Sunt cateva bloguri pe care le citesc cu placere. Unul dintre acestea este al lui Vlad Petreanu (Amar de Zi), un jurnalist inteligent, fost ‘’antenist’’ care si-a dat demisia de curand de la trustul autointitulatului cool mogul – de care de asemenea imi place, e dreptul meu :)
Poate aveti si voi bloguri pe care le urmariti, spuneti aici...
Acesta este textul in care a descris ''procesul'' de lichidare dupa ce si-a dat demisia.
Lichidarea
- Cleşte sertizor.
- Ce-i aia?
- Cleşte sertizor. Pentru papuci d-ăia, la cable.
- N-am luat niciodată aşa ceva. La ce mi-ar fi trebuit?
- Aşa figuraţi.
- Nu cred. Aş vrea să văd şi eu unde am semnat pentru asta.
- E o situaţie mai veche, de prin 2007. Eu sunt nou, n-o am.
- Păi şi-atunci?
- Nu ştiu, aşa figuraţi.
Administratorul se uită la ceas. Curând se termină programul. În faţa lui, catastife, caiete, dosare, foi prinse cu agrafe şi capse. Creioane, pixuri aliniate pe masă. Un monitor de calculator, stins. O tastatură pusă deoparte, nefolosită. Un calendar prismatic din carton lucios. Ordine, disciplină, alinieri, spaţiu atribuit după un regulament misterios.
Eu, în picioare.
- Mai aveţi un brother touch.
- Asta chiar nu ştiu ce e.
- Nici eu, dar e la dumneavoastră.
Lichidarea e momentul ultimei clarificări între tine şi firmă, un partaj în avantajul unuia singur. Compania vrea totul înapoi, chiar şi ce n-a avut. Erorile sunt numai ale tale.
- ªi un generator.
- Generator? Cum, generator?
- Ton generator.
- Adică generator de ton? Nu de curent?
- Aşa scrie. Nu ştiu de care e.
Imposibil să-nţelegi ceva.
Sfârşitul unui contract e aici o epopee cu încleştări de voinţe, învinuiri, trădări şi acte de eroism. Într-un birou, cineva îţi semnează, cu un zâmbet complice, fără a mai verifica (“doar ne ştim, dom’ Petreanu”). În altul, omul îţi împărtăşeşte anecdote:
- Ce-aveţi dumneavoastră e mizilic. ªtiţi că sunt şi flotoare pe unele inventare.
- Ce fel de flotoare?
- D-alea de veceu.
- ªi vine cineva să le verifice vreodată?
- Comisia.
Comisia. Sunt oameni plătiţi să numere flotoarele de wc. Câte facultăţi îţi trebuie pentru asta? Cu cât poţi plăti aşa o specializare?
- ªi să vă zic una tare.
- Ia zi.
- ªapa de beton din platoul ăsta din stânga?
- Nu cred.
- Ba da. E şi aia pe inventarul cuiva. Nu vă spun cine, dar e pe inventarul cuiva.
O şapă de beton de 400 mp, pe un inventar. Absolut autentic.
În alt birou, întâlnesc un păţit.
- Mie mi-au cerut să iau în inventar nişte role de scotch.
La videotecă, sistemul mă dă în fapt. “Figurez” cu 5 casete beta, luate acum vreo 10 ani.
- Păi cum, doamnă, astea nu se casează? După 10 ani?
- Ba da, dar trebuie să le aduceţi ca să dea comisia cu ciocanu-n ele.
Comisia. Oare ciocanul de casat al comisiei e pe inventarul comisiei? Dacă se rupe de la atâtea casări, se întocmeşte referat de casare pentru ciocanul de casat? Se face altă comisie ca s-o verifice pe prima? Dacă membrii comisiei au vrut să-şi însuşească ilegal obiectul şi doar au pretextat că s-a rupt?
Dileme.
În alt birou:
- Măi, la mine au stat 3 zile să numere elemenţii pilonului de emisie.
- Cum?
- Da, cică avea 16 elemenţi, dar la vedere nu erau decât vreo 5, restul erau alte piese şi nu pricepeau unde e tot pilonul.
Televizoarele atârnate pe pereţi; o cafetieră; 4 birouri; un calculator; 4 monitoare; un fierbător, un cuptor cu microunde, un frigider; măsuţe, scaune, sertare pe role, parchet, un UPS, 4 cămăşi, alte obiecte cu indicative misterioase, imposibil de identificat, boxe de calculator, fibra optică.
Fibra optică?
- Păi şi ce fac acum?
- Acum le predaţi.
- Cui?
- Găsiţi dumneavoastră pe cineva.
Administratorul priveşte prin mine, fără expresie.
- Păi eu ce treabă mai am? Cum să decid eu cine va folosi aceste obiecte? E treaba companiei, nu a mea. Eu nici nu mai lucrez aici.
- Nici a mea nu e.
Suntem blocaţi. Ar trebui, deci, să lansez un concurs prin redacţie – care vreţi obiecte? Ar trebui să umblu de la unul la altul, împingând oamenilor sub pixuri procese verbale pentru lucrurile Antenei.
- Prietene, uite care-i treaba… Ia-le dumneata, că eşti administrator, şi dup-aia le atribui cui va lucra cu ele.
- Păi şi ce, să mă duc eu în fiecare zi să verific că mai sunt acolo? Găsiţi dumneavoastră.
Nici o şansă. Omul e-nţelegător ca o stâncă prăvălită-n drum.
Pe listă, o ultimă aberaţie: licenţa de muzică Antena 3.
Carevasăzică, muzica de post e pe numele meu în inventarul acestui administrator. Muzica de generice, de promo, de post, de aşteptare, semnalele de comutare, ilustraţiile audio, toată identitatea sonoră a Antenei 3.
E şi normal – a fost una din deciziile pe care a trebuit să le semnez în 2005, când Antena 3 era doar o idee.
Ca atare, dacă nu pot scăpa de cleştele sertizor, de generatorul de ton, de cafetieră şi de sertarele cu role şi de toate celelalte nr.crt.-uri din catastifele administratorului, poate că ar trebui să păstrez şi muzica postului.
Să mă caute comisia dup-aia. Sau poate vreun colecţionar.
Ultraportabile (3). De ce ne obsedează marea.
January 2, 2013 |Brad Florescu
La un moment dat, după ce trece de Mihail Kogălniceanu, vechea sosea Bucuresti-Constanta urcă o colină. Din vârful colinei, printr-un tunel verzui de plopi, se vede pentru câteva secunde Marea Neagră. Si chiar dacă mai ai ceva de mers până pe plajă, în acele prime câteva secunde stii că ai ajuns.
Povestea se repetă în fiecare an. Fiecare drum spre mare, indiferent c-o iei pe soseaua veche sau pe autostrada nouă, indiferent că mergi spre Constanta, Atena sau Istanbul, se termină în momentul în care zăresti marea. Si de fiecare dată simti că-i prima dată.
Primul contact vizual cu marea ne trezeste un sentiment paradoxal, care îmbină exaltarea, o spuma proaspătă a valurilor nou-născute si melancolia, o tulburare de un bleumarin abisal. Stii senzatia. Nu mă mai căznesc s-o descriu, că nu-mi iese. Pot să încerc doar să ofer o explicatie a sentimentului.
Amintirea mării.
Viata a apărut în ocean. Suntem descendentii unor fiinte care au trăit în oceane. E de presupus că undeva, în codul nostru biologic, amintirea acelei perioade, a acelei faze lichide în care ne-am bălăcit inocent înainte de a fi ce suntem azi, s-a păstrat intactă.
Marea e în noi si cu noi de când ne nastem si până murim. Chiar dacă vietile noastre de mamifere n-ar fi posibile fără râuri si lacuri si pământuri fertile, chiar dacă nu putem trăi din apă sărată si nisip, noi căutăm obsesiv marea, misterioasa, necunoscuta si adesea ucigasa mare.
Ne-am obisnuit să-asociem imaginea cu necunoscutul, cu aventura si să punem melancolia pe seama dorului de depărtare. De fapt, căutăm si iubim marea pentru că ne e dor de casă.
Poate că din acelasi motiv ne fascinează atât de tare delfinii. Sunt verii nostri care au ales să rămână, când noi ne-am luat picioare si-am iesit pe uscat.
Coincidentă: în zilele în care îmi căutam cuvintele pentru acest text, o carte minunată mi-a oferit si confirmarea, si completarea ideii.
"- Dar într-un fel se poate zice că, după ce-am trăit milioane de ani în mări, am luat marea cu noi pe uscat. Femeia îsi tine pruncul nenăscut în apă, în pântecul ei, ca să crească. Apa aceea din trupul ei este exact ca apa mării. E sărată, în aceeasi proportie. Femeia face un mic ocean în trupul ei. Si nu-i singurul exemplu. Sângele nostru si sudoarea noastră sunt sărate, în aproape aceeasi măsură ca apa de mare. Cărăm oceane cu noi, în venele noastre, în transpiratia noastră. Si plângem oceane, cu lacrimile noastre."
Iuhuuu, doar jumatate din noi suntem prosti!
Blogul Simonei Catrina [ link extern ] /
Azi, toate televiziunile gafaiau de emotie ca vreo 55% din elevii patriei au luat bacul, cu vreo 10% mai mult ca anul trecut. Deja, e o victorie la nivel national, s-a desteptat neamul. Cu alte cuvinte, am ajuns, practic, sa fim fericiti ca numai jumatate din absolventi au picat la bacalaureat.
Autorii perlelor care se difuzeaza in regim de power-play la TV si radio sunt foarte mandri, de zici ca s-au ouat diamante. Au scris ca modelele lor in viata sunt Becali, Mazare si Botezatu. Din punct de vedere sociologic, nu mi se pare nimic bizar in mazgaliturile lor pe foile albe platite din bani publici. In rest, e dramatic. Loazele din Romania au trei eroi, dintre care unul e in puscarie, unul sta numai cu mainile pe funduri de femei frumoase (si sper ca majore), iar altul se lauda si azi ca a fost intr-un amor nebun cu Bianca Dragusanu, ceea ce spune tot.
Deci hai, treceti la marele chef, trebuie sa sarbatorim cum se cuvine ca avem ceva mai putini imbecili decat anul trecut. Stiu, se vor gasi voci care sa-mi spuna ca sunt prea dura, insa atata vreme cat generatia mea si-a uscat plamanii invatand pentru bacalaureat si facultate, am si eu dreptul sa sustin ca un elev care-l confunda pe Vlaicu Voda cu Aurel Vlaicu e un cretin. Da, maica-sa o sa-l ia in brate si-o sa-l pupe-n crestet, o sa-i spuna ca profesorii care-au corectat sunt niste boi, dar eu va spun (iar voi stiti) ca la ora asta avem in tara mai multi prosti decat gandaci.
De ce radem de americani? Tin minte ca la ei s-a facut odata un studiu si s-a constatat ca 73% din copiii intre 8 si 14 ani nu stiau ca “French fries” sau “chips” sunt facuti din cartofi. Ha, ha, ha, ce s-a mai stricat Romania de ras atunci! Vaaai, ce idioti sunt copiii americani! Fratilor, la noi rezultatul ar fi fost si mai nasol, doar ca avem norocul ca in limba romana sa-i numim explicit “cartofi prajiti”. Daca-i numeam “prajeli frantuzesti”, ca ei, stia doar dracu din ce-s facuti, iertati-ma! Duceti-va si intrebati un adolescent din Romania din ce-i facuta inghetata si pun pariu cu voi pe oricat ca veti auzi si ingrediente de genul “faina”, “praf de copt” sau “zapada”.
Revenind la bacalaureat, un bun amic, profesor in Buzau, mi-a dat – asa cum face in fiecare an – niste perle in exclusivitate, gasite de el in timp ce corecta minunatiile de lucrari:
- “Modelul meu in viata este Oana Zavoranu, intrucat a avut puterea sa scuipe in direct la o emisiune ca sa arate ca face ceva pe sistem”
- “Eu am un model de cand eram mic, si anume pe Justin Bieber” (cand erai tu mic, Justin era o fantezie a ma-sii, care era si ea mica, n.r.)
- “Modelul meu in viata este distractia” (am auzit ca anumite cluburi organizeaza cursuri de doctorat in distractie, asa ca iti dorim mult succes)
- “Am un erou cu adevarat, este profesorul care corecteaza aceasta lucrare a mea” (nice try…)
- “Eroina mea este Britney Spears, pentru ca si atunci cand avea celulita, s-a hotarat sa mai faca un copil”.
Mai vreti? Nu cred. Probabil sunt nesuferita, dar multi elevi care scriu perfect Justin Bieber si Britney Spears nu stiu sa scrie corect Vasile Alecsandri. Hai ca sunt cam nervoasa, mai vorbim.
Nu este un blog propriu zis. Este un cont deschis pe facebook (departe de mine gandul, de a face reclama, retelei de socializare), in care cineva a avut marea inspiratie, sa se posteze imagini incredibile din tara noastra. Nu este obligatoriu, sa ai in gand, sa pleci din tara, pentru a viziona imaginile. [ link extern ]
ªase motive greşite pentru a deveni mamă. ªi unul corect.
Lorena Lupu 16/08/2013
Ieri, am ieşit la cafea cu o gaşcă de fete. ªi, din vorbă în vorbă, din subiect de râs în subiect de râs, toate am descoperit că am avut copilării oribile. De ce? Pentru că, nu ştiu cum se face, dar toate mamele noastre au ales să ne aibă din motive absolut ridicole. Pentru a scuti alţi potenţiali copii de copilării dezastruoase ca ale noastre, iată o trecere în revistă a motivelor absolut eronate pentru maternitate. Motive care nu lasă în urmă decât o femeie frustrată, cu o povară de gât, şi un copil care-şi petrece primii doisprezece ani din viaţă dorindu-şi să nu se fi născut, pentru că simte în mod acut faptul că deranjează. Deci, fetelor, iată de ce să NU contribuiţi la creşterea populaţiei Terrei (care, oricum, e deja suprapopulată).
1. Presiunea partenerului
Din motive care diferă de la caz la caz, mulţi bărbaţi preferă să-şi ştie nevasta ocupată. Fie că ideea că şi ea are o carieră îi calcă grav pe nervi, şi-i face să se simtă mai puţin „capul familiei”, fie că vor să calce strâmb şi o femeie cu timp liber e mai vigilentă decât una care a stat toată noaptea să aline pruncul din orăcăitul inexplicabil, cert e că mulţi, foarte mulţi bărbaţi ajung să-ţi explice după un timp că e datoria ta să naşti pui vii şi să-i hrăneşti cu lapte, că de-aia te-a făcut Dumnezeu mamifer.
Dacă cedezi, sătulă de insistenţe sau speriată că te va părăsi, toate spumele tale pentru nopţi albe, mameloane iritate, kilograme în plus se transferă asupra bietei fiinţe absolut nevinovate, care n-a cerut să se nască. De aceea, noi, comitetul copiilor neiubiţi, te implorăm: nu o face. Trăieşte-ţi viaţa, ieşi prin discoteci, fă sex cu cine-ţi place, distrează-te şi fă copii după ce ţi-ai potolit toate curiozităţile. Măcar vei şti să dai sfaturi realiste despre sex, când copilul va face 14 ani, nu sfaturi de muiere frustrată, care îşi învinuieşte inconştient copilul pentru tot ce a pierdut. Iar dacă boul nu înţelege că tu nu eşti pregătită pentru a renunţa la beţiile de la ora 3, părăseşte-l. Adevărata dragoste înseamnă să înţelegi. Nu să impui.
2. Nevoia de şantaj
Multe femei se simt insuficient iubite şi atunci, mecanismul din capul lor e următorul: „Dacă îi torn lui Vasile un plod, sigur va fi mai iubitor, mai afectuos, mă va căuta în coarne şi se va umple subit de responsabilitate părintească.”
Dacă Vasile ar avea de gând să se comporte iubitor, ar face-o pur şi simplu. Un bărbat care te iubeşte, te iubeşte. ªi motorina respectivei iubiri e în el şi în tine. În nici un caz în instrumente de şantaj cum ar fi „oops, bă, Vasile, sunt în luna a patra, ce facem?”
Iar dacă Vasile nu mai e iubitor, poate nu mai simte nevoia să fie. Poate relaţia s-a consumat şi nu-l mai atragi. Se întâmplă. Poate aşa e felul de a fi al lui Vasile. Te-a curtat un timp, te-a avut, i-a trecut euforia şi a revenit la stilul nepăsător pe care tu nu i-l ştiai. E mult mai simplu să-i spui: „Băi, Vasile, mă deranjează că nu eşti iubitor, putem face ceva în privinţa asta sau ne căutăm, fiecare în parte, parteneri iubitori?”, decât să faci copilul, să descoperi că burta şi depresiile tale de gravidă îl mută definitiv la mă-sa, apoi să te răzbuni ani în şir pe biata făptură inocentă că a fost un instrument de şantaj neadecvat.
3. Spiritul de turmă
AKA: Toată lumea face chestia asta, deci trebuie s-o faci şi tu.
Cred că principalul motiv al nefericirii profunde a celor mai mulţi oameni este că pierd timpul încercând să se alinieze la ce face toată lumea, în loc să identifice ceea ce-şi doresc ei, ca personalităţi de sine stătătoare.
Eu am simţit că încep să trăiesc abia în clipa în care am rupt legătura cu toţi cei care-mi spuneau ce trebuie OBLIGATORIU să fac (pe bază de “toată lumea” sau pe bază de “vecina noastră de la trei”) şi am luat-o pe cont propriu.
Hai să zicem, dacă toată lumea poartă de mâine pantaloni mov cu pene pe fese, eşti doar ridicol, dar nu doare. În schimb, să accepţi lungul şi durerosul proces al maternităţii doar pe bază de “toată lumea”, fără să-ţi asumi ce înseamnă de fapt, e o tâmpenie majoră. Evident că tot pe bietul copil te răzbuni pentru că ţi-ai luat povara lui pe gât să nu cumva să cazi din rândul lumii. Nicidecum pe propriul tău spirit conformist. “Mai bine nu te aveam!” “Ei, uite, în sfârşit un punct în care suntem de acord!”
4. Nevoia de animal de companie
„Te-am făcut pentru că mă simţeam singură şi neînţeleasă”. „ªi ce trebuia să fac eu, un sugar incapabil de sunete articulate?”, mă întreabă prietena mea. „Să trec direct la Sigmund Freud?”
Cert e că, în clipa în care ai apărut pe lume să fii leac de singurătate cuiva, eşti tratat, de mic, ca o ustensilă. Nimănui nu-i dă prin cap ideea vagă că, eventual, şi tu eşti o fiinţă umană cu personalitate proprie. Trebuie să-ţi placă ce-i place ei, trebuie să-ţi displacă ce-i displace ei, fiecare părere personală e pedepsită aspru şi fiecare iniţiativă dă naştere la scene de cruzime familială.
Mda. Eu am animal de companie, nu copil, şi tot nu-l sufoc în halul ăsta. Nu-l silesc să fie vesel când sunt eu veselă, să fie obosit când sunt eu obosită şi pupăcios când am eu porniri afectuoase. Brutalizarea stărilor cuiva, ignorarea nevoilor lui mi se pare cea mai crasă formă de neiubire. Ajunge să te uiţi la pisoi şi-ţi dai seama că moare de somn şi că e în regulă să-l laşi să doarmă. Cred sincer că lucrul ăsta e valabil şi pentru copii.
5. Nevoia de a exercita autoritate
„La ea la serviciu, maică-mea era ciuca bătăilor de joc”, povesteşte o altă prietenă. „Toată copilăria, am avut senzaţia că m-a făcut din nevoie de compensaţie. Să simtă şi ea că poate să-şi şteargă cizmele de cineva?”
Simptomele pe care le descrie sunt uşor ciudate, într-adevăr. Între patru ochi, maică-sa se purta normal. Dar de cum apărea o a treia persoană la orizont, devenea o scorpie, începea să ţipe la fiică-sa, să-i dea ordine şi s-o urecheze. Am observat şi eu, în fast – food-uri şi hipermarketuri, tendinţa unor părinţi de a se transforma în factori de nesfârşit scandal şi de a-şi teroriza cu răcnete odraslele, pentru nimica toată. De fiecare dată, îmi vine să le dau cu coşul plin de marfă în cap. „Bietul copil n-are nici o vină că eşti tu o jigodie înnăscută; lasă-l naibii în pace!”
6. Nevoia de a-şi împlini visele prin reprezentant
Poate ţi-ai dorit să fii cântăreaţă de operă şi nu te-a lăsat taică-tu, că făceai familia de râs în faţa vecinilor. Poate ţi-ai dorit un soţ milionar, dar nu te-a luat decât Gică de la matriţerie, şi el beat, pe întuneric. ªi strângi din dinţi şi zici: „N-am ajuns foarte departe, dar o să fac eu o fată, iar ea o să…”
Genul ăsta de mamă ştie ce şcoli TREBUIE să faci, ce liceu, ce facultate, eventual ce haine să porţi, cu ce bărbaţi să discuţi şi ce să le spui. „Dar, mamă, plăcerea mea e să desfund bude!” „TU FACI CE ZIC EU, EU ªTIU CE E CEL MAI BINE PENTRU TINE!”
Serios, oameni buni, femei dragi, împliniţi-vă visele. Pentru voi. Puteţi fi ce vreţi voi în viaţă, dacă puneţi osul la treabă. Omul este adaptabil, flexibil, maleabil şi ductil – v-o zice una care a vorbit ungureşte în familie toată viaţa şi a ajuns scriitor de limbă română. Nimic nu e imposibil, dacă vrei ceva şi faci eforturi susţinute pentru a pune acel ceva în practică. Nu chinuiţi un suflet nevinovat, răpindu-i dreptul la propria identitate. Nu-l puneţi să îşi poarte cu voi primele războaie din viaţă.
Iar dacă nu sunteţi pregătiţi să vă obişnuiţi cu ideea că ăla mic şi pufos e tot un om, care mâine va şti sigur că preferă să se retragă în munţi şi să exploreze peşteri toată viaţa, de exemplu, şi nu să facă balet profesionist, să vă compenseze vouă frustrările, nu faceţi copii. Mai maturizaţi-vă.
“Dar, Lorena, ai zis că ne dai şi un motiv corect!”
“Sir, yes, sir.”
Unicul motiv corect pentru a avea copii e: OK, pot să îmi asum, ba chiar îmi doresc responsabilitatea de a iubi şi a educa o viitoare fiinţă umană. Mi-am trăit suficient de mult viaţa, încât să nu regret că voi sacrifica timp şi bani îngrijindu-l. Pot accepta gândul că, după ce va începe să gândească de sine stătător, va avea idei diferite – e chiar recomandat să le aibă. Am în mine un surplus de dragoste; a sosit timpul să capete o formă.”
avocatnet.ro explicăm legislația
Admin, administrator
Herra_, utilizator
POPA GHEORGHE, Specialist in domeniul Securitatii si Sanatatii in Munca
ContSters240593 
MobilierCafenele 
justitiarul3