BIBLIA ªI CRUCEA

Deoarece titlul secţiunii invită la destăinuiri, voi încerca să vă spun că sunt un om pe care l-a durut întotdeauna nedreptatea.

O voi face prin intermediul unui text scris şi publicat cu cîţiva ani în urmă. Actualitatea lui, din păcate, se păstrează aproape intactă.





BIBLIA ªI CRUCEA





"Deturnarea actului de justitie a fost una dintre amenintarile la adresa sigurantei nationale in 2005, conform Raportului SRI pe anul trecut."
Aşa sună prima frază a unui articol dintr-un cotidian bucureştean. Probabil (n-am de ce să mă îndoiesc) aşa sună şi raportul cu pricina. Citind textul de mai sus, am început să derulez în minte un scenariu de film. Un gen de flashback despre care aş vrea să cred că nu poate fi întîlnit în realitate.
Cred cu tărie în actul de justiţie. Si mai cred că nu banii fac dreptatea. Cu unele excepţii...



*
* *

Sala de judecată. Solemnitatea momentului e contrazisă doar de atitudinea lejeră, mult prea lejeră a pîrîtului. Armani, Gucci, parfum fin dar mult prea mult pentru a nu deveni supărător. Rolex, ghiul... Tolănit neglijent în scaun, cu doi avocaţi alături.

Avocatul reclamantului vorbeşte de cel puţin un sfert de oră. Tînăr. "Poate prea tînăr", gîndeşte reclamantul, un ins la cincizeci de ani, arătînd de şaizeci, îmbrăcat cu 'hainele bune'. Nu înţelege aproape nimic din spusele avocatului său, dar ştie că îi apără drepturile cu bunăcredinţă. Aude ceva despre probe de netăgăduit, înscrisuri, depoziţii de martor. "Cu cîtă atenţie îl ascultă judecătorii" îşi spune în gînd, adăugînd: "Bun avocatul ăsta. Tînăr da' bun. L-am şi plătit.... Zece milioane, salarul meu pe o lună jumate. Da’ merită. După cum vorbeşte, n-am cum să nu mi se facă dreptate. ªi sala, parcă-i soarbe cuvintele..."

Avocatul a terminat. A terminat şi avocatul pîrîtului, în doar cîteva fraze. Reclamantul asistă nedumerit cum şuşotesc judecătorii, ascunzîndu-şi chipurile după cîte o copertă de dosar. În faţa lor, pe masă, o carte groasă iar pe ea aşezată crucea.
"Dacă au şi crucea pe masă, se cheamă că sunt credincioşi şi temători de Dumnezeu. Vor face dreptate." gîndeşte reclamantul, aproape sufocat de emoţie şi nerăbdare.

"Cauza rămîne în pronunţare". Cuvintele judecătorului cad solemn peste liniştea sălii.
Reclamantul nu pricepe nimic. "Am cîştigat?" îl întrabă pe tînărul avocat care îşi îndeasă grăbit hîrtiile în geantă. "A, încă nu s-a pronunţat? ªi cînd se pronunţă? Aha, la ora trei? Păi vin, cum să nu vin!"
"Trece repede vremea pînă la trei." îşi spune reclamantul. "Am umblat trei luni, mai pot aştepta trei ore." Simte foamea cum îi răscoleşte stomacul. Patiseria din colţ geme de lume. Cei doi covrigi se isprăvesc repede. Ar bea un suc, dar parcă nu se îndură. "Face cît două franzele..." Cu gîndul la dreptatea pe care o visează de atîta vreme, se pierde în rumoarea localului, indiferent la discuţiile aprinse dintre avocaţi sau la şuşotelile dintre aceştia şi clienţii lor...

Sala de judecată pare mai luminoasă acum. Soarele bate în geamuri, crucea sclipeşte pe masă, judecătorii sunt la fel de solemni, pîrîtul la fel de plictisit. Apoi, ca o ghilotină, cuvintele preşedintelui: "...respinge cererea reclamantului... cu drept de recurs... azi, douăzecişitrei... şedinţă publică..."
Reclamantul priveşte buimăcit, nu pricepe nimic, dar ceva îi spune că nu e bine... poate privirea avocatului său, aţintită în pămînt, poate rînjetul de satisfacţie al pîrîtului, cu scobitoarea atîrnîndu-i între dinţi... Simte că toată sala se învîrte în jurul lui iar în minte îi răsună ca o morişcă vorbele preşedintelui "...respinge acţiunea... respinge acţiunea...". Îşi aruncă privirile neputincioase spre tînărul avocat, iar o durere surdă îi cuprinde întraga fiinţă. "ªi l-am plătit cu salariul meu pe o lună jumate... zece milioane... Mi-a spus că nu putem pierde, cu toate actele şi cu toţi martorii pe care i-am adus..." Se prăbuşeşte pe un scaun, incapabil să articuleze vreo vorbă, privind cu disperare cum judecătorii şi grefierul dispar pe rînd pe uşa din spatele biroului.
În spatele sălii, pîrîtul, cu gîndul la masa care îl aşteaptă la restaurantul de pe colină, jubilează. "Ãştia da avocaţi. I-am şi plătit, ce-i drept... Regeşte... Douăzeci de mii de parai nu e de colea. Ce mă interesează pe mine cît şi cui au dat?... M-am ales de pe urma lor cu un cîştig înzecit... Uite-l şi pe moşul ăsta, cu avocatul lui de doi bani... Auzi, probe de netăgăduit... Nişte amărîţi, dă-i în ...". Înjurătura groasă îl linişteşte, ba chiar îl amuză. Iese pe uşă cu pasul greu, plin de sine, lăsînd în urmă o dîră grea de parfum...

După o oră, din cadrul uşii, tanti Jeni, femeia de serviciu, priveşte cu ochii profesionistului pe care nimic nu-l mai miră mogîldeaţa prăbuşită în ea însăşi ca în faţa unui altar. Deasupra, pe masa somptuoasă la care se împarte dreptatea, stinghere, biblia şi crucea...