POVESTE CU TALC

Hartia aurie de impachetat

Povestea spune ca, in urma cu un numar de ani, un om si-a pedepsit fetita in varsta de 5 ani pentru ca a risipit o hartie aurie de impachetat foarte scumpa. Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cand vazu ca fetita a folosit hartia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun.
Cu toate acestea, fetita a dus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunand: “Acesta este pentru tine, taticule!”
Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cand a vazut ca, de fapt, cutia era goala. El i-a spus pe un ton raspicat: “Nu stiai, domnisoara, ca atunci cand dai cadou cuiva o cutie trebuie sa pui ceva in ea?”
Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis: “Taticule, cutia nu este goala! Am suflat in ea atatea saruturi pana s-a umplut.”
Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi, si-a imbratisat fetita si a rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.
La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Ori de cate ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia ii lua cate un sarut imaginar si isi aducea aminte de dragostea pe care a pus-o fetita acolo.
Intr-un anumit sens, fiecare dintre noi, ca oameni, primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copiii nostrii, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea ceva mai pretios decat asta!

Prietenii sunt ca ingerii care te ridica pe picioarele tale atunci cand ai probleme sa-ti aduci aminte tu insuti sa zbori!

Ninsoare in iulie
de Nicolae Dimitriu (ed. Albatros, 1979)
- prescurtat…

Se implinise anul de cand ing Anton se prezenta cu regularitate in fiecare luna la casieria primariei, spre a incasa o suma de bani – 30 mii lei – ce urma a i se plati pt lucrari efectuate, dar de fiecare data casierul il tot amana, spunandu-i ca plata lui nu are caracter urgent.
Exasperat, inginerul se informa […] cam ce anume l-ar putea indupleca pe casier sa ii dea banii. A aflat ca acesta e din Sinaia.
[…]
Era pe la mijlocul lui Iulie. In capitala era o caldura sufocanta, asfaltul se topea pe strazi.
[…] Inginerul s-a imbracat cu paltonul imblanit, caciula de iarna, manusi si fular si s-a prezentat la casierie. Acelasi raspuns stereotip:
- Nu va pot plati banii; plata nu are caracter urgent… Avem de platit salarii, furnizori… Dar de ce v-ati imbracat asa? isi da frau liber curiozitatii. Mergeti in excursie la Polul Nord?
- Nu – zice inginerul. Merg la Sinaia si bunicii mi-au spus ca anul acesta va ninge in Iulie – si cred in ceea ce-mi spun bunicii: au zis ca a mai nins.
- Nu! rade casierul Si eu sunt din Sinaia, dar asa ceva n-am auzit! Niciodata n-a nins in Iulie!
- Cred in prognoza bunicilor si sunt dispus sa fac pariu pe 5 mii lei! Primiti pariul?
- Desigur! Va rog sa treceti pe la mine cand reveniti – sa-mi spuneti daca a nins.

Dupa o luna, inginerul se prezinta la casierie:
- Cum a fost? se intereseaza casierul
- O vreme splendida! Chiar prea cald! Cine m-a pus sa ma incred in prognozele bunicilor? Am pierdut pariul! Ma voi executa de urgenta din suma ce am de incasat de la primarie. E pentru mine o datorie de onoare.
- Da, spuse casierul. Pariurile sunt datorii de onoare… Imediat, imediat facem platile…!
:D

Lustragiul si… criza financiara


A fost odata ca niciodata un biet lustragiu care isi castiga existenta… da, ati ghicit!… lustruind pantofii domnilor care intrau si ieseau dintr-o cladire impozanta din centru.

Niciodata nu stiuse exact ce cladire este aceea in fata careia lucra de ani de zile, poate ere o banca, poate era o bursa, poate vreun minister important - insa domnii bine imbracati care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-si lustrui pantofii.

Lustragiul nostru era priceput in ceea ce facea, folosea numai crema de pantofi de cea mai buna calitate si era vesel si optimist. Intr-un cuvant era multumit cu munca lui, iar clientii lui la fel asteptandu-si rabdatori randul la lustruit.


Intr-o zi insa s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalti, care l-a intrebat prietenos:

- Ce faci aici? Ce-i cu tine asa de vesel? Nu ti-a spus nimeni de criza financiara?

Ce-i drept nu-i spusese nimeni, nici unul dintre domnii aceia bine imbracati care intrau in banca sau ce-o fi fost acolo, probabil toti la curent cu criza!

- Poate nu le pasa de tine sau poate n-au avut suflet sa iti spuna, insa criza financiara e pe drum si ne va afecta absolut pe toti, nu va scapa nimeni, nici macar tu, un biet lustragiu! Asa ca daca ai un dram de minte iti iei masuri din timp, ca sa nu fi luat pe nepregatite. Aceasta e meseria mea, sunt expert, stiu ce vorbesc!

Dupa plecarea domnului binevoitor lustragiul nostru ramase pe ganduri. Poate ca intradevar nici unul dintre clientii lui nu il considerase demn sa il puna la curent cu criza financiara. Noroc cu domnul cel prietenos care ii voia binele…

Asa ca lustragiul a inceput sa ia masuri incat sa nu fie luat pe nepregatite de criza financiara. Pentru început folosea mai putina crema de pantofi si mai de proasta calitate. Apoi a inceput sa aloce mai putin timp fiecarui client, dupa cum se spune… “Time is money!” A inceput sa socializeze mai putin cu acestia - criza e criza, nu mai e timp de smalltalk!

Preocupat de criza financiara devenise ingandurat, tacut si isi facea treaba de mantuiala. Asa ca incetul cu incetul clientii cei mai fideli, carora le placeau veselia si calitatea muncii lustragiului, au inceput sa se rareasca.

Iar lustragiul nostru cu fiecare client pierdut era multumit intr-un fel ciudat ca domnul cel binevoitor a avut dreptate.

“Ce m-as fi facut daca expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum as fi fost probabil luat pe nepregatite de criza financiara…” !

Iubire neconditionata

Intamplarea a facut ca un om si cainele lui sa moara in aceeasi zi. Ajungand ei in cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe langa un gard de marmura fina, pana au dat de o poarta superba, construita din perle ce straluceau sub razele soarelui.
Ajungand langa poarta, au vazut un om sezand in pragul ei.
- Scuza-ma, unde ne aflam?
- In Rai, a raspuns portarul.
- Putem primi un pahar cu apa?
- Desigur, a raspuns portarul, intra si vei primi.
- Singur? Prietenul meu nu poate intra?
- Regret, nu permitem intrarea animalelor... Omul a decis sa renunte la apa, si-a chemat cainele si au pornit mai departe.Tot mergand, au ajuns la o poarta simpla de lemn, fara gard imprejur. Un portar statea rezemat de poarta si citea dintr-o carte.
- Putem primi putina apa?
- Desigur, cu placere, intrati, a raspuns portarul. Cei doi au trecut poarta si au baut apa rece din fantana apropiata, cat au poftit.
- Multumesc, dar unde ne aflam?
- In Rai, le-a raspuns portarul.
- Am mai intalnit un portar si el mi-a spus ca la poarta lui e intrarea in Rai...
- Ah, te referi la strada aurita si poarta cu perle? Nuuuu, acolo e iadul!
- Si nu va pasa ca acolo se folosesc de numele vostru?
- Nu - a raspuns portarul. Noi suntem bucurosi ca ei ii pastreaza pe toti aceia care sunt de acord sa-si paraseasca prietenii si sa-i lase afara.

O (alta) adaptare dupa povestea din “Legea iubirii” (The Law of Love & Its Fabulous Frequency Of Freedom, de Jasmuheen - nascuta in 1957, cu numele Ellen Greve)