Imi place acest blog...

Question

Discuție deschisă în Timp liber şi ocupaţii cu care îl putem umple

Imi place acest blog...

Utilizator 09:51, 23 Martie 2011

Sunt cateva bloguri pe care le citesc cu placere. Unul dintre acestea este al lui Vlad Petreanu (Amar de Zi), un jurnalist inteligent, fost ‘’antenist’’ care si-a dat demisia de curand de la trustul autointitulatului cool mogul – de care de asemenea imi place, e dreptul meu :)
Poate aveti si voi bloguri pe care le urmariti, spuneti aici...

Acesta este textul in care a descris ''procesul'' de lichidare dupa ce si-a dat demisia.

Lichidarea
- Cleşte sertizor.
- Ce-i aia?
- Cleşte sertizor. Pentru papuci d-ăia, la cable.
- N-am luat niciodată aşa ceva. La ce mi-ar fi trebuit?
- Aşa figuraţi.
- Nu cred. Aş vrea să văd şi eu unde am semnat pentru asta.
- E o situaţie mai veche, de prin 2007. Eu sunt nou, n-o am.
- Păi şi-atunci?
- Nu ştiu, aşa figuraţi.
Administratorul se uită la ceas. Curând se termină programul. În faţa lui, catastife, caiete, dosare, foi prinse cu agrafe şi capse. Creioane, pixuri aliniate pe masă. Un monitor de calculator, stins. O tastatură pusă deoparte, nefolosită. Un calendar prismatic din carton lucios. Ordine, disciplină, alinieri, spaţiu atribuit după un regulament misterios.
Eu, în picioare.
- Mai aveţi un brother touch.
- Asta chiar nu ştiu ce e.
- Nici eu, dar e la dumneavoastră.
Lichidarea e momentul ultimei clarificări între tine şi firmă, un partaj în avantajul unuia singur. Compania vrea totul înapoi, chiar şi ce n-a avut. Erorile sunt numai ale tale.
- ªi un generator.
- Generator? Cum, generator?
- Ton generator.
- Adică generator de ton? Nu de curent?
- Aşa scrie. Nu ştiu de care e.
Imposibil să-nţelegi ceva.
Sfârşitul unui contract e aici o epopee cu încleştări de voinţe, învinuiri, trădări şi acte de eroism. Într-un birou, cineva îţi semnează, cu un zâmbet complice, fără a mai verifica (“doar ne ştim, dom’ Petreanu”). În altul, omul îţi împărtăşeşte anecdote:
- Ce-aveţi dumneavoastră e mizilic. ªtiţi că sunt şi flotoare pe unele inventare.
- Ce fel de flotoare?
- D-alea de veceu.
- ªi vine cineva să le verifice vreodată?
- Comisia.
Comisia. Sunt oameni plătiţi să numere flotoarele de wc. Câte facultăţi îţi trebuie pentru asta? Cu cât poţi plăti aşa o specializare?
- ªi să vă zic una tare.
- Ia zi.
- ªapa de beton din platoul ăsta din stânga?
- Nu cred.
- Ba da. E şi aia pe inventarul cuiva. Nu vă spun cine, dar e pe inventarul cuiva.
O şapă de beton de 400 mp, pe un inventar. Absolut autentic.
În alt birou, întâlnesc un păţit.
- Mie mi-au cerut să iau în inventar nişte role de scotch.
La videotecă, sistemul mă dă în fapt. “Figurez” cu 5 casete beta, luate acum vreo 10 ani.
- Păi cum, doamnă, astea nu se casează? După 10 ani?
- Ba da, dar trebuie să le aduceţi ca să dea comisia cu ciocanu-n ele.
Comisia. Oare ciocanul de casat al comisiei e pe inventarul comisiei? Dacă se rupe de la atâtea casări, se întocmeşte referat de casare pentru ciocanul de casat? Se face altă comisie ca s-o verifice pe prima? Dacă membrii comisiei au vrut să-şi însuşească ilegal obiectul şi doar au pretextat că s-a rupt?
Dileme.
În alt birou:
- Măi, la mine au stat 3 zile să numere elemenţii pilonului de emisie.
- Cum?
- Da, cică avea 16 elemenţi, dar la vedere nu erau decât vreo 5, restul erau alte piese şi nu pricepeau unde e tot pilonul.
Televizoarele atârnate pe pereţi; o cafetieră; 4 birouri; un calculator; 4 monitoare; un fierbător, un cuptor cu microunde, un frigider; măsuţe, scaune, sertare pe role, parchet, un UPS, 4 cămăşi, alte obiecte cu indicative misterioase, imposibil de identificat, boxe de calculator, fibra optică.
Fibra optică?
- Păi şi ce fac acum?
- Acum le predaţi.
- Cui?
- Găsiţi dumneavoastră pe cineva.
Administratorul priveşte prin mine, fără expresie.
- Păi eu ce treabă mai am? Cum să decid eu cine va folosi aceste obiecte? E treaba companiei, nu a mea. Eu nici nu mai lucrez aici.
- Nici a mea nu e.
Suntem blocaţi. Ar trebui, deci, să lansez un concurs prin redacţie – care vreţi obiecte? Ar trebui să umblu de la unul la altul, împingând oamenilor sub pixuri procese verbale pentru lucrurile Antenei.
- Prietene, uite care-i treaba… Ia-le dumneata, că eşti administrator, şi dup-aia le atribui cui va lucra cu ele.
- Păi şi ce, să mă duc eu în fiecare zi să verific că mai sunt acolo? Găsiţi dumneavoastră.
Nici o şansă. Omul e-nţelegător ca o stâncă prăvălită-n drum.
Pe listă, o ultimă aberaţie: licenţa de muzică Antena 3.
Carevasăzică, muzica de post e pe numele meu în inventarul acestui administrator. Muzica de generice, de promo, de post, de aşteptare, semnalele de comutare, ilustraţiile audio, toată identitatea sonoră a Antenei 3.
E şi normal – a fost una din deciziile pe care a trebuit să le semnez în 2005, când Antena 3 era doar o idee.
Ca atare, dacă nu pot scăpa de cleştele sertizor, de generatorul de ton, de cafetieră şi de sertarele cu role şi de toate celelalte nr.crt.-uri din catastifele administratorului, poate că ar trebui să păstrez şi muzica postului.
Să mă caute comisia dup-aia. Sau poate vreun colecţionar.

Răspunde Citează

253 mesaje

27126 vizualizări

31 participanți

Cel mai recent răspuns: , Specialist in domeniul Securitatii si Sanatatii in Munca 13:47, 14 Iunie 2017

Vezi răspuns

Răspunsuri moderate (4)

Pagina 41

Pagina 43

Alte discuții în legătură

Epigrama :) [i]Recidivistului:[/i] La stalpul infamiei pus Regrete-l chinuiau nespus. Da-n mai putin de-o saptamana, Vandu si stapul pe sub ... (vezi toată discuția)

Blogurile anului 2009 Deoarece blogurile sunt noul \"trend\" privind informatia pe internet, as dori sa va intreb care sunt, in opinia dvs, cele mai interesante bloguri pe care ... (vezi toată discuția)

Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde... Daca iubesti poezia, daca esti fascinat de frumusetea cuvantului... nu sta pe ganduri, scrie, scrie asa cum stii tu, incepe cu putin si mai ales nu-ti fie ... (vezi toată discuția)

Andreea-Ionescu Utilizator · Answer 1 · 2012-09-03 15:11:20

Seducţie şi leşin la cumpărături

Femeilor le place să creadă că au mister şi că misterul acesta feminin seduce bărbaţii fără greş. Domnilor, ştiţi despre ce vorbim – am trecut cu toţii prin astfel de înfrângeri.

De obicei, momentul în care ele consideră că se impune un comportament misterios e semnalat de zâmbete suave şi fluturări de gene – şi poate şi de o pisiceală jucăuşă aplicată ca lovitură de graţie.

- Dar, iubitule, am nevoie de săndăluţele alea.

Astfel de explicaţii catifelate au ascunsă duritatea oţelului sub moliciunea vocii. Auzi fraze asemănătoare peste tot prin templele moderne care celebrează dominaţia capriciului feminin asupra sexului tare. Vorbesc despre mall-uri, normal, şi despre nesfârşitul şir de altare comerciale montate aici: magazinele.

Bărbaţii sucombă inevitabil în faţa manifestărilor acestui je-ne-sais-quoi feminin – doar că expresia de prostraţie pe care o afişează masculii e interpretată greşit de consoarte drept victorie a seducţiei. De fapt, este expresia înfrângerii prin scurcircuitarea lanţurilor logice. Bărbaţilor le cade falca nu pentru că-s îndrăgostiţi, ci pentru că-s nedumeriţi. Ei ajung în pragul magazinului şi se apucă de numărat: al câtelea o fi ăsta? Păi începusem un kilometru mai în spate, la ăla de pantofi, după care a venit ăla cu pantaloni şi bluze, după care am intrat în nebunia aia unde erau mormane de haine la reduceri şi haite de femei despletite răscolind prin acestea, şi încă unul de pantofi, nu, două, apoi ceva cu genţi şi mărgele, chiloţi, iar sandale… ªi nu pare să fie decât începutul.

Diferenţa dintre bărbaţi şi femei la cumpărături este profundă şi ireconciliabilă.

Bărbaţii se duc la cumpărături ca să rezolve o problemă. Femeile se duc ca să-şi creeze un număr interminabil de probleme. Să mă explic.

Când un bărbat are nevoie de un tricou, pentru că ăla pe care-l purta de (numai) 15 ani a dispărut în mod misterios ultima dată când l-a spălat femeia, el intră într-un magazin de tricouri, alege unul cu două numere mai mari ca măsura lui, pe cât posibil moale şi mai închis la culoare, cu un desen vesel cu cârnaţi lucioşi şi monştri care vomează cărăbuşi, plăteşte şi se cară la bere cu băieţii. Dacă totul merge potrivit planului, nu va mai intra în magazinul ăla în următorul deceniu – n-are de ce, a rezolvat problema tricoului.

Dar, când o femeie îşi cumpără o rochie, nu rezolvă nici o problemă, pentru că rochia aceasta trebuie asortată cu tot restul. Care e restul?

Păi, totul.

Pantofi. Ciorapi. Curea. Poşetă. Cercei. O coafură. Desuuri. Un parfum.

E ca-ntr-un quest – fiecare alegere deschide noi posibilităţi şi, fireşte, finalurile acestui joc sunt multiple, imposibil de anticipat şi, ceea ce-i cu adevărat tragic pentru bărbatul care a făcut greşeala să se lase prins în capcana însoţirii femeii la cumpărături – imposibil de grăbit.

Aşa că, atunci când auziţi fraza-incantaţie la intrarea din orice magazin – “dar, iubitule, îmi trebuie…” – priviţi victima, un urmaş nevolnic al cro-magnonilor care odinioară cărau pulpe de mamut lânos pe umeri dar acum târâie pungi de hârtie atârnate de şireturi, în care se află un număr interminabil de soluţii inutile la problemele acute iscate de achiziţia unei simple curele noi, care nu va fi purtată decât o dată, achiziţie petrecută undeva pe la unu după-amiaza, cu vreo şapte ore şi o săptămână în urmă.

Dacă vi se pare în pragul leşinului, să ştiţi că aşa e. Femeile numesc asta seducţia eternului feminin.

Noi, domnilor, ştim mai bine.

[ link extern ]

Andreea-Ionescu Utilizator · Answer 2 · 2012-10-09 19:47:37

"Inceteaza sa mai fii cine erai si transforma-te in cine esti!"PAULO COELHO

Sa lupti, sa zambesti, sa fii fericit ca existi si viata iti ofera aceasta sansa, sa descoperi multumirea de tine insuti si de ceea ce ai in jurul tau - e simplu sau e dificil? Indiferent de raspuns, este arta de a trai! Dar stiinta acestei arte? Atunci cand ai sa inveti cum sa traiesti, vei afla si tainele acestei stiinte si vei descoperi sensul vietii.

[ link extern ]

Andreea-Ionescu Utilizator · Answer 3 · 2012-10-14 10:15:58

Învăţături pentru suflet

Tu eşti cel care a cerut să fie lăsat aici, pe acest Pământ, astfel încât să poţi face ceva remarcabil, ceva care contează pentru tine, pe care nu ai fi putut să-l faci nicăieri altundeva şi nici altcândva.

Singurele lucruri care contează cu adevărat la sfârşitul sejurului tău pe acest Pământ, sunt: Cât de frumos ai iubit? si Care a fost calitatea iubirii tale?

Fiecare persoană, întâmplările vieţii tale, toate sunt cu tine pentru că tu le-ai atras înspre tine. Ceea ce alegi să faci cu ele este treaba ta.

Orice rău ar fi să-i faci altcuiva, fă-ţi-l întâi ţie însuţi.

Nu există o problemă care să nu îţi lase un dar după ce trece. Cauţi problemele pentru că ai nevoie de darurile lor.

Nu ţi se va trimite niciodată o dorinţă fără să-ţi fie dăruită şi puterea de a o realiza. S-ar putea însă să fie nevoie să depui efort pentru aceasta.

Nu exista greşeli. Întâmplările pe care le atragi asupra ta, oricât de neplăcute ar fi ele, sunt absolut necesare pentru ca tu să înveţi ceea ce trebuie să ştii. Fiecare pas pe care îl faci este necesar pentru că tu să ajungi la ţelul pe care ţi l-ai propus.

Ia aminte la ce îţi spune viaţa. Ea îţi arată tot ce trebuie să ştii despre ceea ce poţi să devii.

Ceea ce te inspiră, te şi ghidează şi te şi apără.

Singura datorie pe care o ai, oricând, în cursul oricărei vieţi, este să-ţi fii loial ţie însuti.

Câţi îşi trăiesc vieţile fără să descopere vreodată ceea ce ştiu sau ce iubesc? Mulţi. Este datoria ta să nu îţi îngădui să ajungi ca ei.

Nu e nimic de iertat când ştii că ai chemat la tine toate experienţele din viaţa ta. De ce te-ai încrunta la cei care îţi aduc ceea ce ai cerut?

Când trăieşti cu maximă intensitate, nu mai contează deznodământul jocului. Orice s-ar întâmpla, este bine.

O viaţă este şansa ta de a exprima Sinele în cel mai palpitant şi creativ mod cu putinţă.

Ţi-ai reglat capacitatea de percepţie la o anumită frecvenţă, şi numeşti tot ceea ce poţi vedea “lumea”. Te poţi acorda, oricând, la frecvenţe noi.

O viaţă creativă şi plină de iubire pentru ceva, orice, este o viaţă sănătoasă. Când faci ceea ce te face fericit, ai parte de vindecare şi siguranţă.

Pentru a putea începe să înveţi orice, trebuie să laşi la o parte siguranţa pe care ţi-o dă ignoranţa. Semnul de recunoaştere al ignoranţei tale este tăria cu care crezi în nedreptate şi în tragic. Ceea ce omida numeşte sfârşitul lumii, adevăratul Maestru numeşte fluture.

Nu exista paradisuri, nici infernuri, ci doar aceste lumi nesfârşite pe care tu însuti le creezi, până în momentul când vei găsi soluţia.

Fă ceea ce ai visat întotdeauna să faci şi nu va mai rămâne loc pentru regrete.

Împărtăsindu- ţi iubirea, vei fi purtat către o viaţă magică, a fericirii interioare, pe care alţii, neîmpărtăşind-o cu tine, nu o pot cunoaşte.

Unii spun să înduri, unii spun să slujeşti, unii să te detaşezi. Dar cine îţi spune să găseşti ceea ce este cu adevărat bine pentru tine?

Să înveţi înseamnă să descoperi ceea ce ştiai deja. Să faci înseamnă să demonstrezi că, într-adevăr, ştii. Să-i înveţi pe alţii înseamnă să le aminteşti că şi ei ştiu, la fel de bine ca şi tine. Sunteţi, cu toţii, învăţăcei, muncitori, învăţători.

Cel mai bine ştii să îi înveţi pe ceilalţi lucrurile pe care tu însuţi trebuie să le înveţi cât mai bine.

Pentru a aduce ceva în viaţa ta, imaginează-ţi că este deja acolo.

Destinul nu te forţează să mergi într-o direcţie pe care nu vrei să o urmezi. Tu eşti cel care alegi. Destinul tău este în mâinile tale!

Continuă să eviţi problemele, şi nu vei fi niciodată cel care le-a depăşit.

Ţi-ai dat propria viaţă ca să ajungi cine eşti astăzi. A meritat?

Eşti o fiinţă a luminii. Ai venit din lumină, te vei întoarce în lumină; la fiecare pas te înconjoară lumina fiinţei tale nelimitate.

Richard Bach

[ link extern ]

[ link extern ]

Alyi Utilizator · Answer 4 · 2012-10-14 14:35:37

Rostul
16 martie 2010 -
publicat de Bradut Florescu

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".

La noi chestia asta se numeşte "agricultură de subzistenţă" şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Să trăieşti.

[ link extern ]

Ares-3 Moderator · Answer 5 · 2012-10-18 15:17:48

De ce plânge femeia

Raluca lucrează în departamentul financiar-contabil al unei firme din Ardeal, plătește rate la o garsonieră confort unu și este de vreun an „in a relationship” cu Costel, de meserie bancher (așa îl prezintă ea colegelor, Costel e de fapt băiatul de la ghișeu, ăla la care mergeți să mai schimbați câte o sută de euro atunci cand ramâneți fără bani sau la care vă plătiți rata la apartamentul din carton presat aflat într-un „ansamblu rezidențial ”).

Au și un ritual al lor,în fiecare zi, la ora nouă, Costel își sună iubita doar ca să-i spună „bună dimineața”, s-o întrebe cum se simte și să-i ureze spor la treabă.

Astăzi este aniversarea unui an de cand sunt împreună, iar Costel a anunțat-o încă de acum o săptămână pe Raluca să nu-și facă alte planuri pentru seara cu pricina, pentru că vrea s-o scoată în oraş la un restaurant de fițe. Tânăra s-a trezit dis-de-dimineață, veselă nevoie mare ; odată ajunsă la serviciu și-a pus ca status pe FB „e vineeeeeeri !!!” și s-a dus să-și bea cafeaua. Apoi a luat un dosar și s-a apucat de lucru, așteptând ca ceasul să arate ora nouă.

Telefonul a sunat fix la nouă, iar o voce stinsă i-a spus „budă dibideața, iubi”. Costelul ei drag era răcit cobză și își luase liber de la serviciu. „Du, du, stau în bat, ab luat și un Durofen , o să încerc să dorm un pic”, i-a mai spus el, dându-i de înțeles că nu e cazul să-l sune la fiecare cinci minute. Raluca i-a promis că după serviciu o să treacă neapărat pe la el ca să-i faca un ceiuț si o supică de pui care o să-l pună negreșit pe picioare.

Toate fetele din birou și-au exprimat compasiunea pentru starea sănătății lui Costeluș, apoi una i-a sugerat Ralucăi să se învoiască de la amiază, că închiderea de lună tocmai se terminase și nu era chiar asa de multa treabă la birou . Așa putea să-și îngrijeasca puișorul toată după-amiaza. Șefa i-a semnat urgent biletul de învoire, apoi tânăra a sunat la tanti Mara, patroana restaurantului-cantină unde toată firma mânca în pauza de masă, a întrebat-o dacă are cumva un meniu pentru un bolnăvior. Tanti Mara i-a oferit o supă cu găluște, un piept de pui la grătar cu „pireu de cartofi din cartofi, mamă, nu praf umflat cu apă”. La doișpe și un sfert, Raluca s-a prezentat la cantină, a plătit mâncarea, apoi a luat troleul spre celălalt capăt al orașului unde domicilia Costel.

A intrat în bloc cu inima bătându-i nebunește. „Cât de bucuros o să fie, săracul”, își zise ea urcând scările în fugă. Ajunsă în faţa ușii, scoase cheia (o primise de vreo două luni de la Costel și nici nu apucase s-o folosească), o băgă în broască cât putu de încet, așa încât să nu-l trezească pe bolnav apoi o răsuci încetișor. Deschise usa și înlemni : Costel dormea la nudul gol, crăcănat și cu fața-n sus, cu gura cascată, în patul în care… (ce bine ca mobila nu poate vorbi !) Dar nu poziția oarecum ginecologică a lui Costel a șocat-o pe Raluca, ci prezența, la fel de adormită a bunei ei prietene, Mirela, în același pat, cea despre care Costel spusese că are „sânii dezgustător de mari”.

Probabil simțindu-i prezența, Mirela deschise ochii și, ca și cum toată scena ar fi fost ceva logic și normal zise :

- Dragă, noi suntem împreună de vreo trei luni, Costeluș a tot amânat să-ți spună, știm cu toții cat ești tu de sensibilă, da’ asta e! Dacă nu veneai…îmi pare rău de tine, dar noi ne iubim sincer !

….
Ieși în fugă din bloc cu lacrimile șiroindu-i pe obraji și nu se opri decât in parc. Se trânti pe o bancă, își îngropă fața în palme și începu să scâncească încetișor.
Nici nu observă că, pe banca de lângă ea se afla o tânără mamă impreună cu o fetiță de vreo patru anișori. Femeia vorbea la telefon cu o prietenă, copilașul se juca pe lângă bancă cu un cațel de pluș. Văzând-o plângând, copila se opri din joacă și o privi atent cu niște ochișori mari, albaștri ca cerul. Părul blond și cârlionțat îi incadra fața bucălată impodobită cu un năsuc mic și cârn. Se apropie încetișor de Raluca şi o întrebă cu glasul tremurând :

- Tu plângi ?

Raluca își ridică privirea spre frumusețea de copil ce o privea cu infinită milă, își șterse lacrimile și făcu semn din cap că da.

Luându-și inima-n dinți, îngerașul ăla micuț, cârn, carlionțat și bucălat îi prinse fața în mânuțele sale grăsuțe și o întrebă :

- Și de ce plângi ? Pentru că ești urâtă?

Stephanie
[ link extern ] /