casare

Cod procedura penala:

Art. 385 ind15

Soluţiile
Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii:
1. respinge recursul, menţinând hotărârea atacată:
a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacă recursul este nefondat;
2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi:
a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;
b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11;
c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 385ind9 alin. 1 pct. 3–5, pct. 6 teza a doua, pct. 7–10 şi pct. 21, şi rejudecarea de către instanţa competentă, în cazul prevăzut în art. 385ind9 alin. 1 pct. 1.
Când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel, în caz de admitere şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, cauza se trimite la prima instanţă, dacă ambele hotărâri au fost casate, şi la instanţa de apel, când numai hotărârea acesteia a fost casată.
În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, instanţa de recurs desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată;
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în cazurile prevăzute în art. 385ind9 alin. 1 pct. 11–20, precum şi în cazul prevăzut în art. 385ind6 alin. 3.

Art. 385ind9
Cazurile în care se poate face recurs
Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
2. instanţa nu a fost sesizată legal;
3. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate;
4. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
6. urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie;
7. judecata s-a făcut fără întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori;
8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 1 şi 2;
9. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege;
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;
11. instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv;
12. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334–337;
13. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
14. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege;
15. când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului;
16. când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată;
17. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică;
17ind2. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii;.
18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;
19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;
20. când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;
21. când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.

Cazurile de casare prevăzute în alin. 1 pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei.

Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1–7, 10, 13, 14, 19 şi 20 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cele de la pct. 11, 12, 15, 17, 172 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

Când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor.