos pe cei din jur. Pe doctor, pe moașă și încă o asistentă. Păcat că lipsea infirmiera! Au izbucnit toți în râs iar eu, care nu vedeam pân la ei, nu am priceput imediat de ce râde lumea și nu găseam nimic nostim în poziția mea ginecologică (eufemistic spus). Oricum, mai urma un nou moment greu – cel mai greu de altfel- nașterea capului, care este voluminos și nu-i ușor de scos din uter. Dar am rezolvat-o și pe asta până la urmă, cu efortul câtorva împingeri suprapuse expirației. Auzeam, ca într-un vis, vocea ginecologului:
-Otilia, împinge, nu te blegi, capul încă nu a ieșit! N-avem timp! Hai, încă o dată, taaareee! Dă-i, e bine, suntem aproape gata!
-«Suntem pe naiba», gândesc între două contracții. SUNT! N-ai habar cum e să naști, colega!
Copilul a fost toaletat și înfășat, iar eu mă bucuram că am scăpat de coșmar. Mi l-au arătat, eu încă semigoală pe masă…parcă…cred că mi l-au arătat. Dar nu am avut nicio reacție din acelea pe care le vedeți în filme, atunci când pruncul îi este arătat mamei transpirate de efort, iar ea se metamorfozează. Nu eram într-o telenovelă. Vroiam doar să ies de acolo și să se termine odată!
Mi s-a pus la încheietura mâinii un mic medalion de metal, cu numarul 153, iar copilului la fel. Asta ca să ne recunoaștem atunci când ne întâlnim. Eu am trecut în alt salon, iar el a fost dus în salonul cu bebeluși. Îmi era grozav de sete și beam litri de suc de soc pe care îi aveam la îndemână pe noptieră, pregătiți de mama. După o oră în care nu am avut voie să dorm, m-am odihnit minunat toată noaptea, fără burtă și fără dureri.
Dis-de-dimineață, am urcat in sala de alăptare.
Eram echipată corect – cămașa de noapte cu crăpături la sâni, papucii de casă din vinilin maro și baticuțul de pe cap care îmi părea de un ridicul desăvârșit. Doar mi-l aranjasem privind în oglindă! Aducea a pușcărie sau a „vremea săpii” la țară. În mine nu mai rămăsese nimic din cea care intrase cu o zi înainte acolo. Și încă nu știam pentru ce.
Am ajuns într-o încăpere largă, cu mai puține scaune decât protagoniști. Un perete de sticlă comunica cu noi printr-un ghișeu și ne despărțea de încăperea în care erau aduși bebelușii, în niște cărucioare mari, etajate. Venau în serii, ca niște franzeluțe albe de la cuptor. O asistentă lua cu dexteritate câte-un bebeluș de pe cărucior și citea la geam, cu voce tare, numărul de pe mânuța lui. Mamele se apropiau pe rând și își preluau copilul pentru supt.
În dreptul meu, două mame ceva mai în vârstă decât mine (nu era greu sa fii mai în vârstă decât mine pe-acolo!) deja își alăptau pruncii, șezând. Din gesturile lor sigure deduc că nu se află pentru prima dată prin zonă și că sunt bine familiarizate cu obiceiurile casei. Le privesc, poate exagerat de insistent, fiindcă mintea îmi zbura aiurea și rămân, fără să vreau, cu ochii fixați pe ele. Îmi remarcă privirea, dar nu mă iau prea tare în seamă. Dintr-odată, aud din fundal:
-Osutăcinștrei!
Fiindcă eu stau fără să mă mișc – nu eram atentă, mă ocupam de analize psihologice în sală, asistenta repetă dojenitor:
-Osutăcinștreeeei, am ziiis!
Mă duc la ghișeu, trezită din visare și preiau franzeluța 153…
Îi privesc fețișoara, ținându-l așa în brațe, eu în picioare, fiindcă locurile erau ocupate de veterane. Îl vedeam cu adevărat pentru prima dată. Mic și roz ca oja de pe unghiile picioarelor mele, era copilul meu personal, eu îl făcusem, era doar al meu și numai bunul Dumnezeu ar ști să ne spună cum a lăsat el acest miracol pe pământ!
Dintr-o dată, în mine se dezlănțuie o emoție devastatoare, de parcă s-ar fi rupt un zăgaz. Mă copleșește. Se rupe zăgazul maternității, magnetul acela înscris probabil în codul genetic. Era legătura care avea să ne unească pe viață și pe care eu de-abia atunci o aflam.
Nu mă puteam controla, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Apoi am început să plâng zguduitor, cu lacrimi șiroaie pe obraji, cu o mână îl țineam pe el și cu alta căutam inutil o batistă, fiindcă îmi curgea tare nasul și eram încă departe de a mă opri. Poate simțind ceva, poate de foame, a început să plângă și el. Plângeam amândoi, izolați acolo, de ți se rupea sufletul! Mi s-a făcut milă că-l țin hohotind, fără să-l fi pus încă la sân, i-o fi foame sărmanului, iar plânsul meu devine și mai întețit din pricina milei.
Cele două mame pe care le privisem nu demult, care deja alăptau, observă momentul, îmi apreciază din ochi statura de adolescent, remarcă lipsa verighetei de pe inelar (mi se umflaseră degetele și o scosesem prin luna a șasea), iar una mă temperează blând, cu spicuiri din înțelepciunea veche populară:
-Lasă, domnișoară, nu te necăji, toate trec! O să fie bine până la urmă! Dacă te necăjești așa, ți se poate opri laptele și nu e bine…Toate trec…ai să vezi!
[ link extern ] /
avocatnet.ro explicăm legislația
Dr.Virgil Dan Amza, Evaluator
ContSters240593 
MobilierCafenele 
justitiarul3