Daca va place Octavian Goga

Mai avem nevoie și de un strop de duioșie, de frumusețe de încântare așa cum îți aduce această poezie că de urât suntem sătui.

Foarte frumoasa poezia.

Mie imi place foarte mult aceasta.

Octavian Goga-Casa Noastra

Trei pruni frăţini, ce stau să moară,
Îşi tremur` creasta lor bolnavă,
Un vânt le-a spânzurat de vârfuri
Un pumn de fire de otavă.
Cucuta creşte prin ogradă,
Şi polomida-i leagă snopii...
- Ce s-a ales din casa asta,
Vecine Neculai al popii!...

De pe pereţii-ngălbeniţi
Se dezlipeşte-n pături varul,
Şi pragului îmbătrânit
Începe-a-i putrezi stejarul;
Iar dacă razele de soare
Printre şindrile facu-şi cale,
Văd sporul pânzei de păianjen
Şi-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute
Sub vreascurile stinse-a vetrii
Poveştile-nşirate seara
De-atâtea cuscre şi cumetri;
Cum tremură cenuşa aspră,
Ce-nfioraţi îmi par cărbunii
De vraja care-o mai păstrară
Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în meşter-grindă, iată-l,
Răvaşul turmelor de oi;
Şireagul lui de crestături
Se uit-atât de trist la noi.
Îmi duce mintea-n alte vremi
Cu slova-i binecuvântată.
În pragul zilelor de mult
Parcă te văd pe tine, tată.

Şi parc-aud pocnet de bici
Şi glas stăruitor de slugă
Răsare mama-n colţul şurii,
Aşază-ncet merindea-n glugă...
Înduioşată, mă sărută
Pe părul meu bălan, pe gură :
„Zi Tatăl nostru seara, dragă,
Şi să te porţi la-nvăţătură!”...

Şi uite-mi trec pe dinainte
În rânduri- rânduri toate cele:
Oraşul înnegrit de fumuri
Şi toate plânsetele mele.
Cum m-am facut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta,
Şi m-am trezit pe nesimţite
Că-mi zice satul „Dumneata...”

Şi câtor strigături la joc
Ţineam cu glasul meu ison,
De câte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machedon.
Şi ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie –
Şi dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus,
Şi valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus...
Eu vă sărut, păreţi străbuni,
Pe varul alb, scobit de ploaie...
................................................
De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,
Ori plângi, vecine Niculaie?...

La mormantul lui Octavian Goga, la Ciucea, in Apuseni, sta scrisa in mozaic o strofa din aceasta poezie, cea care incepe cu: "Jur-împrejur e largul care cântă, e soare-n cer, e sărbătoare sfântă", La sfarsitul anului patru de stidiu, am trecut pe acolo, in excursie, cu toti colegii. Ne conducea decanul. Dansul a insistat sa memoram strofa aceea. I-a placut foarte mult, mai ales ca se incheia asa: "Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă..." La inceputul noului an scolar, peste doua luni, decanul nostru nu mai era printre noi. Sa fi fost o premonitie?

Peste 50 de ani, am trecut din nou pe la mormant, cu cativa din colegii de atunci. Ne-am mai rarit si noi. Recitind poezia, am realizat ca era sarbatoare sfanta, intocmai cum zicea poetul: "E soare-n cer, e sărbătoare sfântă", Era JOI, Sfanta zi de 'Naltare...(precum in "Fratii Jderi")

Ce coincidenta!

P.S. Ne-a fost, atunci, ghid sotia poetului, Veturia. L-a intrebat pe decan: "Si are tara nevoie de atatia ingineri?" Decanul i-a raspuns: "are nevoie de mai multi!". Eram vreo 60. Pe atunci, tara avea nevoie...
__________________________________________

Din larg

Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osândă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămândă...

Eu urc... Acolo jos, în adâncime,
Aud viaţa ce-şi întinde hora;
E necurmatul cântec din vechime.
Îl ştiu... Mai bine n-o să-l ştie nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Şi l-am plătit cu lacrimi şi cu rime...

Acum, în drum când mă opresc vreodată
Şi fac popas la noua cotitură,
Priveliştea din înălţimi s-arată
Atât de-ngustă, strâmbă şi ciudată.
Cu valul ei de dragoste şi ură,
Că orice pas de mergere-nainte
Îmi năruie-o aducere-aminte,
Îmi frânge-un glas, un zâmbet, o icoană...

Din câte jos, m-au urmărit în goană...
Şi tot aşa... de-acum o să-mi rămână
Aceeaşi ţintă fără de zăbavă,
Să-mi uşurez povara de ţărână,
Să-mi cer de sus paharul de otravă!

Jur-împrejur e largul care cântă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfântă,
Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternităţi îmi flutură veşmântul;
Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă...

Mai sus!... Mai sus!... Cetăţile de stele
Cuprind rotirea gândurilor mele,
Şi, ca un sân ocrotitor de mamă,
O năzuinţă proaspătă mă cheamă:

Neprihănită, mândră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea târzie,
Şi fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece şi curată,
Singurătatea culmilor înalte...