Imi place acest blog...

Avem doar o viata !


Tine-ti prietenii aproape, dar tine-ti dusmanii si mai aproape.

Astazi o sa dedic ceva timp legat de subiectul PRIETENIE. Deci .. nu imi dau seama daca lumea asta intelege ceea ce vrea sa insemne cuvantul asta, dar sunt sigura ca nu inteleg. Ma, nu-i condamn si eu l-am inteles tarziu, sau inca nu l-am inteles indeajuns pentru ca observ cum se schimba in fiecare zi. Eu una, nu ma mai incred in nimeni! Mi s-au intamplat multe faze nasoale, una intamplandu-se chiar vara trecuta. Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a facut sa trec prin asta, ca sa realizez ce este aceea o prietenie adevarata, care in fond.. nu a fost NICIODATA ! Dar, nu mi-am dat seama pana cand nu mi-a picat practic cerul in cap, pana cand nu m-a zguduit atat de tare incat sa ma trezesc si sa cobor din norul meu al increderii si unde dadusem totul pentru persoana respectiva. Probabil shocul inca n-a trecut, dar m-a ajutat nespus in faza mea de schimbare, si cu siguranta am invatat multe lucruri, cum ar fi sa deschid ochii mult mai bine , sa fiu atenta cu persoanele care le aleg sa imparta cu mine si bine si rau, sa le testez bine, ca sa stiu daca vor fi capabile sa ramana cand o sa imi fie rau si cand vor trebui sa ma ajute, am mai invatat ca nu conteaza de cat timp cunosti persoana aceea, pentru ca..in ziua de azi totul e posibil si o zic din experienta... Important e sa fie cu tine si atunci cand ti-e bine, si atunci cand ti-e rau ..pentru ca nu se numeste prieten acela ce iti este aproape doar la bine.. Si urasc din tot sufletul meu FALSITATEA asta de care da dovada fiecare persoana, care aproape ca nu stie cu ce se mananca, da' gen trebuie sa fie si el ca toata lumea, pai ceee paru' nostruuu... unde se arunca unu, se arunca toti ! Ca asa suntem noi, in turma ca sa zic asa. In fine am discutat prea mult despre chestia cu falsitatea, si as discuta si mai mult daca as sti ca de maine sau din momentul in care cineva citeste blogul asta, lucrurile se schimba..dar din pacate n-am puterea asta.. N'am puterea aproape sa fac asta nici pentru mine.. Si ... eu inca sunt in faza de schimbare, spre FOARTE BINE, sau de la FOARTE BINE'N SUS ! Pai ce naiba !!!

Nimeni nu este atat de importat incat sa faca sa-ti dispara zambetul ! :)

by Myscha

[ link extern ]

Cine esti cand nu te vede nimeni? Si de ce esti altfel cand te vedem?


Cand eram mica ma rodea curiozitatea de a afla cum sunt oamenii de-adevaratelea, nu asa…. pe strada. Si visam la ziua cand o magie va ingheta timpul si tot orasul va arata cam ca in palatul din povestea cu frumoasa adormita. Adica un fel de Pompei 2, fara atata lava, durere si chin. Evident, numai eu as fi ramas in afara inghetului temporar si as fi putut sa intru in casele oamenilor sa vad cum au aranjata mobila, ce lucruri neobisnuite sau banale stau in vitrine la loc de cinste, unde tin ascunse jurnalele secrete, sarea si piperul, etc…

Azi ma roade aceeasi curiozitate – de a sti cum sunt oamenii cu adevarat insa, desi imi este evident ca as putea afla multe despre un om cotrobaindu-i prin lucruri*, intrebarea s-a schimbat din “Oare cu ce se inconjoara oamenii in casele lor?” in “Oare cine sunt si ce fac oamenii cand nu ii vede nimeni?”.

*Nu va ingrijorati – am fost dresata de bunica mea sa nu cotrobai prin lucrurile oamenilor. :)

Ce ganduri nu-i lasa sa doarma cand nu le e sete, foame, somn? Cand televizorul e inchis si cartea a tacut? Cand nu e nimeni in jur sa povesteasca despre ziua de munca, pretul benzinei, rochita aia rosie din vitrina, atitudinea scarbita a vanzatoarei de la raionul de articole casnice?

Se scufunda in nostalgii ale unor zile desfrunzite care nu au parut niciodata mai bune decat acum?

Regreta ca nu i-au raspuns vanzatoarei obraznice cu replica aia geniala – venita in minte prea tarziu?

Se intreaba cine plateste maine lumina?

Planifica viitorul omenirii?

Cum iau decizii atunci cand totul e neclar?

Atunci cand au terminat de gandit la cel/cea care e prea departe sau prea aproape, prea vesel sau prea trist, prea timid sau prea agresiv, prea vorbaret sau prea trist, prea implicat sau prea rece…

Atunci cand nimeni nu poate fi de vina, pentru ca nimeni in afara de tine nu e in zona.

Oare cat timp te gandesti numai la tine – cel dincolo de vorbele si proiectiile celorlalti? Te intrebi cum sa devii o varianta imbunatatita a ta intr-o zi? Te intrebi ce iti lipseste? Iti iei timp sa te lauzi, sa te certi, sa te intreci cu tine insuti?

Cine esti tu, omule, cand nu te vede nimeni? Si de ce esti diferit cand te vedem?

By Semizeea

[ link extern ] /

CRONICA LITERARÃ
Ionel Bota

„Vom vedea călăii pedepsiţi de secure.”
Note despre poemul-primejdie şi despre vremea de demult şi de-acum în lirica lui Ioan Viştea

Taina poeziei este însăşi poezia, odihna gândului, întemeiere, simbol şi ceremonial, drum, patos, dor…Un ideal dar şi luptă, bătălie. Despre subiectul şi predicatul luptei cu decorul politic hain, la vremea cînd limbajul fortran programa ştiinţele lumii, numai poezia avea la noi, la români, forţa de a destrăma calea visului sterp, de a stopa de-formarea idealului. Poezia, iar, s-a dovedit a fi trecutul, prezentul şi viitorul, accesul la tragicul interior a asigurat conservarea, fortificarea stării de conştiinţă a individului.
În textele de samizdat ale lui Ioan Viştea, din suplimentul al doilea, pe noiembrie 2011, al revistei Cafeneaua Literară, omul concret este, spre exemplu, salvarea. Opţiunea autorului rămâne una strict formativă dacă, însă, n-am înţelege poeziile din Exil interior (Târgovişte, 1988, 32 p.) ca interpretări ale unui cotidian denunţat ca întâmplare stranie din lunga istorie a veacului XX. Desigur, straniul şi stranietatea sunt doar emblema nefastului, nu definiţia. Iar poemul lui Ioan Viştea spune multe despre laşitatea colectivă în a înţelege întâia calitate a unei conştiinţe, aceea de a încerca să fie, să se păstreze mereu limpede.
Versurile îşi rostogolesc intempestivul, ele decid când începe şi nu ştiu când se termină anotimpul poemului-primejdie. Iată cea mai simplă dintre filosofii, aceea a poetului tămăduitor de suflete înfricoşate. Spectacolul fricii regizat de speranţa curajului: „Numai curajul primăverii, nebunia lunii mai/explodând în ferestrele inimii lipseşte la apelul de seară/În rest aveţi totul:/inconfundabila zgardă a unei rase-n declin;/mârâitul câinelui care niciodată nu muşcă;/maşini în patru timpi şi soţii credincioase;/locuri de muncă unde se leneveşte în voie;/copii premianţi ce ştiu totul despre Michael Jackson/şi nimic despre sumerieni;/fotografii de familie în natura unei planete uitate;/legi în funcţiune pe care nu le-aţi votat;/fişe personale la poliţia secretă;/altare din hârtie roşie creponată,/morţi ce vă somează să le purtaţi de grijă şi-n moarte;/capete plecate dinaintea săbiilor de ceară;/iar uneori vise în care se face că sunteţi umbra/ce lipeşte noaptea afişe incendiare pe stâlpi şi pe ziduri.” (Tot recunoscând necesitatea schimbării, p. 16) Spectacolul are un regizor postmodern dar suferinţa lăuntrică nu are nici romanţă, nici elegie, nici postmodern, are o regulă de bază: verbigeraţia ţipătului fiinţei, deznădejdea. În oglinzile epocii, autorul sparge canoane, refuză legile gravitaţiei, creaţia este o călătorie. El, poetul, călătoreşte în intermundii, fuge de lumea oamenilor cu „ochi de porumbe”. Vrea să-şi ofere sieşi realitatea unei lumi în care dominant să fie un ciudat baroc de nicăieri, de niciunde, visat, pierdut, recuperat şi iarăşi pierdut.
Carnavalul zilei putride de anţărţ colcăie în pitoresc-macabru, are şi reziduu memorial. Oamenii, morala, sunt adiţionali fiindcă aici, în perimetrul intervertirilor un singur personaj, care ştie tot, îşi exultă eul în propoziţia fecalidă a ideologiei, acum defuncte. Poetul nostru a construit un poem solid, El ştie tot, al marilor rupturi tragice evocând emblematic bastardul spiritual din epoca de aur, cel care ştie dar nu ştie că nu ştie. Citind, apoi, Păpuşarul, vezi cum dintr-odată Arpagic, motanul Anei Blandiana e departe şi fără de nici o dizidentă vlagă, un banal şi inofensiv-provocator animăluţ. Descoperind râul evoluţiei fără sensuri, însă, Păpuşarul lui Ioan Viştea se iniţiază în efluviile vremii, socializează bizar-graţios cu păpădia din creierele noastre atât de bolnave în marasmul de odinioară, face piruete în salonul de marmură al istoriei trădate. El este şi falsul idol al concretului deformat, managerul festinului naţionalist, cel care a strămutat imbecilitatea analfabetă şi semidoctismul în ţucalul politicii dâmboviţene în care nici până astăzi cineva nu şi-a asumat dezinsecţia. Nimic oţios, deci, în poemul acesta, eul liric pistonează alegoric în magma contrastivului grotesc iar tinerii, copiiii, sunt luaţi ca martori ai buimăcelii secularizate: „Un păpuşar, cu drept temei numit Animatorul,/într-un târziu, dintre cortine grele de mătase, din tainice culise,/la rampă, în lumină, veni să facă sluj, pe cel viteaz, cel bun, pe scamatorul,/cu măşti din cânepă şi fard închipuind bursuci, ogari, paiaţe./El tuturor succes de casă şi de public le promise,/cu arta sa trăgând de sfori, de nevăzute aţe,/ce-nsufleţeau păpuşile din sală cu ochii mari şi vii./Aşa ceva aţi mai văzut copii?// (…) // Nu în zadar i-au fost talentul, harul,/atâtor tumbe şi avânturi ce-acopereau cu falduri lubricul decor,/căci dintr-o dată, fără veste, păpuşile mai albe de emoţii decât varul,/ca-n faţa unui rol nicicând avut la fel de clar, sub ochi, pe dinainte,/pe păpuşar l-au aclamat pe sârmă în picioare, l-au vrut cu toate-n cor,/Republicii păpuşăreşti drept preşedinte,/deşi, vă spun, erau din pluş şi nasturi, numai jucării./Aşa ceva aţi mai văzut copii?” (Păpuşarul, p. 12)
Sunt, aşadar, poeme de supravieţuire şi rezistenţă iar autorul îşi formulează şi îşi fixează propriile convenţii cu realitatea surescitată. Nimeni n-ar fi publicat în epocă astfel de jemanfişisme. Ne mai atrage în Exil interior acest spectacol feeric al libertăţii, libertatea care nu se dă ci se obţine, şi în care marii actori, cetăţenii polonezi, şi-au scris fiecare propriul rol, apoi împreună au interpretat partitura colectivă a speranţei. Secvenţa Polonia – Carte de vise este o privire candid-lucidă asupra viscolului care a clătinat întreagă butaforia minciunii comuniste despre armonia socială universală. Speranţa eliberatoare nu are alternative doar omul, în competiţie cu sine, trebuie să ştie să aleagă şi pentru celălalt calea bună, calea corectă. Iar în aceste momente, cum sugerează lirica lui Ioan Viştea, poezia poate impune clipa. Versul ne învaţă pe noi să ardem pentru o idee, să trăim ca să ne uimească sentimentul lumii. Poemul-primejie înseamnă, deci, această libertate împlinită prin poezie: „(…) nu se vede prietenul Woyciechowsky şi iubita lui,/plecaţi la Czestochowa pentru reculegere,/ca apoi să facă dragoste, undeva, într-un motel pe şosea;/nu se vede trenul acela de noapte alergând prin/Câmpia Galiţiei,/nici graniţa cu Imperiul unde vameşii două ore au ars/Solidarnoscz, Tribuna Ludu şi Zicie Warsawy cu teamă/şi ură;/nu mă văd eu, bolnav după tine,/sărutând degetele tandrei ninsori cu care mă petreci,/acum când plec pentru a mă întoarce mereu.” (Declaraţie ultimă, p. 29)
Poezia lui Ioan Viştea este riguroasă şi elegiac-reflexivă în fertilizările ei. Este o creaţie care-şi dobândeşte propria esenţialitate în chiar fluxul istoric din care s-a iscat emblematică, sinceră, adevărată. În lipsa conexiunilor cu pulsul cotidianului de-atunci (nici nu se putea altfel decât cu mari riscuri), lirica lui Ioan Viştea adaugă remarcabile mărturii la capitolul rezistenţei prin cultură în istoria atât de răvăşitului postbelic românesc.

Amor la patrat
miercuri, 31 august 2011amor la pătrat

Într-o viaţă de şah, eu-pion, tu-nebun
ne-ntâlnim uneori pe un colţ de pătrat,
între cer şi pământ
între negru şi alb.
Tu, nebun cum te ştiu şi îmi place să fii
mă-ncolţesti uneori,ca un gând de spion;
eu, pion agitat,
speriat de mutări,
mă retrag cu mult tact în opusul pătrat,
din palatul de lemn, alb şi negru pictat.
Tu, nebun, mă găseşti
şi te simti împărat;
eu, pion rătăcit pe o tablă de şah,
aş sări, dar nu pot, peste-un turn izolat…
fugărită de-un cal,
mă împiedic stângaci
de o muchie-n lemn, înălţată usor,
ajungând rostogol cu nebunul de braţ.
Tu, nebun arătos,
ce te crezi împărat,
minţi frumos ( la pătrat ) că-s regină pion
în amorul perfect, bicolor asortat,
un regat pentru noi de noi doi inventat.

Mirela Câmpan

[ link extern ]

Despre curajul de-a pleca și curajul de a rămâne

“Voiam să știi că te admir și te felicit pentru curajul pe care l-ai avut și care mie îmi lipsește”.

În linii mari, aceasta este ideea mai multor mesaje pe care le-am primit în ultimii doi-trei ani de la cititori sau prieteni de Facebook. M-au flatat o vreme – niciodată nu mă simțisem un tip curajos – apoi au început să-mi dea de gândit. Chiar e vorba despre curaj în povestea mea? Sunt eu mai brav decât compatrioții mei rămași în țară?

Răspunsul, care se construia latent cu fiecare veste venită din România, s-a cristalizat weekend-ul trecut, după o nouă avalanșă de urări de bine și îmbărbătări (“Ține-o tot așa”, “Nu te lăsa”, “Dă-i înainte”) prilejuite de ziua mea. Și acest răspuns e alcătuit din două litere: n și u.
Frica în formă continuată.

Nu eu, nici cei asemeni mie, care s-au urcat într-un avion și s-au dus învârtindu-se pe alte continente, nu noi suntem curajoșii. Voi sunteți. Voi, cei care ați rămas acolo și vă luptați în fiecare zi cu frica, în formă continuată.

Frica de a te trezi dimineața într-un frig ucigător pentru că s-a spart o conductă din cauza gerului. Frica de a găsi în cutia de scrisori o factură umflată la întreținere. De a-ți vedea iar mașina zgâriată de vecinul invidios, cu cauciucurile sparte de băieții de la vulcanizarea de la colț sau cu oglinzile rupte de mușterii faliți ai sălii de pokere de peste drum.

Frica de a-ți lăsa copilul la joacă printre câini vagabonzi, de a-l trimite la o școală care servește mai nou ca training ground pentru droguri și pornografie. Frica de a-l învăța să nu fure și să nu mintă și, astfel, de a-l handicapa în raport cu lumea în care urmează să trăiască.

Frica de a face afaceri într-o piață unde singurul client e statul, frica de a-i fura market share vreunui colonel de securitate, frica de a investi atunci când legile și taxele se pot schimba peste noapte, frica de a gândi pe termen lung într-o țară unde, între micul dejun și masa de prânz, se discută trei guverne, cinci suspendări și șapte alegeri anticipate. Frica de a nu avea de ales.

Frica de a lua palme peste bot atunci când îți spui părerea, de a fi ridiculizat pentru că crezi în ceva sau în cineva, frica de a tăcea atunci când toată lumea se simte obligată să trăncăne despre nimic. Frica de a fi cine ești, fără să te urecheze nimeni pentru asta.

Frică să nu-ți pierzi jobul, să nu-ți taie și ție din salariu (tot e mai bine decât să-ți pierzi jobul), să nu crească iar francul elvețian în care ai făcut credit pentru apartament. Frică să nu-ți cloneze careva cardul de credit, frică să nu-ți pierzi permisul de conducere pentru că ai circulat cu 90 într-un cătun cu trei case.

Frică să nu-ți greșească iar statul fișa fiscală și să umbli un an întreg ca să dovedești că de fapt ai plătit banii ăia care ți se impută, plus penalizările pe 300 de zile. Frică să nu sune recuperatorii băncii la maică-ta acasă pentru un sold de 10 euro de care nu știai. Frică să-ți ceri drepturile în instanță, pentru că procesele durează mai mult decât viața.

Frică să candidezi la vreo funcție publică, să nu care cumva să apară pe surse că în clasa a XI-a ai copiat la istorie. Frică să pornești televizorul din care curg numai ură și vești proaste. Frică faci un pic de reclamă pe blog, că nu dă bine să câștigi din scris. Frică să vezi un film online, că poate-i ilegal și te trezești cu poliția la ușă. Frică să asculți muzică, să nu care cumva să vină iar vecinul de deasupra să-ți spargă ușa. El lucrează de noapte, la șapte seara încă doarme, pereții sunt subțiri.

Frica de a fi bun, că se interpretează. Frica de a fi sincer, că nu te crede nimeni. Frica de a dărui, că sigur ți se va cere ceva în schimb.
Cei care merită felicitați.

Curajos nu-i cel care s-a eliberat de frică, ci acela care, fiindu-i frică, îngrozitor de frică, merge înainte. Mie mi-a fost frică să-mi mai fie frică. Și-am plecat.

Voi, cei rămași acolo, cei care înfruntă zi de zi, oră de oră, toate fricile de mai sus și mii de altele de care doar Dumnezeu știe, nu pe mine ar trebui să mă felicitați. Ar trebui să vă felicitați între voi, când vă vedeți pe stradă, chiar dacă vă cunoașteți, chiar dacă nu.

Trăiți în România. Vreau să știți că vă admir și vă felicit pentru curajul pe care îl aveți și care mie îmi lipsește.

Bradut Florescu

[ link extern ]