daune morale

Atentie la daune morale. Cititi speta de mai jos.


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Decizie nr. 40/2007
din 07/05/2007

privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în legătură cu daunele morale pretinse de salariaţi în cadrul litigiilor de muncă referitoare la atragerea răspunderii materiale a angajaţilor

Publicat in MOF nr. 763 - 12/11/2007


Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 763 din 12/11/2007

Actul a intrat in vigoare la data de 12 noiembrie 2007
Tematici
Raporturi de muncă
Organizare judecătorească
Conflict de muncă


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ªI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XL (40)
din 7 mai 2007

Dosar nr. 10/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în legătură cu daunele morale pretinse de salariaţi în cadrul litigiilor de muncă referitoare la atragerea răspunderii materiale a angajaţilor.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum este formulat, cerând să se decidă în sensul că, în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale nu sunt admisibile în cadrul răspunderii patrimoniale a angajatorilor, asemenea daune putând fi acordate salariaţilor numai în cazul în care în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă s-au prevăzut clauze exprese în acest sens.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în soluţionarea litigiilor de muncă în cadrul cărora salariaţii solicită să le fie acordate daune morale.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că acordarea de daune morale în cadrul litigiilor de muncă este admisibilă pe motiv că prevederile art. 998 şi 999 din Codul civil, referitoare la răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat, având caracter de lege generală în raport cu dispoziţiile Codului muncii, le completează pe acestea.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că acordarea de daune morale este admisibilă numai în măsura în care în cuprinsul contractului colectiv de muncă sau al contractului individual de muncă au fost incluse clauze exprese în acest sens.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
În adevăr, în cuprinsul cap. III din titlul XI al Codului muncii este reglementată răspunderea patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor, stabilindu-se atât principiile care o generează, cât şi modalităţile concrete de recuperare a daunelor.
În acest cadru de reglementare, prin art. 269 alin. (1) din Codul muncii s-a prevăzut că "angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul".
Corelativ, prin art. 270 alin. (1) din acelaşi cod, în care este reglementată răspunderea materială a salariaţilor, s-a prevăzut că "salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor".
Aşadar, în dispoziţiile celor două texte de lege menţionate rezultă voinţa neechivocă a legiuitorului ca răspunderea patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor să nu poată fi stabilită decât pentru pagube materiale, iar nu şi în cazul daunelor morale.
Este adevărat că prin art. 295 alin. (1) din Codul muncii se prevede că "dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile".
Dar, pentru a fi întregite dispoziţiile specifice din Codul muncii cu cele ale Codului civil este necesar, aşa cum rezultă din textul menţionat, ca situaţia particulară să nu fie reglementată printr-o prevedere a Codului muncii şi să nu existe nicio incompatibilitate determinată de natura raporturilor de muncă atât timp cât acestea sunt întemeiate pe contractul colectiv sau individual de muncă.
Or, aceste două condiţii nu pot fi considerate îndeplinite, pentru a se justifica aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în corelare cu dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil ca temei juridic al reparării prejudiciului moral în cadrul raporturilor juridice de muncă, câtă vreme răspunderea patrimonială reciprocă a părţilor dintr-un asemenea raport nu poate izvorî decât din contractul de muncă, bazându-se pe principiile răspunderii contractuale.
Atât timp cât natura juridică a răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii, este o varietate a răspunderii civile contractuale, cu anumite particularităţi imprimate de caracterul raporturilor de muncă, între care şi aceea stabilită derogatoriu, prin art. 269 alin. (1) şi art. 270 alin. (1) potrivit căreia are ca obiect numai repararea pagubelor materiale, este evident că în temeiul unei astfel de răspunderi nu pot fi acordate şi daune morale, acestea putând fi pretinse, în condiţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, numai în cadrul răspunderii civile delictuale.
Or, în raport cu regula proprie dreptului comun în materia răspunderii contractuale, potrivit căreia daunele morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit nu pot fi stabilite, în cadrul unei asemenea răspunderi, decât cu titlu de excepţie, înseamnă că acordarea lor nu este posibilă decât în cazul când există o dispoziţie legală care le prevede sau atunci când s-a stipulat expres în contractul încheiat.
Aşa fiind, se impune să se considere că, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatorului, astfel cum este reglementată în art. 269 alin. (1) din Codul muncii, pot fi acordate daune morale salariaţilor numai în ipoteza în care legea le prevede ori au fost inserate în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă anumite clauze referitoare la răspunderea angajatorului şi pentru asemenea daune.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

PREªEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ªI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

Decizia citatat de antevorbitor nu mai are nici o relevanta practica.
Imediat dupa publicare ei, codul muncii a fost modificat (nu stiu exact acum datele), prin inserarea prevederii exprese privind posibilitatea solicitarii si acordarii de daune morale, acoperind astfel motivarea deciziei citate.

Acuma, la subiect, pentru @ krissia

eu nu vad alta posibilitate de obtinere a daunelor morale decat intr-un litigiu separat.
in nici un caz o astfel de pretentie nu poate fi admisa in cai de atac sau in executarea silita a primei contestatii.

deci, eu as incerca un litigiu separat, pe care l-as fundamenta tot pe dreptul muncii (posibilitatea de acordare de daune morale), si as incerca sa scap fara taxa de timbru. nu as face insa referire la decizia desfiintata decat ca stare de fapt (si nu ca sa ma agat de ea pentru scutire). daca incerc sa invoc ceva legat de decizia deja anulata, risc sa mi se respinga actiunea ca lipsita de interes - in plus, oricum se va vedea ca incercati eludarea taxei de timbru.
(sincer, eu nu sunt deplin lamurit in privinta cererilor de daune morale in litigii de munca (nici nu am intalnit prea multe spete). in singura impreurare in care am intalnit o asttfel de cerere, eu fiind angajator, evident ca am cerutin primul rand anularea ei ca netimbrata. instanta a respins-o ca nedovedita, de unde deduc eu ca nici nu trebuia timbrata (desi, daca s-a aprecita ca trebuie dovedita, inseamna ca aplicam dreptul comun, civil, si trebuie timbrat...))
in fine, in litigiu separat as incerca sa nu timbrez pana la primul termen de judecata, si, daca s-ar insista in timbrare, as formula cerere de scutire de taxa de timbru (deriva dintr-un litigiu scutit, reclamantul nu are mijloace, etc.)
daca se admite, se admite, daca nu, nu. (mi s-a admis odata o cerere de scutire taxa de timbru pentru recuperare cheltuieli de judecata rezultate dintr-un litigiu de munca).
spor.

Mda...scutire, amanare sau esalonarea platii taxei de timbru. Ideea e ca tot la un alt litigiu se ajunge, adica o alta actiune.

Eu nu vad alta solutie. Nu exista un cadru legal pentru discutarea (daramite dovedirea, admiterea) unei astfel de cereri incidental cu litigiul curent.
puteti incerca, dar eu cred ca ar fi... ca un elefant care vrea sa intre prin gaura cheii.
In conditiile in care vi s-au respins daunele morale ca nesolicitate in termen, desi au fost solicitate in cadrul litigiului principal, care sunt sansele sa vi se acorde in afara litigiului?

Poate ca mai gasiti pe aici si alte pareri.

NU s-au acordat in litigiul principal intrucat am considerat ca fiind prematur sa solicit acest lucru la instanta inainte ca aceasta sa se pronunte pe fond. Prin urmare nu am avut un capat de cerere separat in cererea de chemare in judecata, iar ulterior daca depuneam cerere de precizare, ar fi trebuit sa o fac pana la primul termen, si am omis :"> Dar instanta a spus " nu-i nimic le solicitati dupa aceea adica dupa finalizarea procesului" Ulterior, la un moment dat procesul a fost suspendat conf art. 155.1 C.p.c.. Am depus cerere de repunere pe rol ulterior, iar la primul termen de judecata am incercat depunderea cererii de precizare :D Dar....instanta a respins, si nici nu a facut referire la acest aspect in dispozitivul sentintei si nici la motivele respingerii :sorry: