Si cand nu mai sunt, cand se duc in lumea fara "intristare si suspin", ce dor lasa in urma lor! Un gol imens ramane si nimeni nu-l mai poate astupa, nicio vorba nu poate alinta o asa durere...E durerea sufletului pe care o simti doar cand pierzi pe cineva drag. Anul trecut i-am pierdut pe amandoi, nu mai am nici lacrimi ca sa-i plang atunci cand imi amintesc de ei. Sper din tot sufletul sa existe "lumea cealalta", traiesc cu speranta ca de acolo, de sus, se roaga pentru mine...
Doar cei care nu stiu sa se bucure de parintii care sunt in viata pot spune acestora BABAC, TATAIE, BATRANE, etc etc. In general, oamenii isi dau seama ce au pierdut abia atunci cand nu mai exista cale de intors. Asta este una din legile nescrise ale omenirii.
Eu as da ani din viata mea sa il mai vad cateva minute pe tatal meu. Si sunt convinsa ca daca ar fi trait, niciodata nu as fi ajuns sa-i spun batranule sau babacule. Si nu pentru ca suna urat, ci pentru ca am ajuns un OM datorita lui. Datorita parintilor mei.
Emotionant.
Mare pacat ca astfel de ganduri ne vin de cele mai multe ori cam tarziu, cand incercam sa mai indreptam cate ceva si uneori chiar reusim.
Numai trecand deja prin astfel de situatii, poti sa-ti dai cu parerea, de data aceasta autorizata. De ce ? Greu raspuns, daca vrei sa fi corect fata de tine insuti.