Consideratii privind determinarea legii aplicabile succesiunilor internationale

Conf. univ. dr. Dan Andrei Popescu
Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca 
Partea Intai 

O atentie aparte este acordata art. 2, alin. 1 al Codului civil (articol abrogat de Legea nr. 105/1992 – v. art. 183). Potrivit acestuia, „Numai imobilele aflatoare pe teritoriul Romaniei sunt supuse legilor romane, chiar atunci cand ele se poseda de straini.” De aici s-a concluzionat ca succesiunile imobiliare sau devolutiunea si transmisiunea succesorala a bunurilor imobile din masa succesorala urmeaza a fi carmuite de legea locului situarii lor (lex rei sitae), deoarece legiuitorul nu distinge in privinta imobilelor dupa cum acestea sunt privite ut singuli sau ca parti componente ale unei universalitati juridice (mostenirea), astfel ca ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus. 

Dealtfel, alin. 1 al art. 2 nu era decat o copie aproape fidela a alin. 2 al art. 3 din Codul civil francez, care prevede si astazi: „Les immeubles, même ceux possédés par des étrangers, sont régis par la loi française.” Or, jurisprudenta franceza nu a ezitat in a aplica legea rei sitae in privinta imobilelor ce faceau parte din masa succesorala, iar jurisprudenta romana a urmat orientarea celei franceze. Doctrina dominanta a epocii aprecia ca legiuitorul roman de la 1864 a imbratisat vechea teorie a statutelor, transpunand-o – dupa modelul art. 3 al Codului Napoleon – in art. 2 al Codului nostru civil. Dealtfel, legiuitorul nostru de la acea vreme nu era deloc strain de vechea traditie a statutelor, de traditionala lor disjungere in statute reale si personale, mai ales ca ea era consacrata si prin art. 396 al Codului Calimach. 

Prin urmare, bunurile imobile situate pe teritoriul Romaniei erau intrutotul supuse legii romane, indiferent daca acestea erau privite ut singuli sau ca parti alcatuitoare ale unui patrimoniu, indiferent, deci, daca in discutie se punea transmisiunea proprietatii imobilelor (sau grevarea lor) prin acte inter vivos sau pe cale succesorala. 

Desi alin. 1 al art. 2 C. civ. nu pomenea nimic in privinta bunurilor mobile, doctrina si jurisprudenta au fost unanime in a considera ca bunurile mobile din masa succesorala sunt guvernate de legea nationala a autorului mostenirii, facandu-se apel la vechile principii ale teoriei statutelor, care admiteau ca bunurile mobile, privite ad universum juris, nu au o situare fixa; de aceea, ele urmaresc persoana proprietarului lor: „mobilia sequntur personam”. 

S-a mai invocat si un argument de text, desprins din formularea art. 2 alin. 1 al Codului nostru civil, potrivit caruia „numai imobilele aflatoare in cuprinsul teritoriului Romaniei sunt supuse legilor romane, chiar cand ele se poseda de straini” (s.n.). Prin urmare, textul codului nepomenind nimic in privinta mobilelor, s-a tras concluzia ca ele ar fi exceptate de la aplicarea principiului teritorialitatii, in masura in care, desigur, transmisiunea are ca obiect o universalitate mobiliara, iar nu bunuri mobile privite ut singuli. 

In sprijinul ideii ca legiuitorul de la 1864 a consacrat in art. 2 al C. civ. (in prezent abrogat) vechea doctrina a statutelor s-a mai invocat si textul art. 1912 C. civ. – care nu are corespondent in Codul Napoleon – , articol care statueaza ca legiuirile civile anterioare „sunt abrogate in tot ce nu este conform regulilor prescrise in prezentul codice”. Or, de vreme ce legiuitorul nu a consacrat in mod explicit in art. 2 al codului un principiu care sa aiba in vedere legea ce urmeaza a se aplica succesiunilor, diferit de conceptia statutara, trebuie admis faptul ca a achiesat la aceasta conceptie, mai ales ca ea se aplica si inainte de 1864, Codul Calimach consacrand-o in terminis.
 
Altfel spus, atata vreme cat Codul civil nu a stabilit reguli de solutionare a conflictelor de legi „univoce”, care sa difere de cele cunoscute anterior, oferind o reglementare distincta succesiunilor internationale, principiile vechii doctrine statutare continua sa subziste, deoarece nu contravin „regulilor prescrise in prezentul codice”, reusind deci sa supravietuiasca in formularea generala si obscura a legiuitorului. 

Dealtfel, textul art. 2 tradeaza nu numai „mintea tulburata” a creatorului normei, dar si deruta acestuia, imposibilitatea lui de a depasi – sub presiunea dorintei de a finaliza cat mai repede Codul – numeroasele discutii si controverse pe care le-a generat articolul similar al Codului Napoleon (art. 3), sau, poate mai mult decat atat, imposibilitatea legiuitorului nostru de a se ridica deasupra vremurilor in care traia, neputinta de a privi rational spre viitor sau poate chiar teama de a se departa prea mult sau prea transant de codul folosit ca model. Sau poate ca legiuitorul nostru, chiar constient de controversele existente in dreptul francez, a preferat sa nu se complice, considerand mai „intelept” sa lase deschis drumul discutiilor si dezbaterilor doctrinare, sa permita jurisprudentei sa „corijeze” in timp norma, „s-o slefuiasca” si s-o adapteze pentru timpurile ce vor veni. Iata deci de ce legiuitorul a ramas cu privirea atintita spre trecut, imbratisand, fara remuscari, – sau lasand impresia ca imbratiseaza?! – o conceptie feudala, care reflecta mentalitatea specifica omului obisnuit sa se inconjoare de fortificatii si ziduri inalte, care nu accepta nimic (sau aproape nimic) din exterior si care cu atat mai putin este dispus sa tolereze, „in spatele fortificatiilor”, actiunea unor principii sau reguli de drept straine.
 
Insa atat doctrina (cu unele exceptii), cat si, mai ales, jurisprudenta ce au urmat s-au dovedit la fel de opace, cautand mai degraba argumente de natura istorica pentru deslusirea vointei presupuse a legiuitorului decat sa-si asume, pretorian, misiunea de renovare, de adaptare a normei la exigentele timpurilor noi, de identificare a legii care, in mod firesc, ar trebui aplicata transmisiunii succesorale, tinand, desigur, seama de natura acestei transmisiuni, de faptul ca are ca obiect un intreg patrimoniu, fiind una universala, iar nicidecum un summum de transmisiuni cu titlu particular. 

Caracterul universal al transmisiunii succesorale se leaga in mod indisolubil de caracterul unitar al acesteia. Or, acceptarea doctrinei statutare conduce la concluzia ca transmisiunea pe cale succesorala a bunurilor imobile ce apartineau lui de cujus nu are un caracter universal – cum ar fi logic si firesc – ci, dimpotriva, reprezenta o suma de transmisiuni imobiliare individuale, fiecare fiind guvernata de reguli de devolutiune proprii, consacrate de legi apartinand unor state diferite. 

In privinta calificarii bunurilor din masa succesorala, ne-am detasat ferm de opinia altor autori (I. P. Filipescu, D.-A. Sitaru, R. B. Bobei) care considera ca determinarea naturii bunurilor (calificarea acestora in bunuri mobile si imobile), atunci cand aceasta prezinta interes pentru determinarea legii aplicabile – cum se intampla bunaoara in materia mostenirii – se va face avand ca reper lex fori. 
#PAGEBREAK#
In ceea ce ne priveste, am apreciat ca indiferent de situatie calificarea bunurilor in mobile sau imobile se va face in functie de legea statului pe teritoriul caruia se gasesc bunurile, adica dupa lex rei sitae, deoarece atunci cand legiuitorul nostru consacra aceasta exceptie o face fara sa distinga dupa cum ea produce sau nu consecinte in privinta determinarii legii aplicabile (ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus). 

Pe de alta parte, faptul ca legiuitorul prevede aceasta exceptie de la principiul calificarii dupa lex fori in capitolul V al legii, destinat bunurilor, nu poate sa conduca la concluzia ca domeniul ei de aplicare s-ar limita la determinarea regimului juridic al bunurilor – dupa o lege a carei competenta a fost deja dictata de lex fori – , ci, dimpotriva, calificarea dupa lex rei sitae urmeaza a se aplica si in alte materii (cum ar fi, spre exemplu, materia succesiunilor), indiferent daca in functie de calificarea data bunului (mobil sau imobil) depinde sau nu legea care urmeaza sa se aplice in cauza. 

Concluzia la care am ajuns se poate desprinde si din interpretarea coroborata a celor doua texte de lege – cel care consacra regula in materie de calificare (art. 3 din Legea nr. 105/1992) si, respectiv, cel care prevede exceptia sau, mai corect spus, una dintre exceptii (art. 50 din aceeasi lege). Art. 3 statueaza cu valoare de principiu ca se va lua in considerare calificarea juridica stabilita de legea romana atunci „cand determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmeaza sa fie data unei institutii de drept sau unui raport juridic”. 

Se poate observa ca acest articol se refera exclusiv la calificarea primara, adica cea care influenteaza determinarea legii aplicabile, fiind evident ca cea secundara se face de catre legea a carei competenta a fost deja desemnata de legea forului (lex causae). Art. 50 are urmatorul continut: „Natura mobiliara sau imobiliara, cat si continutul drepturilor reale asupra bunurilor se determina in conformitate cu legea locului unde se afla sau sunt situate, prin derogare de la art. 3” (s.n. – D. A. P.). Altfel spus, stabilirea naturii mobiliare sau imobiliare a bunurilor se va face dupa lex rei sitae chiar si atunci cand aceasta influenteaza determinarea legii aplicabile, derogandu-se, intr-adevar, de la art. 3 al legii. 

Tinem totusi sa precizam ca in doctrina franceza recenta se considera ca atunci cand de calificare depinde determinarea legii aplicabile (de exemplu in materie succesorala), calificarea bunurilor se va face dupa lex fori, fiind deci in prezenta „exceptiei la exceptie”, adica revenindu-se din nou la regula [B. Audit, Droit international privé, 2e éd., Economica, Paris, 1997, p. 612, nota nr. 1: „Mais lorsque de la qualification dépend la loi applicable, comme c’est le cas en matière de succession (et en d’autres pays en matière de régime matrimonial), c’est la loi du juge saisi qui doit donner la qualification.” Ibidem, p. 181]. In acelasi sens, v. Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 6e éd., Dalloz, Paris, 1999, p. 213. Autorii (Y. Loussouarn, P. Bourel) apreciaza ca descoperirea legii dupa care se va face calificarea nu prezinta catusi de putin importanta atunci cand calificarea este efectuata in scopul de a stabili regimul de proprietate al bunurilor, deoarece, in acest caz, fie ca este vorba despre bunuri mobile, fie de imobile, calificarea se va face dupa lex rei sitae, fiind o calificare secundara („qualification en sous-ordre”), fara influenta asupra legii aplicabile. Insa atunci cand de rezultatul calificarii depinde legea ce urmeaza a se aplica in cauza, bunaoara cand calificarea se ridica in raport cu o problema succesorala, lucrurile se schimba. „Dans ce cas – apreciaza autorii mai sus citati – , la qualification mobilière conduit à l’application de la loi du domicile du de cujus et la qualification immobilière à celle de la lex rei sitae. On est donc bien en présence d’une qualification préalabile, d’une véritable qualification de droit international privé (Ibidem). 

S-a exprimat si un punct de vedere diferit. Astfel, profesorul Bartin admitea ca si in materie succesorala calificarea bunurilor trebuie facuta dupa legea rei sitae, deoarece aceasta calificare reprezinta o exceptie de la principiul calificarii dupa lex fori. In plus, s-a aratat ca aceasta solutie (a calificarii dupa lex rei sitae) se poate desprinde, in dreptul francez, si din subordonarea devolutiunii succesorale regimului bunurilor, pentru ca in dreptul international privat francez, succesiunile, indiferent de natura mobiliara sau imobiliara a obiectului lor, sunt o materie de statut real [Lerebours-Pigeonnière, Précis de Droit international privé, 6e éd., nr. 256, p. 273, cit. de Y. Loussouarn, P. Bourel in op. cit., (1999), p. 213; E. Bartin, Principes de droit international privé, Paris, Editions Domat-Montchrestien, 1930, § 88, p. 236: „Distinctia dintre mobile si imobile depinde invariabil, in opinia mea – spune prof. Bartin – , din punct de vedere civil, in fata oricarui judecator investit cu aceasta chestiune, de legea locului situarii lucrului la data nasterii raportului juridic a carui solutionare presupune calificarea in mobil sau imobil a acestui lucru”, (s.n. – D.A.P.). 

Oricum, chiar daca doctrina franceza majoritara opteaza in prezent pentru transarea conflictului de calificari in materie succesorala prin aplicarea legii forului, nu credem ca solutia ar putea fi extrapolata la noi. La francezi, neexistand vreun text care sa reglementeze explicit calificarea, ea a fost consacrata jurisprudential (atat ca regula, cat si ca exceptie). Determinarea dupa legea rei sitae a regimului bunurilor in dreptul international privat francez, recunoscuta in doctrina din aceasta tara, se poate deduce din interpretarea sistematica a art. 3, alin. 2 din C. civ. fr. 

De aceea, s-a considerat ca derogarea de la regula calificarii dupa lex fori nu poate fi extinsa prin aplicare si in alte situatii decat cele care privesc strict regimul bunurilor. Or, la noi, calificarea bunurilor avand ca reper lex rei sitae rezulta fara echivoc din formularea art. 50 al Legii nr. 105/1992, derogandu-se astfel de la art. 3 al legii, adica chiar si atunci „cand determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmeaza sa fie data unei institutii de drept sau unui raport juridic”. 

In consecinta, ori de cate ori stabilirea naturii unui bun (calificarea acestuia) prezinta importanta pentru alegerea normei conflictuale aplicabile in cauza – cum se intampla, spre exemplu, in materia succesiunilor – , calificarea se va face in functie de lex rei sitae (iar nu dupa lex fori) si va fi o calificare primara. Nici nu s-ar putea imagina altfel fara a lipsi de sens si de obiect dispozitia cuprinsa in art. 50 al Legii nr. 105/1992, fiind evident ca in ipoteza calificarii secundare nu mai era necesara o norma derogatorie de la regula instituita in art. 3 al aceleasi legi. Calificarea secundara este calificarea facuta de lex causae, fiind o chestiune de drept intern. Ea nu are influenta asupra determinarii legii aplicabile, deoarece intervine dupa solutionarea conflictului de legi. 

De aceea, calificarea secundara, fiind o calificare interna, nu este o exceptie veritabila de la regula calificarii dupa lex fori, ci una aparenta, interesand in mica masura dreptul international privat.