Sunt cateva bloguri pe care le citesc cu placere. Unul dintre acestea este al lui Vlad Petreanu (Amar de Zi), un jurnalist inteligent, fost ‘’antenist’’ care si-a dat demisia de curand de la trustul autointitulatului cool mogul – de care de asemenea imi place, e dreptul meu :)
Poate aveti si voi bloguri pe care le urmariti, spuneti aici...
Acesta este textul in care a descris ''procesul'' de lichidare dupa ce si-a dat demisia.
Lichidarea
- Cleşte sertizor.
- Ce-i aia?
- Cleşte sertizor. Pentru papuci d-ăia, la cable.
- N-am luat niciodată aşa ceva. La ce mi-ar fi trebuit?
- Aşa figuraţi.
- Nu cred. Aş vrea să văd şi eu unde am semnat pentru asta.
- E o situaţie mai veche, de prin 2007. Eu sunt nou, n-o am.
- Păi şi-atunci?
- Nu ştiu, aşa figuraţi.
Administratorul se uită la ceas. Curând se termină programul. În faţa lui, catastife, caiete, dosare, foi prinse cu agrafe şi capse. Creioane, pixuri aliniate pe masă. Un monitor de calculator, stins. O tastatură pusă deoparte, nefolosită. Un calendar prismatic din carton lucios. Ordine, disciplină, alinieri, spaţiu atribuit după un regulament misterios.
Eu, în picioare.
- Mai aveţi un brother touch.
- Asta chiar nu ştiu ce e.
- Nici eu, dar e la dumneavoastră.
Lichidarea e momentul ultimei clarificări între tine şi firmă, un partaj în avantajul unuia singur. Compania vrea totul înapoi, chiar şi ce n-a avut. Erorile sunt numai ale tale.
- ªi un generator.
- Generator? Cum, generator?
- Ton generator.
- Adică generator de ton? Nu de curent?
- Aşa scrie. Nu ştiu de care e.
Imposibil să-nţelegi ceva.
Sfârşitul unui contract e aici o epopee cu încleştări de voinţe, învinuiri, trădări şi acte de eroism. Într-un birou, cineva îţi semnează, cu un zâmbet complice, fără a mai verifica (“doar ne ştim, dom’ Petreanu”). În altul, omul îţi împărtăşeşte anecdote:
- Ce-aveţi dumneavoastră e mizilic. ªtiţi că sunt şi flotoare pe unele inventare.
- Ce fel de flotoare?
- D-alea de veceu.
- ªi vine cineva să le verifice vreodată?
- Comisia.
Comisia. Sunt oameni plătiţi să numere flotoarele de wc. Câte facultăţi îţi trebuie pentru asta? Cu cât poţi plăti aşa o specializare?
- ªi să vă zic una tare.
- Ia zi.
- ªapa de beton din platoul ăsta din stânga?
- Nu cred.
- Ba da. E şi aia pe inventarul cuiva. Nu vă spun cine, dar e pe inventarul cuiva.
O şapă de beton de 400 mp, pe un inventar. Absolut autentic.
În alt birou, întâlnesc un păţit.
- Mie mi-au cerut să iau în inventar nişte role de scotch.
La videotecă, sistemul mă dă în fapt. “Figurez” cu 5 casete beta, luate acum vreo 10 ani.
- Păi cum, doamnă, astea nu se casează? După 10 ani?
- Ba da, dar trebuie să le aduceţi ca să dea comisia cu ciocanu-n ele.
Comisia. Oare ciocanul de casat al comisiei e pe inventarul comisiei? Dacă se rupe de la atâtea casări, se întocmeşte referat de casare pentru ciocanul de casat? Se face altă comisie ca s-o verifice pe prima? Dacă membrii comisiei au vrut să-şi însuşească ilegal obiectul şi doar au pretextat că s-a rupt?
Dileme.
În alt birou:
- Măi, la mine au stat 3 zile să numere elemenţii pilonului de emisie.
- Cum?
- Da, cică avea 16 elemenţi, dar la vedere nu erau decât vreo 5, restul erau alte piese şi nu pricepeau unde e tot pilonul.
Televizoarele atârnate pe pereţi; o cafetieră; 4 birouri; un calculator; 4 monitoare; un fierbător, un cuptor cu microunde, un frigider; măsuţe, scaune, sertare pe role, parchet, un UPS, 4 cămăşi, alte obiecte cu indicative misterioase, imposibil de identificat, boxe de calculator, fibra optică.
Fibra optică?
- Păi şi ce fac acum?
- Acum le predaţi.
- Cui?
- Găsiţi dumneavoastră pe cineva.
Administratorul priveşte prin mine, fără expresie.
- Păi eu ce treabă mai am? Cum să decid eu cine va folosi aceste obiecte? E treaba companiei, nu a mea. Eu nici nu mai lucrez aici.
- Nici a mea nu e.
Suntem blocaţi. Ar trebui, deci, să lansez un concurs prin redacţie – care vreţi obiecte? Ar trebui să umblu de la unul la altul, împingând oamenilor sub pixuri procese verbale pentru lucrurile Antenei.
- Prietene, uite care-i treaba… Ia-le dumneata, că eşti administrator, şi dup-aia le atribui cui va lucra cu ele.
- Păi şi ce, să mă duc eu în fiecare zi să verific că mai sunt acolo? Găsiţi dumneavoastră.
Nici o şansă. Omul e-nţelegător ca o stâncă prăvălită-n drum.
Pe listă, o ultimă aberaţie: licenţa de muzică Antena 3.
Carevasăzică, muzica de post e pe numele meu în inventarul acestui administrator. Muzica de generice, de promo, de post, de aşteptare, semnalele de comutare, ilustraţiile audio, toată identitatea sonoră a Antenei 3.
E şi normal – a fost una din deciziile pe care a trebuit să le semnez în 2005, când Antena 3 era doar o idee.
Ca atare, dacă nu pot scăpa de cleştele sertizor, de generatorul de ton, de cafetieră şi de sertarele cu role şi de toate celelalte nr.crt.-uri din catastifele administratorului, poate că ar trebui să păstrez şi muzica postului.
Să mă caute comisia dup-aia. Sau poate vreun colecţionar.
Trei dorinte de Craciun sau Partitura unui Craciun de neuitat
Cand esti foarte tanar, iti imaginezi ca un Craciun petrecut in doi reprezinta perfectiunea. Mai tarziu, cand din iubirea voastra se naste prima mladita, iti imaginezi ca ai atins apogeul. Dar vine al doilea copil... si iti dai seama ca nu ai stiut ce inseamna adevarata fericire decat ACUM.
Amintirea fiecarui Craciun mi se asaza in memorie ca fila unei carti pe care atunci cand o scriem, nu realizam ca o facem cu sangele nostru. Abia atunci cand numarul filelor creste, cand cartea e tot mai grea, simtim nevoia sa privim inapoi si sa revedem ce am scris, care fila e cea mai frumoasa, care fila ne trezeste cele mai vii amintiri…
In fiecare an cand ni se deschide in fata perspectiva altui Craciun, incercam sa-l transformam in ceva spectaculos, unic, pe care il vom tine minte toata viata. Ne dorim ca acesta sa fie cel mai frumos Craciun al nostru, neegalat de cele trecute si nici de cele care vor veni. Uneori chiar se intampla asa si Craciunul imaginat de noi depaseste ceea ce am visat.
Alteori, Craciunul nu ne indeplineste asteptarile si suntem dezamagiti, cumva frustrati, inselati… Dar de ce ar fi cineva dezamagit de Craciun si nu de el insusi, de oameni, de ceea ce a dat si a primit !? Nu. Craciunul nu ar trebui sa dezamageasca pe nimeni niciodata daca si-a indeplinit fagaduinta data lui insusi de a se dovedi bun, de a ierta, de a uita ceea ce trebuie uitat si de a tine minte ceea ce trebuie tinut minte.
Da, despre un Craciun care nu m-a dezamagit vreau sa va vorbesc si pe care, privind acum in urma cu o uriasa nostalgie si cu o dorinta teribila de a putea intoarce timpul inapoi, il voi reinvia pret de cateva minute, cat dureaza aceasta lectura. Il vor reinvia in fata unor ochi straini, dar pe care acum ii voi lasa sa priveasca pe scena vietii mele si sa-i priveasca si pe actorii principali interpretand fara sa stie partitura unui Craciun de neuitat…
Totul s-a petrecut acum aproape zece ani. Pentru mine e la fel de viu ca si cum s-ar petrece in fiecare an acelasi Craciun, cu aceeasi actori, usor atinsi de timp…
Ne pregateam de un nou Craciun impreuna cu cele doua fiice ale noastre si de aceea cu lista de cumparaturi in mana, am ajuns la un mare supermarket situat la intrarea in Bucuresti. Ca de obicei, sotul meu care isi dramuieste la maximum timpul, ne indeamna sa nu pierdem timpul sa ne zgaim la rafturi.
‘Nu ne trebuie nici un produs de acolo… sa ne grabim deoarece de aici plecam la tara… este deja tarziu… nu trebuie sa ajungem pe intuneric’, ne repeta tata inainte de a ne avanta printre rafturi cu o placere teribila in ciuda faptului ca bugetul de care dispunem nu este foarte mare.
Fiica cea mare, o adolescenta la liceu, este atrasa de oferta de haine si cosmetice, dar ezita sa puna ceva in carucior cautandu-mi privirea care este dezaprobatoare. Stie ca bugetul cumparaturilor de Craciun este limitat...
A doua fiica, in clasele primare, inca mai adora papusile. Este impresionata de minunatele papusi expuse pe rafturi, de la cele micute pina la papusile uriase, de marimea unui bebelus care te cheama parca sa le iei acasa si sa le faci loc in camera ta. Sa fiu sincera, si eu ma uitam cu jind la raionul de produse electronice. Ma atrageau grozav noile modele de telefoane, care, acum zece ani inca nu se gaseau ca acum pe toate drumurile, iar achizitia unui telefon nu era o afacere chiar ieftina. Eu, spre deosebire de fiicele mele, stiam care ne sunt prioritatile.
‘ Ai destule papusi’, mami, ii spun eu, incercand sa-i tai cheful de papusi. ‘De-acuma nu-ti mai trebuie papusi’… Dar privirea ei imi spune cat de intens isi doreste o anume papusa, Drolly Baby : blonda, creata, cu ochii albastri, moale de parca ar fi vie, atat de prietenoasa si de calda ca nu te poti desprinde din magia ei.
In cele din urma ii dau voie s-o puna in carucior. Cea mare a renuntat la vreo doua bluze si la o pereche de pantofi asortati cu ele. Cu niciun pret nu vrea sa puna inapoi pe raft o gentuta neagra cu buzunare exterioare din piele naturala care putea fi transformata in gentuta de ocazie sau intr-una cu care sa mergi in oras cu prietenii, dupa cum incerca ea sa-si pledeze cauza pentru a ma convinge sa fiu de acord s-o cumpere. A reusit in cele din urma sa ma convinga… si iata-ne pe toti la casa cu caruciorul atat de incarcat incat ma mir cum vom avea loc si noi in masina printre atatea bagaje.
Asezam totul pe banda pana sa vina tata care inspecteaza cu vigilenta toate produsele si in cele din urma decide care vor trece sau nu vama fiscala impusa de el. Dispar cateva produse de patiserie cu justificarea ca tu faci prajituri mai bune decat astea. In sfarsit, produsele sunt aproape descarcate. Dar ce-i cu geanta si papusa asta !? Tata e decis : ‘E plina casa de papusi, de genti, nu se poate… Nu aveti nevoie de ele’…
Imi evita privirea. Fetele se abtin sa nu planga. Stiu ca ochii vanzatoarei sunt atintiti asupra noastra. Coada e deja uriasa.Nu e momentul sa negociem, sa ne certam sub ochii unor oameni care nu au venit la spectacol, ci la cumparaturi. Fetele duc produsele inapoi pe raft si tata achita uriasa nota de plata.In masina tacere deplina timp de o ora, pana ajungem la tara.
Mai sunt doua zile pana la Craciun. Fetele sunt in vacanta, dar viseaza la cele doua obiecte care le-au fost interzise. Intre timp, tata a fost chemat urgent in oras pentru o urgenta la serviciu, iar eu trebuie sa ma descurc cu toate, ceea ce nu e deloc usor. Dar prezenta fetelor imi da energie si spor in tot ceea ce fac. Mi se parea atunci atat de firesc si de normal sa le am tot timpul langa mine, fara sa banuiesc macar ca intr-o zi vor pleca la studii si ca nu le voi mai vedea decat in vacanta…
In fine, iata si seara de Ajun. Eu tot in bucatarie, fetele in sufragerie ciripind si inveselind casa, impodobesc bradul. Le-a trecut supararea. Au uitat de cele doua obiecte. Dar unde este sotul meu ? De ce intarzie ? Din cand in cand la usa se aud colindatori. Aici la tara oamenii inca respecta obiceiurile. Iesim in fata usii si ii ascultam cu placere, apoi ii rasplatim cum se cuvine.
E tarziu si tata inca nu a ajuns. Mi-e ciuda pe urgenta aceea care l-a smuls de langa noi chiar acum de Craciun. Bradul e impodobit, eu am terminat de pregatit bucatele pentru masa de Craciun. Ne asezam toate trei in sufragerie, fiica mea isi ia chitara si apoi incepem sa cantam colinde, asa cum facem in fiecare an. Dintr-o dat, o lovitura puternica in geam: tresar si alerg sa deschid.
Da, ati banuit: e Mosul, intra zgomotos in casa, se asaza pe scaun. E batran, e obosit, e incarcat cu un sac greu din care incepe sa scoata diferite obiecte la care am visat toti de-a lungul anului : sticlute cu cosmetice pentru mine, cutii cu carti si jucarii pentru fete, pulovere de iarna, ghetute, ciocolata.
In fundul sacului, Mosul a pastrat ceva mai de pret: scoate un obiect infasurat intr-o cutie plina de fundite si i-l da celei mici. O cutie asemanatoare primeste si cea mare. Alta culoare are hartia si funditele sunt diferite. La urma, iata si o cutie pentru mine... E la fel de apetisanta, iar eu sunt mai nerabdatoare decat fetele sa stiu ce se afla in interior.
Mosul ne sfatuieste sa le deschidem dupa ce pleca el. Ne conformam si inainte de a apuca sa-l cinstim pe mosul cu o cana de vin fier, acesta a si iesit pe usa. Desfacem pachetele siiiii SURPRIZA !!! Fiecare gaseste acolo ce a visat cel mai mult.
Fiica cea mica o scoate din cutie pe minunata Droly Baby cu are face piruiete ametitoare prin sufragerie. Fiica cea mare isi gaseste gentuta cea mirifica, potrivita pntru orice ocazie. Iar eu… eu gasesc un telefon mobil. Doamne, e primul telefon mobil din viata mea! Sunt extaziata. Sunt adulta, telefoanele mobile erau deja pe piata de 2 ani. iar eu nu aveam. Bucuria mea e uriasa.Ne luam in brate si am vrea sa-i multumim mosului. Dar el aplecat. In scurt timp, vine si sotul meu. Cand il privim, eu ii spun ca fost mosul aici in absenta lui.
-Mie nu mi-a lasat nimic?
-Ba da, raspundem toate trei, DRAGOSTEA NOASTRA, tati! Ne apropiem de el, il imbratisam, il sarutam si plangem. Tati, sotul meu, nu plange. Sau cel putin nu arata. E fericit, stiu asta. Si noi la fel. De parca ne-ar fi oferit mai stiu eu ce vacante exotice sau teritorii in luna. Plange, de fericire. Afara ninge. Ma bucur ca tata e aici cu noi. Suntem fericiti. E atat de simplu, atat de firesc…
Si ma gandesc inca o data, cand am avut parte de Craciunuri mai bogate, mai incarcate ca nimic nu se compara cu acel Craciun petrecut alaturi de fiicele noastre.
Cand esti foarte tanar, iti imaginezi ca un Craciun petrecut in doi, alaturi de femeia sau barbatul pe care il iubesti, reprezinta perfectiunea. Mai tarziu, cand din iubirea voastra se naste prima mladita, iti spui ca niciun Craciun nu se compara cu cel alaturi de barbatul vietii tale si de rodul iubirii voastre. Iti imaginezi ca ai atins apogeul.
Dar vine al doilea copil si iti dai seama ca nu ai stiut ce inseamna adevarata fericire decat acum. Copilul tau, copiii tai, te invata un lucru de care nu credeai ca esti capabila: ca fericirea incepe de la 3 in sus… In fiecare an, de Craciun, redescopar cu bucurie, cu recunostinta, cu emotie, cu o prospetime inepuizabila, aceasta minune. Multumesc ca mi-a fost dat s-o traiesc.
M-am deprimat cu success saptamana trecuta citind romanul Gabrielei Adamesteanu – "Dimineata pierduta". Nu-i vorba, era trecut pe "lista" de multa vreme, de cand m-am intalnit cu "Drumul egal al fiecarei zile’"dar, pana de curand, lipsea din biblioteca. Rezolvand aceasta din urma problema, am purces vitejeste la citit..Si mi-a placut. Si m-am intristat..
Povestile "diminetii pierdute" sunt pline de melancolie si regrete. Personajul principal, Vica Delca, si-a trait copilaria si tineretea in perioada interbelica. Anii..sa fie ’70 dupa calculele mele (in carte nu este precizat anul timpului ‘ prezent’ )..au prins-o traind intr-o locuinta inchiriata pe locul fostei pravalii a familiei si descurcandu-se cu greu din pensia sotului, “lighioana batrana” asa cum il ‘alinta’ ea cu artag dar si cu o usoara duiosie.
Croitoria, cu care s-a indeletnicit dupa ce comunistii i-au inchis pravalia, ii adusese o gramada de cunostinte din randul burghezilor de odinioara. In zilele in care i se uraste cu casa si barbatul, Vica pleaca prin Bucuresti in vizite la rude si foste cliente.
Dintre acestea, Ivona Scarlat ocupa un loc mai special . Stiind de simpatia pe care mama ei, Sophie Ioaniu, i-o purta Vicai, Ivona ii plateste lunar, o mica suma de bani in memoria acesteia. Incasarea banilor este pretextul unei astfel de vizite – ‘dimineata pierduta’ . O poza din 1914 infaptuieste miracolul calatoriei in timp. In scena apar: Sophie, tanara sotie a unui professor universitar mult mai in varsta ca ea, sora ei – Margot – pe-atunci de-abia o adolescenta, in viitor patroana unei Case de Moda, Stefan Mironescu, sotul Sophiei si Titi Ialomiteanu, amantul acesteia. Este o alta epoca – epoca birjelor si a Marelui razboi de la 1918, epoca palariilor si a toaletelor elegante, epoca burgheziei si a batailor cu flori la sosea.
Personajele sunt veridice, distinct conturate prin schema gandirii si caracter. Autoarea isi
asuma cu success atat glasul Vicai, femeia din popor, si vorba ei pe sleau, invatata la “scoala vietii, curs seral” cat si atitudinea rasata a Ivonei, mostenitoarea catorva generatii de prestigiu intelectual . O figura deosebita face Stefan Mironescu – savantul pasionat de fonetica si , prin formatie, un pic filozof iar Titi Ialomiteanu este prototipul lasului si descurcaretului.
Dar, in ‘prezent’, nimic din toate acestea nu mai conteaza. Toti cei fotografiati in acea zi de vara a anului 1914 au disparut de mult. Ivonne, fetita complexata de infatisarea ei de odinioara, e o pensionara inchisa intr-o casatorie lipsita de bucurii . Lumea aceea pitoreasca si, vai! atat de tanara, s-a dus iar ultimilor martori nu le-au mai ramas decat cioburile amintirilor ..
De ce m-am intristat? De toate..de ireversibilitatea trecerii timpului, de faptul ca ne nastem pentru a muri si pentru a regreta o viata deciziile gresite, ocaziile pierdute si zilele care nu se vor mai intoarce vreodata. ‘Dimineata pierduta’ e o carte care surprinde minutios toate aceste aspecte ale vietii..
(Gabriela Adameșteanu (n. 2 aprilie 1942, Târgu Ocna, județul Bacău) este o scriitoare, jurnalistă și traducătoare româncă. A fost redactor-șef al revistei de analiză politică 22 și este în prezent redactor șef al suplimentului "Bucureștiul cultural" și membru al Grupului pentru dialog social.)
Cum altfel as fi putut incepe proiectul “o zi din viata”, daca nu cu o zi din viata unui fotograf, si cu cine altcineva, daca nu cu Sorin Onisor. Afland ca Sorin este pe meleagurile Dobrogene in aceste zile, mi-am incercat norocul si am luat legatura cu el, pentru a petrece cateva ore de calitate…
Nascut in Timisoara, dar locuind acum in Iasi, si-a “sudat” aparatul foto de mana in urma cu 8 ani, si bine a facut, delectand vizual inca de atunci prin stilul sau fotografic. Este un fotojurnalist ce combina simplitatea rurala (sau ce a mai ramas din ea), cu povestile din spatele subiectilor sai, adaugand acestor doua elemente prietenia dintre el si acestia, fara de care fotografiile rezultate nu ar avea aceeasi valoare. Mai exact, stilul foto abordat de Sorin, poate fi numit “Fotojurnalism Etnografic”.
Un om ce si-a dedicat viata acestei meserii, dornic de a cunoaste cat mai multe persoane interesante si de a le afla povestile, altruist si cu un suflet cald, ce doreste ca prin fotografiile sale sa atraga atentia catre viata rurala si oamenii minunati, de care nu se aude nimic, fiind ignorati de cele mai multe ori. Asa l-as descrie pe Sorin, dupa acele cateva ore minunate petrecute in prezenta sa. Cele mai mari satisfactii pe care i le aduce fotografia, sunt permanenta cunoastere de oameni noi, imprietenirea cu acestia si aprecierile ulterioare ale muncii sale.
Ziua de azi a fost inceputa dimineata, in opinia mea (ora 8:30), dar destul de tarziu pentru el, care de multe ori este in picioare la ora 5, plecand la drum. Dupa ce a petrecut doua zile in Delta, cunoscand persoane si povesti noi, dar si revazandu-se cu vechi prieteni din alte excursii in zona, astazi s-a optat pentru Murighiol si satele din vecinatate.
Avand ochii foarte bine antrenati pentru a gasi ceea ce-si doreste sa surprinda cu aparatul, a observat din mers niste oameni simplii ce taiau stuf, pe o zona inghetata. Fiind preocupati fiecare cu fotografiile sale, intr-un final ne-am pierdut in stufaris, si fiecare a continuat pe cont propriu. A reusit sa gaseasca un stufar dornic de povesti si fotografii cu care s-a si imprietenit, timp in care eu, datorita norocului nativ am reusit sa dau de o zona a apei nu tocmai inghetata, drept pentru care mi-am petrecut timpul cu inotatul pana la genunchi in apa rece, urmata de stoarcerea ciorapilor din dotare.
Intrun final ne-am regasit, reluand plimbarea catre Murighiol, si continuand discutia. Datorita felului sau de a fi, si din dorinta de a cunoaste oameni si povestile acestora, la un moment dat, eu eram cel ce era “supus” intrebarilor, fapt ce s-a conturat cu o prietenie si in ceea ce ne priveste. Astept cu interes revenirea lui in zona, pentru inca o sesiune fotografica, iar daca inainte ma declaram fanul fotografiilor lui Sorin Onisor, acum ma pot numi si unul dintre prietenii acestuia.
Pe langa pasiunea fotografica, suntem nascuti in aceeasi zi de 10 aprilie, cu un decalaj de 14 ani. Cu riscul de a ma repeta, rezultatele muncii sale ma uimesc, modul sau unic de a se apropia de personaje este deosebit, drept pentru care in opinia mea si nu numai, Sorin Onisor este cel mai bun si cel mai dedicat Fotojurnalist Etnografic. Sincere aprecieri Sorin, si multumesc pentru ocazia de a ne cunoaste.
Distinctii Sorin Onisor:
Marele Premiu in cadrul Salonului National de Fotografie Turistica, Bucuresti, oct.2006
Premiul I la Salonul de fotografie etnografica, Cluj, oct.2006
Premiul special “Victor Iliu”, Salonul de fotografie, Buzau, oct.2006
Finalist la Concursul “Fotoreportajul meu”, organizat de revista Descopera, Bucuresti, 2005, 2006, 2007, 2008.
Finalist la Concursul organizat de Fondul ONU pentru populatie, Bucuresti, nov.2006
Premiul I, sectiunea fotoreportaj, la concursul de fotografie din cadrul festivalului IRAF, Timisoara, sept.2007
Premiile II si III, in cadrul Salonului National de Fotografie Turistica, Bucuresti, oct.2007
Finalist la Concursul de fotografie “Transilvania mea”, Sibiu, 2007
Finalist la Salonul de fotografie etnografica, Cluj, dec.2007.
Marele Premiu si Premiul Juriului, in cadrul Salonului National de Fotografie Turistica, Bucuresti, martie 2008
Finalist la Salonul de fotografie, Buzau, sept.2008
Premiul I la Salonul de fotografie etnografica, Cluj, nov.2008
Mentiune speciala la Orange „Together”, nov. 2008
Premiul I si II, la Salonul National de Fotografie Turistica, Bucuresti, martie 2009
EPIZOOTIA LA OAMENI
Publicat de Mihai Batog-Bujeniţă în Aprilie 29, 2013 la 10:29pm în prozaVizualizare Discuţii.EPIZOOTIA LA OAMENI
Alpii Austriei. Într-un castel ce aminteşte de gloria şi strălucirea fostului imperiu se desfăşoară lucrările conferinţei anuale a Producătorilor de Inutilităţi Scumpe şi Strălucitoare (prescurtat P.I.S.S.). În holul de onoare, uriaşul candelabru aruncă pete de aur peste lambriurile de mahon. Cam o sută de oameni se mişcă dezinvolt, salutându-se, strângându-şi mâinile cu sclipiri perfide-n ochi, scrâşnind din dinţi, sau rânjind prefăcut, aşa cum se petrece de fiecare dată la un eveniment cu ştaif. Sunt oameni din acel segment, de regulă ignorat de vulg, care atunci când îşi încurajează copii să se joace cu cercul, le şi dăruiesc unul. Desigur cercul polar nordic, sau cel sudic, cercuri de interese, cercuri vicioase, în fine, la alegere! Iar dacă au înclinaţii către ştiinţele exacte, li se oferă spre studiu o piramidă. Cea a lui Keops, din cauză că o alta, mai puţin celebră, nu ar avea nici un haz. Ei bine, exact prin acest loc, printre aceşti oameni de excepţie, nevăzut, negru şi unsuros, alunecă şarpele disperării. Dar, să nu insistăm, fiindcă un clopoţel, din aur fireşte, clincăne melodios, participanţii se aşează în fotolii, iar la masa de prezidiu apare comitetul executiv, în frunte cu preşedintele corporaţiei. Tot acolo, la fel de nevăzut ca şi mai înainte, se infiltrează şi şarpele, cu un surâs fericit lăbărţat pe moaca absolut nesuferită.
Încep dezbaterile, mai precis, panarama! Zbiară, unul mai tare ca altul, că vânzările au scăzut dramatic, la bursă ei sunt perdanţii de serviciu, şi că, dacă mai continuă această situaţie, vor ajunge să trăiască doar din economii, ori, hai să fim serioşi, ce mai înseamnă astăzi câteva miliarde acolo...
Un frig năpraznic cuprinde întreaga suflare! Cum este posibil aşa ceva, cum de li se poate întâmpla lor una ca asta!? Fiindcă ei şi numai ei, sunt cei care oferă mărfuri unicat menite să satisfacă şi cele mai sofisticate gusturi, cele mai ascunse dorinţe, acele lucruri care conturează adevărata personalitate a cumpărătorului mult mai bine decât ar putea să o definească până şi cel mai iscusit psiholog.
Se ridică, cu greu, de pe fotoliu, directorul sectorului căzi, bideuri, chiuvete, pisoare şi lămureşte scurt situaţia. Bogaţii acestei lumi au fost, din ce în ce mai mult educaţi, în cele mai înalte şi exigente şcoli, iar acum au devenit atât de perverşi încât trăiesc, aparent, decent şi discret. Le convine desigur, fiindcă ei au moştenit de la înaintaşii lor excelentele produse ale corporaţiei şi acum se prefac a fi modeşti. Nişte cutre nerecunoscătoare bineînţeles, dar asta-i situaţia! Eiii mda, mai sunt ceva clienţi, vedetele rock, fotbaliştii, sau divele de la Hollywood, plini de fumuri şi fiţe, dar nu se poate trăi numai pe seama lor. Sunt mult prea puţini!
Reiese deci clar, doar săracii lumii ar fi cea mai bună piaţă, deoarece numai ei au atât de puţină minte şi cultură încât să risipească tot ce obţin pentru a se da mari în faţa vecinilor. Tragic este însă, că ăştia n-au de unde!
În concluzie situaţia se profila a fi de un albastru foarte întunecat! Dacă ar fi avut lăbuţe şarpele şi le-ar fi frecat de bucurie. Aşa, se mulţumi doar să-şi fluture solzii din coadă. Dar bucuria lui nu dură mult!
Mânios nevoie mare, preşedintele corporaţiei se ridică şi îşi prezentă planul de salvare a omenirii (adică a lor, cei care contează ca omenire!) de la dezastru. Un plan simplu şi genial! Atât de genial încât şarpele îşi dădu doi pumni în cap, fugi cu lacrimi în ochi şi se aruncă în primul closet apărut în cale. Nimănui nu i-a păsat de asta! Oamenii îl aplaudau entuziaşti pe marele lor conducător...
***
Texas, Arizona... Un curier rapid înmânează şefului laboratoarelor de arme bacteriologice destinate menţinerii păcii mondiale, un plic. El conţine o comandă privată şi un cec. Cecul având înscrisă pe el o cifră cu şase zerouri, devine extrem de motivant. Prin urmare, şeful răspunde scurt:
- Mâine dimineaţă veniţi să ridicaţi comanda! La prima oră! Apoi plecă, fluierând vesel o melodie rustică nemţească, în pivniţa cu viruşi congelaţi şi alese, dintr-un borcan legat la gură cu elastic, un virus foarte rău, unul mai viguros, care la vremea lui cauzase febra aurului şi îl scoase pentru mici ajustări şi îmbunătăţiri. Îi ascute dinţii, îi rupe câteva picioare, îi mai montează ceva cleşti, apoi îl aruncă într-o retortă cu un bulion nutritiv. Flămânzit de mai bine de o sută cincizeci de ani, prima reacţie a bietului virus a fost să crape-n el până n-o mai putea. Numai că viruşii nu gândesc la fel ca noi. Acesta, deşi îi scăpărau ochii de foame, se scărpină în barbă şi chibzui. Dacă se punea pe halit, în scurt timp devenea obez şi începeau suferinţele: ba diabet, ba glicemie, ba tensiune arterială, sau chiar infertilitate... Nooo, nu era chiar aşa de prost cum îl credeau savanţii! În concluzie se puse pe înmulţit! La ei e chiar simplu! Prin diviziune (fără să mai pierzi timpul cu fiţele virusoaicei!) şi în progresie geometrică. Spre seară retorta era plină de viruşi identici cu primul, care răcneau să le scoată cineva dopul că s-au săturat de sclavie şi vor libertate, democraţie, egalitatea şanselor şi alte tâmpenii auzite de la un idiot de laborant, cam beţiv de felul lui. Retorta care bolborosea înspumată fu înmânată, în zorii zilei următoare, curierului. La prânz deja intrase pe piaţa muncii! Viruşii îşi trăiau frenetic libertatea!
***
O ţară, undeva în estul bătrânului continent. Fusese aleasă după un studiu aprofundat al specialiştilor în marketing, pentru că avea datele ideale pentru a fi infectată. Exista o populaţie semnificativă pentru a valida experimentul, însă lipsită de importanţă pentru restul lumii, preponderent exhibiţionistă, cu un dor năprasnic de epatare, cu un sistem imunitar deficient şi unul sanitar ca şi inexistent. Perfect!
Televiziunile, radiourile şi ziarele anunţară, într-un inexplicabil, dar fericit consens, că o mare companie internaţională se implică serios în problematica umanitară şi distribuie gratis ciocolată în toată ţara! După cafturile şi ţigăneala de rigoare, distribuitorii au putut raporta că fiecare cetăţean al ţării primise cel puţin o tabletă. Bine, pierderile companiei binefăcătoare erau neglijabile, dacă nu se iau (şi, în mod sigur, nu se iau!) în calcul distribuitorii dispăruţi cu acest prilej. Tabletele erau singurele obiecte ale investiţiei cu un preţ bine stabilit, însă fiind mai mici de un gram fiecare, nu afectau bugetul prevăzut. Ceva mai mult costa staniolul în care erau înfăşurate şi le dădea aspectul irezistibil al unor bani de aur...
Prima parte a operaţiunii se desfăşurase normal deci! După cam două săptămâni apărură cele dintâi simptome. Se manifestau sub forma unor interesante jocuri piramidale în care majoritatea pierdea şi care aveau avantajul că provocau isterii în masă, apoi iniţiatorii dispăreau şi nimeni nu era vinovat. Booonnn! După o vreme, o uriaşă masă monetară se adună în câteva mâini. Apoi, jocurile clacară! În locul lor apărură băncile. Ele practicau acelaşi tip de jocuri, însă acum se numeau credite. Poporul îşi amanetă tot ce avea, mai ales casele, se îndatoră, îşi cumpără televizoare color, lanţuri de aur şi ghiuluri cu pietre roşii, sau verzi şi, tot în mod tradiţional, îşi băgă picioarele în rate, pierdu casele, iar de ciudă, aruncă televizoarele pe geam. Perfect! Alte bogăţii se acumulară, în cam aceleaşi mâini. Abia acum apărură cu adevărat efectele virusului mutant! Unii oameni, cei mai importanţi ai acelui popor, îşi cumpărară maşini mari şi frumoase pe care se urcau încălţaţi şi ţineau discursuri idioate, sau de la volanul cărora cântau popeşte, pe nas. Alţii dădeau pe haine care păreau făcute din aluminiu sume cu care puteai, lejer, construi un spital, sau o grădiniţă, iar dacă se enervau, îşi cumpărau echipe de fotbal pe care le jucau, mai târziu, la barbut. În context, se desfăşură, în singurul hotel din lume de şapte stele, aflat în exoticele mări ale sudului, campionatul naţional de table. Ca să nu fie dispreţuiţi de societate (se spune high-life) mulţi îşi cumpărară iahturi pe care le ţineau pe uscat şi dădeau în ele nişte chiolhane de spaimă, deoarece pe mare li se făcea rău de la stomac şi nu se făcea săăă... Păi, chiar că nu se făcea! Dacă vărsau pe pantofii din piele de colibri ale însoţitoarelor, vă daţi seama... Tinerii erau animaţi doar de idealuri puţine şi simple. Însă foarte ferme! Să devină peşti, fotbalişti, sau cântăreţi, eventual toboşari... În acest scop foloseau geluri de păr din praf de diamante cu seu de râmă himalaiană. Fetele erau şi ele motivate pentru a ajunge amante, iar cele mai ambiţioase dintre ele, prezentatoare de modă. Acolo nu trebuia să te eforsezi. Erai distribuită clienţilor de casa căreia îi aparţineai, iar încasările se împărţeau relativ corect. Nici nu mai puteau ieşi pe stradă dacă nu aveau, cel puţin, poşetă care costa cât un vagon de cale ferată, iar dacă aveai o rochie care acoperea, o my good! mai mult de 10% din suprafaţa corpului se cunoştea de la o poştă cât de ţărancă erai. În case nu se mai putea locui dacă nu aveai cadă de baie din cristal de stâncă, closet din spat de Islanda, bideu din jad şi, obligatoriu, hârtie igienică aurită, personalizată, cu monogramă şi amprenta buzelor iubitului. Iar dacă nu aveai robinete de aur, puteai să te sinucizi fără remuşcări ca să nu te faci de râsul societăţii. La fel puteai să faci şi dacă nu-ţi procurai la timp un coşciug din lemn de tek dotat cu instalaţie de aer condiţionat, televizor cu plasmă şi bar. Masculii, chiar dacă purtau unghie la degetul mic, ghiuluri şi lanţuri de cinci kilograme la gât, nici meritau acest nume dacă nu aveau o amantă cu cel puţin un metru mai înaltă, de preferat fără buletin, şi care cântărea ceva mai puţin decât bijuteriile de la gât, încheieturi, glezne, buric, nas şi... şi din alte locuri, destul de vizibile şi acelea, dar care mânca numai pizza cu brânză de melc şi banane din Groenlanda. Poporul, rupt de fiţele celor cu bani, juca şi el la loto cu gândul că va câştiga milioanele care-i lipseau ca să fie la fel de ghiolban precum cei pe care-i vedea zi de zi la televizor...
Până şi ţăranii, despre care încă se mai spunea că sunt înţelepţi, după ce s-au bătut şi s-au omorât cam zece ani pentru a-şi lua pământurile înapoi, acum le ofereau spre vânzare. Preferau străinii, fiindcă ăia plăteau cu banul jos. Banii astfel câştigaţi mergeau la jocurile de noroc şi la cârciumă. Desigur nu dura prea mult! Numai că, şireţii de ţărani aflaseră ei de undeva, că peste câtva timp, o să vină pe tron, cum se mai întâmplase de altfel, un rege bun, care văzându-i cât sunt de săraci le va da iarăşi pământ. De unde? Treaba lui, că de aia era rege! Sau, varianta a doua, veneau iar la putere comuniştii, băgau o confiscare şi ei, ţăranii, tot acolo ieşeau! Plus banii cheltuiţi! Eheee, păreau ei aşaaa, mai simpluţi, da’ ce era-n capul lor...
Nimeni nu credea că poţi fi fericit muncind ca prostul, aşa cum se auzise că fac unii oameni bolnavi la creier prin nişte ţări înapoiate ca Japonia sau Germania. Vai de mama lor!
***
Alpii Austriei, acelaşi castel, aceiaşi oameni, cinci ani mai târziu. Lipsea doar nemernicul de şarpe. Neregretat însă! Profiturile companiei ajunseseră la un maxim istoric. Preşedintele fu decorat cu ordinul Serviciu Credincios, în grad de Mare Ofiţer cu Spade, Eşarfă şi Ciolan (scuze!) Colan. În discursul de mulţumire aminti că nu există nici o speranţă ca în următorii o sută de ani să se descopere antidotul virusului, şi că, este momentul să se treacă la etapa finală a planului. Infectarea întregii populaţii a planetei, întrucât materia primă, săracii acestei lumi, aflată în proporţie de peste nouăzeci la sută, este pregătită psihologic, iar maladia, febra îmbogăţirii fără muncă, nu face victime directe. Iar cele colaterale, hai să fim sinceri, nu interesează pe nimeni!
Traditii si obiceiuri de Pasti, in Romania si Franta – Les traditions de Pâques en Roumanie et en France
Pastele reprezinta una dintre cele mai importante sarbatori anuale crestine, care comemoreaza evenimentul fundamental al crestinismului, Invierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu in religiile crestine, in a treia zi dupa rastignirea Sa in Vinerea Mare.
Data sarbatoririi Pastelui are la baza două fenomene astronomice: echinoctiul de primavara si miscarea de rotatie a Lunii in jurul Pamantului. Astfel, Pastele se serbeaza in duminica imediat urmatoare primei luni pline dupa echinoctiul de primavara.
Pastele crestin are o durata de 40 de zile, cuprinse intre sarbatoarea Invierii Domnului (prima duminica de Pasti) si sarbatoarea Inaltarii Domnului, celebrata la 40 de zile de la Inviere. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sarbatoare crestina.
Sarbatoarea Pastelui este precedata de o lunga perioada de post. Postul Pastelui se incheie cu Saptamana Mare, a patimilor lui Hristos. In Romania, in Saptamana Mare se face curatenie generala in gospodarii sau locuinte. Casele trebuie sa straluceasca de curatenie. Pana miercuri, inclusiv, sunt permise muncile agricole. Dupa aceasta zi, barbatii ar trebui doar sa-si ajute sotiile la treburile din casa. In Joia Mare, ultima zi din Postul Pastelui cand se mai pot face slujbe dedicate mortilor, fiecare familie duce la biserica prescuri, colaci, vin, miere, fructe, pentru a fi sfintite si apoi impartite de sufletul mortilor. Joia Mare este si ziua in care se coc, de obicei, cozonacii si pasca.
Ultima vineri din Postul Mare se numeste Vinerea Mare, Vinerea Neagra, Vinerea Patimilor sau Vinerea Pastilor. Este ziua in care Iisus a fost rastignit si a murit pe cruce pentru a mantui oamenii de pacatele lor. Vinerea Mare este zi de post negru. Traditia spune ca in Vinerea Mare este interzis a se coace.
Sambata Mare este ultima zi de pregatire pentru Pasti, cand femeile gatesc majoritatea felurilor de mancare si finalizeaza curatenia in casa. De obicei, in Sambata Mare se sacrifica mielul, din carnea caruia se pregatesc drobul, friptura si borsul de miel. Sambata seara, fiecare femeie pregateste cosul cu bucate, ce urmeaza a fi dus la biserica, pentru sfintire.
In zilele de joi sau sambata ale Saptamanii Mari, se vopsesc ouale rosii de Pasti, simbolizand sangele varsat de Iisus pentru mantuirea oamenilor. In trecut, culorile folosite se obtineau din plante, fierbandu-se frunzele, florile, coaja sau tulpina acestora. In prezent, ouale se vopsesc si in alte culori (verde, albastru, galben), folosindu-se vopsele sintetice.
In Franta, Pastele se sarbatoreste cu mult fast. Toate magazinele sunt decorate cu iepurasi, pui, clopote si pesti colorati, facuti din ciocolata. Imediat cum se trezesc, in prima zi de Pasti, copiii incep, nerabdatori, sa caute ouale pascale ascunse prin casa sau in gradina. Ouale decorate, alaturi de iepurasi si puisori, reprezinta simboluri specifice Pastelui in Franta. Un alt obicei raspandit printre copii este un concurs in care ouale de Pasti sunt lasate sa se rostogoleasca de-a lungul unui mic plan inclinat. Singurul ou care “supravietuieste” si nu se sparge este declarat, la fel ca si proprietarul sau, drept invingator. „Oul victorios” simbolizeaza piatra care a fost data la o parte de pe mormantul lui Iisus Hristos. O alta traditie pascala importanta pentru francezi este denumita „Clopotele zburatoare”. Catolicii francezi cred ca in Miercurea Mare toate clopotele bisericilor zboara la Vatican, purtand cu ele durerea celor care au plans crucificarea Domnului Iisus Hristos. Clopotele „zburatoare” se intorc in prima zi de Pasti, aducand o multime de oua de ciocolata. Respectandu-se aceasta traditie, in Franta, clopotele bisericilor nu mai bat din Joia Mare si pana in prima zi de Pasti. In general, francezii petrec Pastele in familie, la o masa bogata ce include si traditionalele oua, precum si friptura de miel.
avocatnet.ro explicăm legislația
ContSters240593 
MobilierCafenele 
justitiarul3