Drept penal - continutul Deciziei 4623/2010 a ICCJ

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ªI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALÃ


Decizia nr. 4623/2010
Dosar nr. 10311/1/2010


ªedinţa publică din 22 decembrie 2010


Asupra recursului penal de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 26 noiembrie 2010 - Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului M.N.D.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin sentimentul de insecuritate pe care l-ar provoca în rândul societăţii civile, raportat la natura şi gravitatea faptelor ce i s-au reţinut în sarcină şi modalitatea concretă şi organizată de a acţiona, prin inducerea în eroare a funcţionarilor băncii, ca urmare a folosirii de înscrisuri şi acte de identitate false, caracterul repetat al faptei, cuantumul mare al prejudiciului, circumstanţele personale ale inculpatului (recidivist, ultima condamnare fiind de 5 ani, din care a executat doar 3 ani, fără ocupaţie, fără loc de muncă), în considerarea scopului măsurii privative de libertate, al prezervării ordinii publice prin reprimarea infracţiunilor.
Curtea a constatat că acuzaţia adusă inculpatului, în circumstanţele cauzei precum şi personalitatea inculpatului, legitimează în continuare detenţia sa preventivă, în sensul că interesul public al menţinerii ordinii, în cauza dată, trece înaintea dreptului apelantului – inculpat arestat preventiv, la libertate.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs inculpatul M.N.D., solicitând casarea acesteia şi revocarea măsurii arestării preventive întrucât temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri nu mai subzistă în prezent.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Inculpatul M.N.D. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv dispusă în baza dispoziţiilor art. 148 lit. a) şi f) C. proc. pen., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că în luna noiembrie 2006, inculpatul împreună cu numiţii M.D.S., B.T., I.V. şi alte persoane rămase neidentificate, prin falsificarea de documente de identitate, acte bancare şi prezentarea de identităţi false la funcţionarii B.R.D. a solicitat şi retras din contul lui M.V. suma de 1.394.400 lei (ron).
La data de 28 noiembrie 2006 folosind C.I. seria IF nr. 092145, falsificată, pe numele M.V., s-a prezentat la B.R.D., sucursala Constanţa, sub identitate falsă şi în două rânduri a solicitat şi ridicat suma de 10.000 lei (ron) şi respectiv 180.000 ron.
În aceeaşi zi, inculpatul la B.R.D., sucursala Constanţa, a completat „cererile de retragere numerar” pentru sumele de 10.000 lei, respectiv 180.000 ron şi „declaraţia privind identitatea beneficiarului real”, în numele lui M.V., pe care le-a semnat în fals şi depus la bancă.
În luna noiembrie 2006, a pus la dispoziţia A.N. fotografia sa tip CI. pe baza căreia s-a întocmit în fals C.I. seria IF nr. 092145 cu datele de identificare ale numitului M.V., dar cu fotografia inculpatului, document de identitate folosit la săvârşirea infracţiunilor.
Prin sentinţa penală nr. 262 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen.; fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. şi uz de fals prevăzută de art. 291 teza a II-a cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen., la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, menţinându-se starea de arest a acestuia.
Faţă de dispoziţiile art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen., în mod întemeiat instanţa de apel a menţinut starea de arest, subzistând temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri.
Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune este închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, aspect ce rezultă din natura şi gravitatea infracţiunilor comise, modalitatea concretă de săvârşire, prin inducerea în eroare a funcţionarilor bancari folosind înscrisuri şi acte de identitate false, faptul că inculpatul este recidivist, nu avea ocupaţie şi nici loc de muncă.
În speţă, nu s-a depăşit durata rezonabilă a privării de libertate, ce trebuie apreciată în raport de complexitatea cauzei, iar pe de altă parte inculpatul este legal deţinut în baza unei hotărâri de condamnare, chiar dacă împotriva acesteia a fost exercitată calea de atac a apelului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;


PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E


Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N.D. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 21039/3/2009 (1142/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 decembrie 2010.

Legea nr. 188/1999, art. 102
Legea nr. 554/2004, art. 4
Cuprins pe materii: Dreptul funcţiei publice
Indice alfabetic: Demisie
Excepţie de nelegalitate
Funcţionar public
Termen de preaviz

Potrivit dispoziţiilor art. 102 teza a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „demisia nu trebuie motivată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare”.
Măsura preavizului fiind instituită pentru protecţia autorităţii publice angajatoare, exercitarea sau renunţarea la prerogativa acordată nu poate opera decât în favoarea acesteia, astfel încât dispoziţiile art. 125 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 300 din 21 iunie 2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor, potrivit cărora: „încetarea raporturilor de serviciu prin demisie operează la data împlinirii termenului de preaviz sau, după caz, la data renunţării totale sau parţiale la acest termen de către şeful care are competenţă de acordare a gradelor profesionale, în condiţiile legii” sunt pe deplin legale.

Decizia 4151 din 7 octombrie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 65 din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj- Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art.125 alin.2 teza a II-a din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/21.06.2004 invocată de reclamantul FP, în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 125(1) din OMAI nr. 300/21.06.2004 încetarea raporturilor de serviciu, la cerere, operează începând cu data la care şeful care are competenţa de acordare a gradelor profesionale aprobă cererea poliţistului, în condiţiile legii; prin alin.2 al aceluiaşi articol s-a statuat că încetarea raporturilor de serviciu, prin demisie, operează la data împlinirii termenului de preaviz sau ,după caz la data renunţării totale ori parţiale la acest termen de către şeful care are competenţa de acordare a gradelor profesionale, în condiţiile legii.
Funcţionarul public poate să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată, în scris, persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, iar Curtea Constituţională examinând excepţia de neconstituţionalitate a art. 102 teza a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată, a reţinut că, într-adevăr, textul de lege criticat instituie o reglementare diferită de cea a art. 79 din Codul muncii în ceea ce priveşte termenul ce urmează să curgă de la momentul depunerii demisiei şi până la data încetării raporturilor de serviciu. Această diferenţă de reglementare, care poate fi privită ca instituind un tratament juridic mai puţin favorabil pentru funcţionarii publici în raport cu celelalte categorii socio-profesionale care se supun Codului muncii, urmăreşte să protejeze şi să asigure un climat de ordine şi o bună desfăşurare a activităţii în cadrul autorităţilor administrative autonome ori autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale, având în vedere importanţa activităţii acestora pentru societate şi nevoia ca aceasta să decurgă într-un mod coerent şi continuu.
Instanţa de fond a mai reţinut că legalitatea actului administrativ presupune ca emiterea acestuia să se realizeze pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor şi a celorlalte acte normative emise de autorităţile superioare, iar principiul ierarhizării presupune că regulile instituite prin acte emise de un nivel ierarhic superior trebuie respectate la emiterea actelor la nivelurile inferioare.
Ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului potrivit prevederilor art.75 din Legea nr.24/2000, or ordinul emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor atacat în prezenta procedură respectă aceste exigenţe, restrângerea instituită prin norma atacată operează în favoarea persoanei care a înţeles să renunţe la această dispoziţie de favoare .
Aserţiunile reclamantului referitoare la inexistenţa dreptului angajatorului de a renunţa la termenul de preaviz în acest context nu au fost primite de instanţa de fond întrucât dispoziţia fiind instituită pentru protecţia sa, exercitarea sau renunţarea la prerogativa acordată nu poate opera decât în favoarea sa.
Argumentele invocate în susţinerea excepţiei nu au demonstrat caracterul nelegal al textului invocat astfel că instanţa a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 125 alin.2 teza a II-a din OMAI 300/21.06.2004.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul FP a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Criticile aduse sentinţei au fost subsumate de recurent motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.7 şi 9 precum şi art. 3041 Cod procedură civilă, arătându-se, în esenţă, că deşi instanţa fondului a constatat că există o neconcordanţă între prevederea a cărei nelegalitate a fost invocată pe calea excepţiei şi prevederile Legii nr. 188/1999 (republicată) a concluzionat în mod greşit că această neconcordanţă nu este de natură a atrage nelegalitatea dispoziţiei cuprinse în actul de forţă juridică inferioară deoarece ea este instituită în favoarea angajatorului.
În opinia recurentului faptul că printr-un ordin se instituie o normă derogatorie de la una instituită printr-o lege organică, dă normei derogatorii un caracter nelegal indiferent în favoarea sau în defavoarea cui a fost edictată, cu atât mai mult în cauză se lasă la libera apreciere unei autorităţi publice adoptarea unei anumite conduite care nu este în acord cu legea organică.
Recursul este nefondat.
Prin încheierea din 18 decembrie 2009 Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal de conflicte de muncă şi asigurări sociale în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată, a sesizat Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (2) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor (OMAI) nr. 300/2004 ridicată de reclamantul FP care a considerat că prevederea menţionată contravine atât dispoziţiilor Legii nr. 360/2002 cât şi dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, republicată.
Potrivit art. 125 alin.(2) din OMAI nr. 300/21 iunie 2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor: „Încetarea raporturilor de serviciu prin demisie operează la data împlinirii termenului de preaviz sau, după caz, la data renunţării totale sau parţiale la acest termen de către şeful care are competenţă de acordare a gradelor profesionale, în condiţiile legii”.
Conform art. 78 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, acest act normativ se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 şi ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcţionarilor publici.
Art. 102 teza a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată, cu care în opinia recurentului-reclamant întră în coliziune textul mai sus-citat din OMAI nr. 300/2004, statuează: „Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare”.
Dezlegarea dată de judecătorul fondului excepţiei de nelegalitate este corectă, acesta argumentându-şi abordarea, în principal, pe ideea că textul vizat instituie o dispoziţie de favoare, ceea ce presupune că entitatea în favoarea căreia a fost edictată norma poate renunţa la prerogativa acordată, aşa cum s-a întâmplat şi în cauza dedusă judecăţii.
În acest context nu poate fi acceptată teza avansată de recurentul-reclamant în sensul că renunţarea la preaviz nu este posibilă având în vedere dispoziţiile Legii nr. 360/2002 şi cele ale Legii nr. 188/1999, republicată.
Verificarea legalităţii unui act administrativ implică raportarea la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului, ceea ce instanţa de contencios administrativ a respectat.
Ordinul nr. 300/2004 al ministrului administraţiei şi internelor a fost emis cu respectarea art. 75 din Legea nr. 24/2000 (privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative) republicată, în forma în vigoare la data judecăţii, fiind emis pe baza şi în executarea legilor şi ordonanţelor Guvernului menţionate în preambulul Ordinului.
În sprijinul soluţiei adoptate de prima instanţă vin chiar şi considerentele deciziei nr. 370/2009 a Curţii Constituţionale a României – invocată de recurentul-reclamant prin care se explică tratamentul juridic diferit pentru funcţionarii publici în raport cu celelalte categorii socio-profesionale prin specificitatea şi importanţa activităţii în cadrul autorităţilor administrative autonome şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale, prin nevoia ca această activitate să decurgă într-un mod coerent şi continuu.
În acest context, cum în mod just reţine instanţa fondului, nu se poate nega dreptul angajatorului/autorităţii publice de a renunţa la termenul de preaviz, cu atât mai mult cu cât în discuţie este o dispoziţie instituită pentru protecţia sa şi care nu poate opera decât în favoarea sa.