Criza... eterna poveste! Unde "au disparut" banii?

Daca aveti un ragaz in acest week end, va propun spre lectura urmatorul articol, primit astazi pe e-mail de la un prieten.
Va doresc rabdare si intelepciune. Numai bine tuturor.

av. Ileana Schwarz

Daca inca nu ai inteles ce e cu criza, un articol lung, dar
> bun!

> UNDE AU „DISPÃRUT" BANII?



> Se va vorbi încă mult timp despre criza în care a plonjat întreaga lume. În ziarul german Die Zeit a apărut
> recent o analiză relevantă pe tema enunţată în titlu
> şi al cărei text îl redăm în formă prescurtată :
>
> Criza financiară a distrus uriaşe avuţii. Totuşi,
> miliardele nu au dispărut, ci tocmai se redistribuie. Le
> putem da de urmă la firmele americane de construcţii, la
> managerii unor bănci din Germania şi la investitori din
> China .
> La 31 octombrie 2008, faxul Fondului special pentru
> stabilizarea pieţelor financiare, creat anume pentru acest
> scop de statul german, intra un fax cu antetul Commerzbank,
> prin care acesta solicita nici mai mult nici mai puţin
> decât 8,2 miliarde euro ca sprijin pentru ieşirea din
> criză. La puţine zile după aceea, Hypo Real Estate
> anunţa numai pentru trimestrul trei o pierdere de 3,05
> miliarde. Tot în acele zile, preşedintele Consiliului de
> Administraţie al Deutsche Bank recunoştea: „Aceasta este
> prima criză globală adevărată şi ne aflăm încă în
> faza desluşirii mijloacelor de a combate".
> Banca Angliei aprecia la acea vreme că pierderile
> instituţiilor financiare se cifrează la 2,8 bilioane
> dolari. Se spunea adesea că banii s-au făcut scrum, că au
> fost pulverizaţi, că au dispărut. Că distrugerea lor
> continuă. Cât de mare va fi pierderea în final? Nimeni nu
> ştie câte bănci şi concerne vor trebui salvate de
> guverne. Dar cea mai interesantă întrebare este: unde se
> află banii?
> În deşertul Nevada milioanele s-au transformat în vile
> luxoase
> La această întrebare vom afla un răspuns complet după
> ce vom întreprinde o lungă călătorie ce ne va duce în
> deşertul american Nevada şi în zonele preorăşeneşti
> ale marilor metropole americane, în centrul financiar din
> Frankfurt şi în China , la managerul financiar al unui fond
> de stat. Vom vedea ce face premierul italian Silvio
> Berlusconi, dar şi o pensionară din Germania care a avut
> intuiţia de a nu-şi risca banii în această criză, bani
> care ajută acum la gestionarea crizei, deşi ea n-ar nicio
> idee de cele ce se întâmplă.
> Pe parcursul acestei călătorii, vom vedea că banii rar
> dispar pe o perioadă mai lungă şi încă mai rar că se
> transformă în scrum. Cel mai adesea ei îşi schimbă doar
> stăpânii.
> Totuşi, unde sunt cele 2,8 bilioane dolari? Cel mai în
> măsură să răspundă la această întrebare este un
> economist german, Max Otte, Care chiar a înţeles ce s-a
> întâmplat în anii trecuţi în economia mondială. Cu doi
> ani în urmă, acesta era un necunoscut profesor de economie
> la Institutul superior de economie din Worms . Spre
> deosebire de alţii, el nu a crezut o clipă că acţiunile
> vor creşte la infinit, fiind convins că lumea se
> îndreaptă spre catastrofă. A scris o carte pe care a
> intitulat-o „Crahul se apropie" şi a publicat-o în
> 2006. Iniţial nu s-a bucurat de vreo atenţie, dar acum a
> ajuns bestseller.
> M. Otte ne propune mai întâi o călătorie în zonele
> amintite din America , unde se află gata construite sau în
> faze avansate mii şi mii de case, întregi aşezări.
> Boom-ul imobiliar durează de 10 ani şi a fost posibil
> pentru că cine a vrut şi n-a vurt a primit credite. La
> marginea oraşului Las Vegas s-a construit de 550 milioane
> dolari pe 790 hectare. În întreaga Americă s-au construit
> 4,67 milioane case şi locuinţe proprietate privată
> luxoase, adică 990 miliarde dolari băgaţi în pereţi,
> duşumele, scări, ferestre etc. În toţi aceşti ani,
> americanii au cumpărat tot ce avea patru pereţi. Acum
> foarte, foarte multe dintre acestea stau goale şi nimeni nu
> le mai cumpără.
> Suspecta generozitate a băncilor
> Un lucru este foarte clar ştiut: a da împrumut şi a lua
> împrumut constituie baza oricărui sistem financiar.
> Creditul este cea mai veche idee a capitalismului. Persoana
> A se împrumută la o bancă B cu o sumă pe care A o
> înapoiază cu un plus reprezentând dobânda. O afacere
> bună pentru amândouă părţile. Banca primeşte dobânda
> şi face o afacere bună. Persoana A poate să-şi cumpere
> cu suma împrumutată ceva pe care altfel nu şi-ar fi putut
> permite. Desigur, cu condiţia ca A să-şi poată permite
> un astfel de credit. Cum se poate întâmpla ca o întreagă
> lume să fie afectată de criza americană ?
> În anii trecuţi, aproape fiecare american a putut să-şi
> permită un credit. Cererea de case a crescut şi, odată cu
> ea, şi preţul. ªi pentru că preţurile crescuseră atât
> de mult, s-a ajuns la situaţia ca dealerii să contacteze
> telefonic până şi femei de serviciu sau lucrători
> sezonieri la strângerea recoltei, care nu câştigau mai
> mult de 5 dolari pe oră, pentru a-i convinge să ia
> credite. Acestora, dealerii le prezentau lucrurile astfel:
> dacă veţi cumpăra o casă de 200.000 dolari şi nu veţi
> putea înapoia creditul, nu face nimic, pentru că
> preţurile vor creşte şi, în cinci ani, casa va valora
> 300.000 dolari. Aşa că veţi putea lua un nou credit pe
> casă şi veţi putea plăti creditul luat iniţial. Nu se
> poate să nu funcţioneze!
> Aşa că femeia de serviciu şi zilierul s-au dus la
> bancă, şi banca le-a acordat creditul solicitat. Dar
> băncile ştiau că, dacă nu vor primi înapoi creditele
> acordate, nu se poate întâmpla nimic rău, pentru că,
> atunci, casele respective le-ar fi revenit şi, peste cinci
> ani, conform credinţei lor, vor valora 300.000 dolari, deci
> nu numai că nu ar fi pierdut, ci ar fi avut de câştigat
> diferenţa.
> Practic, era vorba de o afacere în care ar fi fost numai
> câştigători. Evident, atâta vreme cât preţurile ar fi
> tot crescut. ªi, cum aproape nimeni nu se îndoia de acest
> lucru, firmele au construit tot mai multe case, 1,2 milioane
> an de an. ªi tot mai mulţi oameni s-au împrumutat ca să
> le cumpere.
> Viaţa scurtă a paradigmei preţurilor veşnic mari
> A mers aşa până când s-a întâmplat ceea ce descria
> simplu economistul american Robert Schiller: „Uriaşa
> ofertă de case noi a început să suprasatureze piaţa, iar
> preţurile caselor au început să cadă".
> Deodată, milioane de americani nu au mai primit credite
> noi pentru a-şi finanţa vechile ipoteci, pentru că
> băncile ipotecare americane au realizat că banii cei
> mulţi pe care ele i-au împrumutat nu o să-i mai
> primească înapoi. Aceşti bani tocmai au fost băgaţi în
> imobilele nevandabile şi se află în buzunarele dealerilor
> imobiliari şi ale proprietarilor iniţiali care au reuşit
> să-şi vândă la timp şi cu câştig casele lor. Banii
> respectivi se mai aflau şi în buzunarele producătorilor
> de ciment, ale zidarilor şi celorlalţi lucrători de pe
> şantier care probabil că şi-au cumpărat cu ei maşini
> japoneze sau frigidere germane sau jucării chinezeşti
> pentru copiii lor.
> S-a întâmplat că acum băncile ipotecare americane au
> fost acelea care au rămas fără aceşti bani şi nu
> vreunui concern financiar german, englez sau elveţian. ªi
> atunci apare firească întrebarea, cum de s-a întâmplat
> că băncile americane au făcut afaceri speculative, dar
> pierderile de 2,8 bilioane dolari au fost înregistrate de
> instituţiile financiare de pe tot globul? Cum a fost
> posibil ca, din cauza imobilelor din deşertul Nevada ,
> devenite acum nevandabile, Commerzbank din Germania să
> aibă nevoie de o infuzie de 8,2 miliarde euro?
> Max Otte spune că, dacă vrei să înţelegi cum de s-a
> putut răspândi criza la nivel mondial, ar trebui să ne
> îndreptăm atenţia asupra industriei financiare. De
> săptămâni bune el conferenţiază despre pieţe de
> capital şi burse mondiale. Industria financiară
> înseamnă, spune el, în primul rând băncile de
> investiţii precum Goldman Sachs, JP Morgan, Morgan Stanley
> sau Lehman Brother, ale căror afaceri s-au derulat în
> principal cu acţiuni, împrumuturi, opţiuni şi
> contracte la termene. În realitate, acestea nu au făcut
> nimic altceva decât ceea ce au făcut producătorii de
> handy care caută să producă telefoane mobile tot mai
> perfecţionate. Tot aşa, băncile de investiţii caută
> permanent să producă noi şi tot mai bune hârtii de
> valoare. ªi unii şi alţii nu vor decât un singur lucru:
> să-şi vândă produsele lor.
> Mortagage blacked securities şi "miraculoasele"
> derivate
> Produsul datorită căruia criza s-a putut răspândi în
> toată lumea se numeşte mortagage backed securities, adică
> hârtii de valoare asigurate cu ipoteci. În stil mare
> acewta a fost vândut pentru prima dată de un bancher
> specializat în investiţii din Brooldyn, un cartier al New
> York-ului, pe numele lui Lewis Ranieri, de origine
> italiană. Acesta este invitat acum la Harward pentru a
> explica cum a scăpat de sub control acest nou produs pe
> care l-a născocit cu mulţi ani în urmă. Ranieri nu are
> studii universitare, dar este mai versat decât bancherii cu
> studii la universităţile de elită.
> Acum 30 de ani, creditele deveniseră obiect de speculaţii
> pentru cei bogaţi. Prin 1978, explică el, când piaţa
> ipotecară depăşise valoric pe cea bazată pe acţiuni, a
> observat că, în vreme ce de piaţa acţiunilor profitau
> milioane de oameni, creditele ipotecare funcţionau ca o
> afacere doar între doi parteneri. Banii curgeau de la banca
> B către persoana A şi înapoi. Ranieri a schimbat această
> situaţie, făcând din piaţa ipotecii o bursă uriaşa la
> care fiecare putea achiziţiona oricând părţi din
> ipotecile listate. El a transformat creditul pe care A l-a
> luat de la banca B într-o hârtie de valoare care putea fi
> vândută la banca germană C, la banca engleză D şi la
> banca elveţiană E.
> Ranieri a strâns diferitele ipoteci într-un mare pachet
> din care a putut să taie felii pe care le-a putut apoi
> vinde – aceste felii sunt tocmai acele mortgage backed
> securities, pe scurt MBS. De acum înainte, cumpărătorii
> de case mai plăteau băncilor ipotecare dobânda la
> ipotecile lor doar pro forma. De facto, banii ajungeau în
> buzunarele celor care cumpăraseră hârtiile de valoare
> asigurate cu ipoteci: bănci din toată lumea, societăţi
> de asigurare, fonduri investiţionale şi clienţii
> acestora. Toţi aceşti cumpărători au mizat pe faptul că
> marea majoritate a persoanelor A îşi vor plăti creditele
> lor scadente. În teorie, acesta părea a fi o afacere bună
> pentru toţi. Cel care lua creditul îşi putea cumpăra
> casa, cumpărătorul hârtiilor de valoare asigurate cu
> ipoteci putea încasa dobânzile iar banca ipotecară nu
> trebuia să aştepte ani întregi până să primească
> înapoi banii împrumutaţi. ªi, avându-i din
> nou la dispoziţie, ea putea acum să acorde un nou
> credit.
> ªi, în practică, totul a decurs la început de minune.
> hârtiile de valoare (MBS) ale lui Ranieri au devenit un
> produs foarte bine vândut. În joc s-au prins şi alte
> bănci de investiţii. Bănci şi investitori financiari,
> toţi doreau să intre în posesia acestor hârtii de
> valoare. Deutsche Bank, UBS din Elveţia, Credit Agricole
> din Franţa, Royal Bank of Scotland , grupul japonez Mizuho.
> La un moment dat, cererea de hârtii MBS a depăşit
> cantitatea de ipoteci existente în SUA. Aşa că a trebuit
> să fie produse mai multe ipoteci. În consecinţă,
> băncile ipotecare au relaxat criteriile de acordare a
> ipotecilor. Acestea nu mai întrebau cum stă clientul cu
> capitalul propriu, ce venit are, ci doreau să găsească
> cât mai mulţi clienţi, indiferent dacă erau zilieri sau
> femei de serviciu sau chiar şomeri. Curând, acest gen de
> credite acordate unor clienţi cu bonitate precară au fost
> numite subprime – un fel de credite de clasa a
> doua. În perioada 2000-2005, volumul lor a crescut cu 495
> miliarde dolari, ajungând la 625 miliarde. Puse la pachet
> împreună cu credite de primă clasă, adică acordate unor
> clienţi solvabili precum medici, avocaţi, şi aceste
> ipoteci-subprime au putut fi transformate în hârtii de
> valoare atractive.
> 10 miliarde dolari – premii pentru angajaţii de la
> Goldman Sachs!
> Ca un fel de scuză, Ranierii precizează: "Atunci
> când noi am născocit sistemul, a cumpăra o casă
> reprezenta o decizie cu consecinţe pentru întreaga
> viaţă. Mai târziu nu s-a mai pus decât problema de a
> paria pe creşterea în continuare a preţului
> imobilelor". Dar preţurile pot să şi scadă, chiar
> dacă multă vreme nu vrem să credem acest lucru. Ceea ce a
> fost valabil şi pentru el!
> În timp ce femeile de serviciu şi zilierii speculau
> asupra viitorului, băncile de investiţii au născocit
> noi produse financiare care nu au făcut altceva decât să
> ascundă riscurile gigantice ale acestor ipoteci. Ceea ce,
> în condiţii normale, ar trebui să se numească
> înşelătorie, acum apărea sub nume complicate: Collateral
> Debt Obligations sau Credit Default Swaps. Este vorba aici
> de hârtii de valoare pentru care nu există nicio altă
> fundamentare economică decât aceea că ele aduceau
> băncilor de investiţii emitente taxe considerabile, aşa
> cum explică Wolfgang Munchau în cartea sa "Înainte
> de cutremur. Ce înseamnă pentru noi criza
> financiară". Aceste taxe au sporit câştigul
> băncilor de investiţii şi au ajuns sub formă de bonusuri
> la salariaţii acestora. Goldman Sachs, una dintre cele mai
> vechi bănci de investiţii din New York , a acordat în
> 2005, în momentul culminant al afacerii, 10 miliarde dolari
> ca bonus
> pentru angajaţii ei. Adică ar fi trebuit să revină
> 500.000 dolari de angajat. Numai că nu s-a întâmplat
> aşa. ªeful de atunci al acesteia, Henry Paulson, a luat
> 387,3 milioane. Între timp, acesta a ajuns ministru de
> finanţe al SUA. Aşadar şi către el s-au dus banii pe
> care îi caută atât de disperat în aceste săptămâni.
> Aşadar, atunci banii s-au scurs de la bănci din întreaga
> lume către băncile americane ipotecare, dar, în acelaşi
> timp, un curent puternic colateral s-a dus către băncile
> de investiţii şi manageri lor. De la băncile ipotecare
> banii au ajuns mai departe, la cumpărătorii caselor. ªi
> de acolo mai departe ar fi curs din nou către bănci
> răspândite în întreaga lume, către deţinătorii de
> credite în formă de hârtii de valoare, dacă zilierii şi
> femeile de serviciu şi-ar fi putut achita creditele luate
> – desigur, în cazul că preţurile imobilelor ar fi
> crescut în continuare.
> Commerzbank cercetează starea de incertitudine a
> creanţelor
> În centrul financiar al Frankfurtului, într-un
> zgârie-nori de 259 m + a doua cea mai înaltă clădire din
> Eu ropa – în turnul aparţinând Commerzbank, 300 de
> experţi caută de zor unde se află activele de odinioară
> ale băncii. Etajele 39 până la 42 sunt ocupate de
> Departamentul Bilanţ. Aici se stabileşte cu precizie
> câţi bani are banca sau câţi lipsesc. Mai exact: cât
> mai valorează activele băncii, hârtiile de valoare,
> activele imobiliare, creanţele creditoare. Experţii
> respectivi numesc această operaţiune corecturi
> valorice/constatări ale stării de incertitudine a
> creanţelor. În aceste luni au trebuit să efectueze
> această operaţiune asupra multor creanţe. Commerzbank a
> investit în hârtii de valoare denumite subprime 1,2
> miliarde euro. Cea mai mare parte a acestora se află încă
> în posesia băncii. Numai că nu mai există nimeni dispus
> să le cumpere. Nu mai există nicio piaţă pentru aceste
> hârtii. Dar în
> bilanţul băncii ele trebuie să fie evidenţiate exact
> cu această valoare de piaţă. Hârtiile de valoare şi
> ipotecile există la bancă, dar piaţa a dispărut. La fel
> cum nu mai există nici bani.
> O parte din aceşti bani vor dispărea definitiv în
> imobilele rămase goale şi expuse încet-încet
> degradării, dar o parte vor reapărea, probabil. Pentru că
> nu se poate ca chiar toţi debitorii să nu-şi mai poată
> plăti datoriile. Mulţi americani vor reuşi. Vor munci mai
> mult, vor cumpăra mai puţin şi îşi vor achita
> datoriile. Deci, posesorii de creanţe în hârtii de
> valoare vor încasa din nou bani, se vor găsi din nou
> clienţi interesaţi de hârtii de valoare, acestea vor avea
> din nou o valoare de piaţă. Aşa că trebuie doar să ai
> răbdare până ce haosul se va linişti, cum ar proceda, de
> altfel, un mic acţionar ale cărui acţiuni pe piaţa auto
> au atins punctul cel mai de jos al valorii. Dacă este
> înţelept şi îşi poate permite, va aştepta până când
> conjunctura se va revigora. Atunci cursul va creşte şi
> banii îi vor veni înapoi. Problema este că băncile nu
> pot aştepta. Tot la trei luni trebuie să prezinte
> un raport trimestrial, iar la 12 luni, unul anual. Este
> drept, în timpul crizei guvernul a schimbat reglementările
> bilanţării, însă băncile trebuie oricum să-şi
> evalueze hârtiile de valoare la preţul pieţei. Dacă la
> data stabilită pentru efectuarea acestei operaţiuni
> preţul de piaţă este mic, pierderea va fi mare. Dacă
> pierderea va fi prea mare, banca va da faliment.
> Numai în America 304 bănci ipotecare a trebuit să-şi
> anunţe în lunile trecute intrarea în incapacitate de
> plată. Cea mai mare şi cea mai cunoscută a fost Lehman
> Brothers. La puţin timp după, trei dintre cele mai mari
> bănci islandeze se aflau în faţa falimentului şi cu
> ele Islanda ca stat. ªi dacă Islanda este aproape de
> faliment, Italia cum stă? Nu este şi Grecia în pericol?
> Cât de stabilă mai este Croaţia ? Aceste întrebări şi
> le pun în prezent mulţi investitori financiari peste tot
> în lume. Deocamdată şi hârtiile de valoare care nu au
> nicio legătură cu ipotecile americane pierd din valoare,
> cum ar fi împrumuturile de stat islandeze, italiene sau
> greceşti.
> Urmarea este că bilanţiştii de la Commerzbank sunt
> nevoiţi să evalueze mereu activele băncii şi valoarea
> acestora devine tot mai mică. Corecturile aduse ca urmare a
> crizei provocate de hârtiile de valoare subprime,
> începând din august 2008, au redus-o cu 144 milioane euro:
> falimentul băncii Lehman Brothers cu 371 mil. euro, iar ca
> urmare a dificultăţilor din Islanda, cu 260 mil. euro.
> Cine are bani investeşte şi, după criză, va fi mai
> bogat
> Consecinţa este că băncile din întreaga lume au nevoie
> urgent de bani pentru a acoperi pierderile; e vorba de
> mulţi bani, mult mai mulţi decât sumele investite în
> creditele subprime, nu câteva sute de miliarde, ci de mai
> multe bilioane. Urmarea este însă şi faptul că,
> deodată, la bursele din lume se pot câştiga mulţi bani.
> Dar nu pierd de luni bune acţiunile aproape tuturor
> întreprinderilor? Nu se vorbeşte de 23 bilioane dolari
> care ar fi pierduţi la burse? E adevărat că banii s-au
> dus, dar nu au dispărut. S-au vaporizat, ceea ce la burse
> înseamnă altceva. Pentru că ceea ce se evaporă poate fi
> transformat din nou în apă, prin răcire. Atunci banii vor
> curge din nou. ªi vor fi din nou disponibili. Numai că
> aceştia vor aparţine, cel mai adesea, altor actori.
> Intraţi pe 2iq, spune Max Otte, şi vedeţi ce face Silvio
> Berlusconi. Nu departe de turnurile băncilor din Frankfurt
> , doi fraţi - Patrik şi Robert Huble –
> evaluează datele pieţei de capital. Este vorba de
> informaţii speciale despre aşa-numitele afaceri
> intrafirmă. La o apăsare de tastă pe monitor, cei doi pot
> vedea câţi manageri au cumpărat acţiuni ale firmelor
> proprii pentru a le introduce în depozitele lor private.
> Sunt foarte mulţi astfel de manageri care se folosesc de
> cursurile joase din perioada crizei pentru a cumpăra
> acţiuni la preţ redus.
> Va dura mult până ce cursul acţiunilor va creşte
> durabil. Dar, atunci când va interveni un astfel de trend
> crescător, o mare parte a bilioanelor care dispăruseră la
> burse vor reapărea. ªi vor aparţine acelora care au
> cumpărat în timpul crizei, adică managerilor de top,
> investitorilor bogaţi, aşadar celor cărora şi în anii
> trecuţi le-au intrat bani. Unul dintre aceştia este Silvio
> Berlusconi. La mijlocul lunii octombrie 2008, acesta a
> cumpărat pentru 16 milioane euro acţiuni ale unui concern
> de medicamente Mediaset, în momentul când acestea erau
> foarte ieftine la bursă. Sau Warren Buffet, cel mai bogat
> om din lume, a cumpărat cu 2,1 miliarde euro pachete de
> acţiuni ieftine de la General Electric. Sau prinţul
> Alwaleed bin Talal. Acesta a făcut cunoscut că a cumpărat
> cu 350 milioane dolari acţiuni de la Citibank din SUA,
> bancă ce tocmai a primit de la guvernul american 20
> miliarde dolari pentru recapitalizare.
> China foloseşte criza pentru a cumpăra ieftin
> participaţii la firmele din Vest. Se spune că Gao Xiqing,
> şeful recent înfiinţatei China Investment Corporation
> (CIC), unul dintre cele mai mari fonduri de stat din lume,
> urmează să investească în concerne străine, în
> următoarele luni, 80 miliarde dolari. Guvernul chinez a
> dotat CIC cu 200 miliarde dolari prin care Gao Xiqing
> urmează să sporească avuţia statului. Deja cu un an în
> urmă, acesta a cumpărat cu 5 miliarde dolari, o parte din
> Morgan Stanley, a doua bancă de investiţii din SUA, în
> aprilie 2004 a reuşit să cumpere acţiuni în valoare de
> 4,4 miliarde de la J.C. Flowers, fondul unui fost manager de
> la Goldman Sachs, care are drept scop să cumpere ieftin
> unităţi financiare în dificultate. În toamna lui 2008,
> Gao era cât pe ce să-şi mărească participaţiile deja
> cumpărate la Morgen Stanley până la 49%, însă a pierdut
> în favoarea unui concurent din Japonia, dar
> nu pentru că nu ar fi fost competitiv, ci din raţiuni
> politice; americanii se tem de mai multă vreme că CIC
> urmăreşte să cumpere tot ce se poate din America în
> scopuri politice. Răspunsul chinezului este invariabil: nu
> vrem influenţă politică, vrem doar să facem profit.
> J.K. Galbraith: „Bogaţii deveniseră prea bogaţi!"
>
> În încheierea discuţiei. Max Otte face trimitere la
> cartea lui John Kenneth Galbraith, unul dintre cei mai mari
> economişti ai sec. al XX-lea: „1929, marele
> crach". În carte se arată cum s-a ajuns la marea
> criză din anii 30. ªI atunci, la începutul anilor 30,
> băncile au dat faliment, au căzut cursurile acţiunilor
> etc. Galbraith are o explicaţie interesantă pentru ceea ce
> s-a întâmplat atunci: bogaţii deveniseră prea bogaţi!
> Cei mai bogaţi 0,1% dintre americanii de atunci deţineau
> 40% din întreaga avuţie a naţiunii şi concluzia lui
> Galbraith este că mulţi dintre aceştia nu mai ştiau ce
> să facă cu banii, s-au lansat în afaceri speculative, au
> început să caute noi produse investiţionale. Niciodată
> până atunci bunăstarea nu fusese atât de inegal
> distribuită. Numai că, de câţiva ani, situaţia de
> atunci, aşa-numita „epocă de aur a anilor 20",
> s-a reinstalat în SUA şi s-a ajuns din nou la criză.
> Au devenit bogaţii iarăşi prea bogaţi? Am putea
> întoarce puţin perspectiva spunând că, probabil,
> săracii din America au devenit prea săraci şi nu numai
> aceştia – zilieri şi femei de serviciu – ci şi
> pătura mijlocie. 40% din populaţia dezavantajată deţine
> numai 0,2% din întreaga avuţie a SUA. Cine voia să mai
> conteze în plan social nu mai avea în anii trecuţi decât
> o singură alternativă: trebuia să ia credite. Pentru
> studiul copiilor săi, pentru asigurarea de sănătate,
> pentru casă. În final, mulţi nu şi-au mai putut plăti
> datoriile. De aceea, statul, aproape peste tot în lume,
> le-a preluat. Practic în toată lumea guvernele au iniţiat
> mari programe de salvare prin care se pompează bani în
> bănci pentru a le acoperi, fie şi parţial, pierderile.
> Aşa se întâmplă că, în ultimă instanţă, statele
> lumii sunt cele care finanţează acum casele construite în
> America şi, astfel, şi comisioanele dealerilor
> imobiliari, bonusurile băncilor de investiţii, salariile
> muncitorilor constructori.
> O chestiune rămâne deschisă: de unde iau guvernele,
> statele, banii de care au nevoie acum? Pentru a sprijini
> economia, statele trebuie să ia credite. Iar răspunsul
> este foarte potrivit pentru a înţelege cum a început
> totul. Germania, Marea Britanie, SUA – toate se comportă
> precum cumpărătorii de case din America . Iau credite, fac
> datorii. În Germania acest lucru se realizează printr-o
> agenţie de stat care a luat deja credite de 220 milioane
> euro, din care cea mai mare parte a fost destinată
> achitării creditelor neperformante din trecut. Numai 14
> miliarde reprezintă sume disponibile pentru credite noi.
> Agenţia respectivă face rost de aceste sume emiţând
> hârtii de valoare, aşa-numitele împrumuturi de stat, care
> nu sunt altceva decât obligaţii prin care statul se
> obligă să plătească suma respectivă după 5, 7 sau 10
> ani, cu dobânda de rigoare. Cumpărător poate fi un fond
> mare de investiţii din Japonia, SUA, Singapore
> sau Eu ropa de Est. ªi, de pildă, o pensionară din
> Germania, care avea 10.000 euro la CEC înainte de crach.
> În perioada boom-ului imobiliar, consultantul ei bancar a
> vrut să o convingă să cumpere certificate de la o bancă
> americană, Lehman Brothers – o investiţie sigură, i-a
> spus acesta, şi aducătoare de dobânzi mai mari, faţă de
> CEC.
> O pensionară ajută prin bonuri de tezaur la salvarea
> băncilor
> Pensionara respectivă nu s-a lăsat convinsă, pentru că
> nu avea încredere în ceea ce poate fi la un moment dat o
> modă şi a cumpărat în schimb bonuri de tezaur de la
> Banca Federală, contribuind la finanţarea statului german
> şi, astfel, la finanţarea băncilor aflate în criză.
> Chiar dacă ea nu are habar de acest lucru. Ea şi-a plasat
> astfel banii pentru că are încredere în stat şi pentru
> că va primi o dobândă în final. Peste 7 ani statul
> german îi va returna suma plus 2341 dobânda.
> Banii respectivi vrea să-i dea nepotului, pe care acum
> puţin îl interesează criza. Peste 7 ani, probabil că îl
> va interesa, la o vârstă deci când va câştiga şi el
> bani şi când, foarte probabil, guvernul va ajunge din nou
> să crească impozitele din nevoia de a-şi plăti datoria
> pe care statul o contractează acum. ªi tot atunci,
> probabil că nepotul va înţelege că impozitul mai mare pe
> care îl va plăti reprezintă capătul unui lung flux al
> unor bani cheltuiţi cu mult timp în urmă. Anume, de
> partea cealaltă a Atlanticului, în America, pentru că
> atunci unor americani le păruse o afacere bună să-şi
> construiască vile în deşertul Nevada.
> Traducerea Traian Pleşca
>