Bibliografie:
- Ordonanţa nr. 129 din 31 august 2000 privind formarea profesională a adulţilor, republicată - Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 711 din data de 30 septembrie 2002
- Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicare - Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 345 din data de 18 mai 2011
- Ion Traian ªtefănescu, Tratat teoretic si practic de drept al muncii. Editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2012
- Alexandru Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
- Andrei Popescu, “Dreptul internaţional al muncii”, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2007
- Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, Dreptul social european”, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de mâine”, 2003
- Ţiclea Alexandru, „Formarea profesională”, în „Revista Română de Dreptul Muncii” nr. 2/2005
- Voiculescu Nicolae, „Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE”, în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 1/2005.
- Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, încheiat conform art. 10 şi 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr. 2.895 din 21 din 29 decembrie 2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 5cc din 29 ianuarie 2007 - in prezent expirat.
Începutul „oficial” al învăţării pe tot parcursul vieţii este considerat a fi fost făcut de Paul Lengrand în 1970, când, la conferinţa UNESCO, a prezentat raportul intitulat „O introducere la învăţarea pe tot parcursul vieţii”. Ca urmare a acestui raport, UNESCO creează o Comisie Internaţională pentru Dezvoltarea Educaţiei, compusă din şapte experţi de la cel mai înalt nivel, provenind din diferite ţări, dar acţionând în nume propriu, şi prezidată de Edgar Faure. Acestora le-a fost încredinţată realizarea unei anchete cu privire la starea educaţiei.
Conceptul a fost preluat de organizaţiile internaţionale şi a reţinut atenţia diferiţilor experţi în domeniu, printre ei aflându-se şi Torsten Húsen, care, în 1974, a întocmit raportul „The learning society”.
De la conceptul universal, umanist, vizionar promovat de Paul Lengrand în anii ’70, învăţarea pe tot parcursul vieţii a devenit, în prezent, o componentă a politicilor educaţionale naţionale şi internaţionale, reclamată şi impusă tot mai impetuos de evoluţiile din domenile social, economic şi politic. Astăzi, învăţarea pe tot parcursul vieţii este unul dintre punctele importante ale politicii Uniunii Europene. În anul 2000, Unitatea Europeană Eurydice realizează o anchetă intitulată „Învăţarea pe tot parcursul vieţii: contribuţia sistemelor educaţionale în statele membre ale UE”. În introducerea la această anchetă este realizat un scurt istoric al educaţiei permanente, prin care se încearcă definirea termenului, sunt identificate evoluţiile, dezvoltările dar şi dificultăţile întâmpinate la transpunerea în practică a conceptului. Educaţia şi formarea pe tot parcursul vieţii constituie, în aceeaşi măsură, o problemă de împlinire personală şi o dobândire a capacităţii de exercitare a drepturilor de cetăţean, ca şi o problemă de realizare a unor obiective economice.
În ţara noastră, raportul „Dezvoltarea educaţiei permanente în România”, arată cum, după ce, la sfârşitul anilor ’80 educaţia permanentă intrase într-un con de umbră iar referirile la acest concept erau doar incidentale, începând cu 1995 oferta de educaţie permanentă cunoaşte o renaştere identificată prin crearea unui cadru legislativ – favorabil, în special, formării profesionale continue – şi prin crearea de instituţii specializate în acest domeniu. Singurul dezavantaj este marea fluctuaţie a programelor, formatorilor şi participanţilor, ceea ce denotă instabilitate şi discontinuitate sau, pur şi simplu, faptul că piaţa ofertanţilor este încă în formare, iar beneficiarii nu conştientizează avantajele formării profesionale continue (atât pentru organizaţie, cât şi pentru individ).
[ link extern ]