Obligatiile din contractele comerciale - Executarea silita in natura

av. Mara MUNTEAN


De regula, debitorul isi indeplineste de buna-voie toate obligatiile la care s-a indatorat prin vointa sa exprimata direct sau prin reprezentant. Sunt si situatii in care una dintre partile contractante nu-si executa de buna-voie obligatiile contractuale, astfel incat cealalta parte contractanta are dreptul sa ceara fie executarea silita in natura, fie executarea prin echivalent, fie chiar rezolutiunea contractului.

Executarea obligatiilor de a face si de a nu face

In privinta obligatiilor de a face, art. 1077 Cod civil prevede ca, in caz de nerespectare a lor, creditorul poate fi autorizat de instanta judecatoreasca sa le aduca el la indeplinire, in contul debitorului. Literatura de specialitate si practica judiciara sunt de acord, interpretand prevederile art. 1075 si art. 1077 din Codul civil, ca obligatia de a face care nu implica un fapt personal al debitorului trebuie executata in natura; in situatia cand debitorul refuza executarea voluntara in natura, creditorul are posibilitatea sa ia masurile necesare pentru a obtine indeplinirea exacta a obligatiei, printr-o operatie materiala sau o operatie juridica.

Cat priveste obligatia de a nu face, potrivit art. 1076 din Codul civil, creditorul are posibilitatea de a cere instantei obligarea debitorului de a distruge ceea ce a facut cu incalcarea acestei obligatii sau autorizarea de a distruge el insusi, pe cheltuiala debitorului. Regula cuprinsa in art. 1075 din Codul civil se aplica numai la obligatiile de a face intuitu personae, care implica o activitate personala deosebita din partea debitorului, activitate avuta in vedere de creditor la nasterea raportului juridic obligational. Ea nu poate fi considerata ca reprezinta indeplinirea in natura a obligatiei decat atunci cand este executata, de buna voie, de catre debitor.

Executarea obligatiilor de a da

Executarea in natura a obligatiilor contractuale este o regula cu valoare de principiu. In schimb, trebuie sa distingem dupa cum aceste obligatii au ca obiect sume de bani, bunuri individual determinate sau bunuri de gen.

Obligatia de a da are drept obiect o suma de bani

In acest caz, executarea ei in natura este intotdeauna posibila, daca debitorul refuza executarea voluntara.

In temeiul dreptului sau de gaj ge-neral asupra patrimoniului debitorului, drept ce ii garanteaza executarea creantei, creditorul poate:

– sa recurga la poprirea sumelor pe care debitorul este indreptatit sa le primeasca de la proprii sai debitori;

– sa treaca la executarea silita prin vanzarea unor bunuri ale debitorului, iar din pretul obtinut isi va satisface creanta sa.

Obligatia de a da are ca obiect un bun individual determinat

In acest caz, debitorul este obligat:

– pe de o parte, sa transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real si,

– pe de alta parte, sa predea bunul in materialitatea lui la creditor.

In ceea ce priveste prima obligatie, aceasta se poate executa intotdeauna in natura, chiar in temeiul legii, avandu-se in vedere ca, in sistemul dreptului civil roman, transferul dreptului de proprietate sau al oricarui drept real asupra unui bun individual determinat are loc in momentul incheierii contractului, daca printr-o dispozitie speciala a legii sau prin acordul partilor nu se prevede altfel. Pe cale de consecinta, problema neexecutarii in natura a obligatiilor debitorului se pune numai in legatura cu indatorirea lui de a preda creditorului bunul individual determinat care este obiectul material al obligatiei.

Executarea silita in natura a unui bun individual determinat este posibila numai daca bunul/bunurile individual determinate se gasesc la debitor

= Daca insa debitorul nu isi respecta obligatia de pastrare a bunului pana la predare si il ascunde sau il distruge, executarea in natura – chiar pe cale silita a obligatiei – devine imposibila.

= Daca debitorul a instrainat bunul intre timp catre un tert si i-a transmis posesia acestuia, creditorul are posibilitatea de a introduce o actiune in revendicare impotriva tertului daca bunul care forma obiectul contractului este imobil; insa, tertul s-ar putea apara invocand uzucapiunea.

= Daca bunul instrainat este mobil, actiunea in revendicare va putea fi pa-ralizata de multe ori prin invocarea dobandirii bunurilor mobile corporale prin posesia de buna-credinta in baza art. 1909 Cod civil. Daca actiunea in revendicare este respinsa, creditorul va putea obtine executarea obligatiilor de la debitor numai prin echivalent.

= Daca obligatia de a da are ca obiect un bun de gen, transferul dreptului de proprietate are loc numai in momentul individualizarii bunului, care, de regula, are loc cu prilejul predarii. In situatia in care debitorul refuza sa individualizeze bunurile prin numarare, cantarire sau masurare, creditorul are la dispozitie urmatoarele posibilitati:

– sa ceara executarea silita in natura a obligatiei, atunci cand acest lucru este posibil;

– sa achizitioneze cantitatea de bunuri ce formeaza obiectul obligatiei din alta parte, pe contul debitorului, urmand a recupera pretul prin executare silita asupra bunurilor debitorului;

– sa accepte executarea prin echivalent, despre care vom vorbi in randurile urmatoare.

Daunele cominatorii

Pentru a infrange rezistenta debitorului si a-l determina sa execute in natura obligatiile de a face si de a nu face, legea si practica judecatoreasca au pus la dispozitia creditorului anumite mijloace de constrangere, anume daunele cominatorii.

Daunele cominatorii constau intr-o suma de bani pe care debitorul este obligat sa o plateasca creditorului la anumite intervale de timp (de regula pentru fiecare zi de intarziere sau pentru o alta unitate de timp: saptamana, luna) pana la executarea obligatiei. Cuantumul sumei si unitatea de timp pentru care se acorda se stabilesc prin hotarare judecatoreasca. Daca debitorul persista in atitudinea lui, contrara obligatiilor pe care le are, la cerere, instanta de judecata poate mari cuantumul lor, pana se va infrange rezistenta debitorului.

Desi in practica au fost si solutii care au statuat inadmisibilitatea daunelor cominatorii, avandu-se in vedere actualul art. 572 din Codul de procedura civila, totusi si in prezent instantele de judecata4 acorda aceste daune cominatorii ca o masura de constrangere economica a debitorului, adica o cale indirecta de determinare a lui de a-si executa obligatiile in natura.

Trebuie retinut ca recurgerea la acest mijloc juridic de constrangere este admisibila numai in cazul obligatiilor a caror executare silita in natura este imposibila si ca ele se circumscriu sferei obligatiilor de a face si de a nu face care implica faptul personal al debitorului. Daunele cominatorii nu se aplica obligatiilor avand drept obiect sume de bani, deoarece acestea produc dobanzi in caz de intarziere la executare. Tot astfel, ele nu pot fi acordate nici pentru obligatiile de a da, care, in principiu, pot fi executate in natura.

Situatii in care nu se acorda daune cominatorii

Daunele cominatorii nu se acorda – chiar in cazul obligatiilor de a face si de a nu face – in urmatoarele situatii:

– cand executarea obligatiilor in natura nu mai este posibila, deoarece scopul pentru care au fost asumate nu mai poate fi atins;

– cand este posibila executarea obligatiilor in natura pe cale silita, prin intermediul executorilor judecatoresti sau de catre creditor, pe contul debitorului;

– cand refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel ca instanta judecatoreasca va stabili direct despagubirea pentru prejudiciul suferit de catre creditor. 

NOTA Avocatnet: Articolul a aparut in numarul 35 al revistei Tribuna Economica.