Discutabil!
Potrivit art. 238 Cod Penal, abuzul de încredere reprezintă” Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui”
În aparență și de regulă, refuzul de a restitui suma de bani acordată, cu bună credință, în temeiul unui contract de împrumut, conturează un litigiu civil.
Ceea ce duce la ruperea de civil și ancorarea în sfera ilicitului penal este intenția făptuitorului de a abuza de încrederea victimei, care este însă greu de dovedit.
Altfel spus, deși o cunoaștere angelică (paradisiacă) a unor asemenea spețe ne-ar putea determina să considerăm că neexecutarea obligației de către împrumutător nu se circumscrie sferei ilicitului penal, ci constituie o cauză de natură civilă, cunoașterea luminată de intuiție a acesteia (cunoașterea luciferică, cum ar spune Blaga) ar purea scoate la zi INTENȚIA făptuitorului, existentă încă de la data contractării, de a nu plăti, datorită insolvabilității acestuia, de pildă
Deci incidența în cauză a legii penale ar putea fi atrasă de neexecutarea cu rea-credință a obligațiilor asumate, căci făptuitorul a urmărit de la început, deci din momentul în care oferta s-a întâlnit cu acceptarea, obținerea împrumutului știind că nu-l va putea restitui.
Viziunea mea are ca sorginte o discuție purtată la INPPA!
N-am căutat jurisprudență, deci nu vă contrazic însă am cu atât mai mult tendința de a nu contrazice, din motive lesne de înțeles, maeștrii de la INPPA.