Autoritatea părintească presupune existența unui cumul de drepturi și obligații, pentru părinți, în creșterea și educarea copilului precum și cu privire la bunurile acestuia.
Regula, este aceea că, autoritatea părintească se exercită în comun indiferent dacă părinții copilului sunt căsătoriți sau divorțați.
De la această regulă, legea instituie excepția potrivit căreia, în situații excepționale, pentru motive întemeiate, după ce instanța de judecată a ascultat părinții și autoritatea tutelară, tinând cont de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va putea dispune exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți.
Sunt motive întemeiate pentru a justifica exercitarea autorității părintești de către un singur părinte: alcoolismul, dependența de droguri, o boală psihică gravă, comportamentul violent față de soție și/sau copii, antecedente penale, conflictul grav dintre părinți, lipsa de interes și de implicare în creșterea și educarea minorului, părăsirea domiciliului comun, refuzul de a lua legătura cu minorul, de a se implica material și moral în creșterea și educarea lui.
Autoritatea părintească presupune existența unui cumul de drepturi și obligații, pentru părinți, în creșterea și educarea copilului precum și cu privire la bunurile acestuia.
Astfel, potrivit dispozițiilor articolului 483 din Noul Cod Civil, ambii părinți au atât drepturi cât și obligații cu privire la copiii lor.
De fapt, acest ansamblu de drepturi și obligații presupune că, părinții trebuie să ia decizii împreună cu privire la îngrijirea, educația și protecția copilului, supunerea la tratamente medicale precum și administrarea bunurilor sale.
În toate deciziile lor, părinții trebuie să aibă permanent în vedere interesul superior al copilului.
Mai mult, fie că deciziile se iau de părinți fie de către instanță în cadrul procedurii judiciare, este extrem de important ca întotdeauna la luarea acestora, să fie avut în vedere interesul superior al copilului.
În determinarea interesului superior al copilului, se ține cont de cel puțin următoarele:
– nevoile de dezvoltare fizice, psihologice, de educație și sănătate, de securitate, stabilitate și apartenență la o familie; – opinia copilului în funcție de vârstă și gradul de maturitate; – istoricul copilului, în mod special traumele suferite de copil în trecut sau care pot interveni în viitor; – capacitatea părinților sau persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
Cu alte cuvinte, regula este aceea că autoritatea părintească se exercită în comun de către cei doi părinți cu privire la copii.
De asemenea, regula este aceeași înclusiv în caz de divorț. De la aceasta, legea instituie o excepție: Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al minorului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.