În anul 2010, Guvernul anunţă că intenţionează să-şi angajeze răspunderea cu privire la mai multe proiecte de legi organice. În paralel, continuă, în Parlament, procedura legislativă privind aceleaşi legi. Înainte de dezbaterea finală din Camera Deputaţilor (cameră decizională), Guvernul declanşează procedura de angajare a răspunderii. Parlamentarii opoziţiei iniţiază o moţiune de cenzură.Înainte de a se vota moţiunea, Preşedintele Camerei Deputaţilor sesizează Curtea Constituţională cu privire la existenţa unui conflict de natură constituţională între Parlament şi Guvern, privind competenţa de legiferare. În urma examinării sesizării, Curtea Constituţională decide că angajarea
răspunderii Guvernului nu este constituţională, atâta vreme cât legile îşi urmau cursul în Parlament, deoarece Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. A doua zi după publicarea deciziei Curţii, se dezbate moţiunea de cenzură şi aceasta este adoptată. Guvernul este demis. Primul ministru sesizează Curtea Constituţională împotriva moţiunii de cenzură, arătând că aceasta nu ar mai fi trebuit dezbătută, în urma precedentei decizii a Curţii Constituţionale.
În termen de 7 zile, fără a consulta partidele de opoziţie, Preşedintele României îl numeşte pe Primul ministru demis ca şi candidat la funcţia de prim ministru în noul guvern. Acesta cere votul de încredere al Parlamentului. Lista şi programul noului guvern sunt respinse de parlament. A doua zi, Preşedintele dizolvă Parlamentul.
ÎNTREBÃRI ªI CERINŢE:
1. În ce constă declanşarea procedurii de angajare a răspunderii?
2. Este Curtea Constituţională competentă să soluţioneze sesizarea preşedintelui Camerei
Deputaţilor? Pe ce temei?
3. Este Curtea Constituţională competentă să soluţioneze sesizarea Primului ministru? Care ar trebui să fie răspunsul Curţii Constituţionale în privinţa acestei sesizări?
4. Este constituţională dizolvarea Parlamentului? Care ar fi, în opinia dvs., pârghiile
constituţionale împotriva unei astfel de măsuri şi cine le-ar putea folosi?