Drept de autor si Internet

ANCA MUSAT, Senior Associate, LLM Musat & Asociatii

Modalitatea in care Internetul a devenit fenomenul pe care astazi il consideram un element omniprezent in existenta umana pare a fi tocmai principiul care a cauzat aparitia dreptului de autor. Daca admitem ca Internetul este definibil prin capacitatea sa de a standardiza comunicatii cat mai libere intre doua masini, dreptul de autor s-a nascut tocmai din dizolvarea treptata a limitarilor inerente comunicarii operelor catre public.

Cazul Sony Betamax 


Nevoia unei protectii a dreptului de autor a aparut odata cu cresterea numarului de imitatori sau plagiatori. Primul artist care actioneaza impotriva acestora pare a fi Albrecht Dürer, care cere plata dreptului sau de la un gravor care reprodusese fara acordul sau opera „Apocalipsul“ si, mai apoi, cere si obtine recunoasterea dreptului de a interzice, pe o perioada de 10 ani, pe intreg teritoriul Imperiului Romano-German, imprimarea si vanzarea operelor sale falsificate. 

Aparitia unei noi tehnologii care permite o mai usoara sau rapida reproducere si/sau distribuire a operelor aduce, inca din secolul XVI, vii dezbateri si aprinse panici intre cei care cer o inasprire corespunzatoare a protectiei drepturilor de autor.
Interesant ar fi sa amintim numai ultima mare astfel de panica, aceea cauzata de aparitia casetei video. In 1984, Curtea Suprema a Statelor Unite, cu o decizie majoritara de 5 la 4, transa un litigiu care incepuse in 1976, atunci cand Universal Studios si alte mari firme din domeniul productiei de film au decis sa actioneze in judecata Sony pentru comercializarea unui aparat al carui unic scop, sustineau reclamantii, era acela de a permite copierea unor opere protejate. In lumina panicii iscate de posibilitatea de a inregistra orice pe caseta video, de la emisiuni si seriale TV la filme sau buletine de stiri, titularii de drepturi de autor au indicat dusmanul - caseta video si producatorul acesteia, si au cerut totodata o mai aspra pedepsire a celor care incalca drepturile de autor si o crestere a duratei pentru care aceste drepturi sunt protejate. Nu stim cum ar fi aratat lumea de astazi daca instanta suprema din Statele Unite ar fi luat decizia pe care si-a format-o la o prima vedere a cazului, si anume cea de a da dreptate reprezentantilor industriei filmului, dar, ca oameni care am trait in Romania si asteptam cu mare nerabdare urmatorul film pe caseta „trasa de afara“, ne bucuram ca nu au facut-o. 

Decizia Curtii Supreme a Statelor Unite in ceea ce s-a numit cazul Sony Betamax a reprezentat o victorie a celor care vad pozitiv si deschis inovatiile si cred ca limitarile acestora ar trebui sa fie, exact cum le spune si numele - limitate. Tocmai de asta, aceasta decizie a reprezentat un reper extrem de important si in deciziile ulterioare in materie de drept de autor in Statele Unite si a fost o continua sursa de inspiratie si pentru instantele de peste ocean (in special Anglia si Franta) atunci cand acestea s-au vazut fata in fata cu problema sanctionarii unui intermediar (precum caseta video si producatorul acesteia) pentru faptele comise de utilizatorul final (cel care inregistreaza o opera protejata si vinde respectiva caseta video).

Tratatul OMPI face lumina 


Ne-am putea intreba de ce astazi Internetul mai cauzeaza astfel de panici in randul titularilor de drepturi de autor, cum ar putea fi cineva facut vinovat de o reproducere sau distribuire neautorizata atunci cand Internetul e utilizat de 1.244 milioane de oameni si intre ei nu se afla decat masini-intermediar? Cum poate cineva „arata cu degetul“ persoana vinovata intre 18,9% din populatia globului? 

Aici apare prima diferenta adusa de Internet in distinctia cu tehnologiile deja existente pe piata. Aceasta diferenta are un dublu aspect: pe de-o parte avem de-a face cu o atomizare extrema a utilizatorilor finali, si pe de alta cu o „centralizare“ a nodurilor prin care acestia sunt interconectati. Astfel, desi numarul de utilizatori creste zilnic, numarul celor care ofera serviciile de interconectare este mult mai redus (in Statele Unite sunt aproximativ 7.000 de companii, primele zece avand o cota de piata de 65%). Tocmai datorita costurilor ridicate ale investitiei sustinute intr-o asemenea afacere, numarul celor care ofera astfel de servicii este redus si in general limitat la societati comerciale puternice care genereaza venituri substantiale. Acestia sunt cei care, mai usor de gasit si identificat, mai solvabili si mai bogati decat utilizatorii individuali, sunt tintele dorite de catre titularii de drepturi pentru a raspunde de eventualele incalcari ale drepturilor lor de autor. 

Dar este posibil ca un intermediar, o societate comerciala care presteaza un serviciu fata de clienti cu identitati protejate de lege si cu drepturi constitutionale referitoare la intimitate si secretul corespondentei, sa fie tras la raspundere pentru actele comise de acestia? In ultima vreme, tot mai des instantele de peste tot in lume s-au vazut fata in fata cu problema ridicata in Sony Betamax, aplicata insa unei noi tehnologii si unei situatii de fapt diferite. Datorita rezolvarii inconsistente a problemei in instantele de judecata, atat titularii de drepturi de autor, cat si reprezentantii acelei parti a societatii civile ce militeaza pentru o mai mare libertate a informatiei au solicitat o rezolvare pe cale legislativa a acestei probleme.
La nivelul dreptului conventional problema drepturilor de autor in raport cu Internetul a fost abordata in Tratatul OMPI privind dreptul de autor incheiat la Geneva in 20 decembrie 1996 (la care si Romania este parte) si mai precis in art. 8, care priveste dreptul de comunicare publica a operelor. Astfel, printr-o solutie preluata apoi si in legislatia comunitara si cea romana, art. 8 al Tratatului confera autorilor dreptul exclusiv de a autoriza orice comunicare publica a operelor lor, prin mijloace cu fir sau fara fir, inclusiv oferirea catre public a operelor lor intr-un mod care sa permita publicului sa acceseze aceste opere dintr-un loc si la un moment alese individual. Aceasta este formularea prin care se prezinta continutul dreptului exclusiv in ceea ce priveste Internetul si este de remarcat pe de-o parte ca articolul face referire doar la oferirea catre public a unei opere (asadar, nu si a cererii sau primirii, accesarii, vizionarii etc. unei astfel de opere) si, pe de alta, ca s-a decis extinderea in ceea ce priveste Internetul a dreptului de comunicare publica si nu a unui alt drept (sau, mai corect spus, drept-modalitate a dreptului de utilizare). 

Aceeasi formulare si cu tot cu privire la dreptul la comunicare publica o regasim si in art. 3 alin. 1 al Directivei 2001/29/CE din 22 mai 2001 de armonizare a anumitor aspecte privind dreptul de autor si drepturile conexe in societatea informationala in timp ce alin. 2 al respectivului articol extinde acest drept si in ceea ce-i priveste pe titularii de drepturi conexe dreptului de autor.

Legea romana: inchisoare sau amenda 


In legea romana, Legea nr. 8/ 1996, se reiau prevederile Directivei mentionate mai sus, respectiv includerea formulei din Tratat la dreptul de comunicare publica si includerea unor prevederi similare in ceea ce priveste drepturile titularilor de drepturi conexe dreptului de autor. Mai mult, legea romana, prin art. 139, incrimineaza „punerea la dispozitia publicului inclusiv prin Internet sau prin alte retele de calculatoare, fara consimtamantul titularilor de drepturi, ai operelor sau ai produselor purtatoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricantilor de baze de date ori ale copiilor acestora, indiferent de suport, astfel incat publicul sa le poata accesa in orice loc sau in orice moment ales in mod individual“, sanctionand o astfel de infractiune cu pedeapsa cu inchisoarea de la 1 la 4 ani sau cu amenda. Aceeasi fapta privind insa „opere sau alte produse protejate, pentru care informatiile existente sub forma electronica, privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor conexe, au fost inlaturate ori modificate fara autorizatie“ se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda. 

Dincolo de a ne intreba de ce minimul si maximul pedepselor sunt mai mari in cazul incalcarii unui drept patrimonial decat in cazul incalcarii aceluiasi drept patrimonial si, pe langa asta, si a unui drept moral, ceea ce dorim sa evidentiem aici este faptul ca in toate cazurile nu se interzice decat oferirea acestor opere.
Solutia legala unanim acceptata este asadar aceea de a sanctiona persoana care ofera, cu ajutorul Internetului, opere protejate prin dreptul de autor. Problema de care se lovesc titularii de drepturi este ca acea persoana este foarte greu de gasit. In conditiile in care exista atat conturi gratuite de e-mail sau hosting pentru site-uri web si mai ales in conditiile in care tehnologia peer2peer ofera un generos anonimat miilor de utilizatori conectati fie printr-un „tracker“, fie intr-un „hub“, practic singurele date care identifica utilizatorul intr-un mod personal si inechivoc sunt datele de plata cu cartea de credit (daca se efectueaza o astfel de plata) sau IP-ul (Internet Protocol). Aceste date sunt sau pot fi cunoscute firmei care ofera serviciul de Internet utilizatorului sau celui care ofera serviciul p2p. Problema care se pune este daca titularii de drepturi pot obtine, in mod legal, aceste informatii. 

Dificultatile in a da un raspuns clar la aceasta intrebare provin din numeroasele probleme de drept incidente, probleme pe care prezentul articol nu-si propune decat sa le enumere succint. In esenta, intrebarea care sumarizeaza majoritatea acestor probleme este: ar putea fi obligat un tert (de exemplu, o firma ce ofera servicii de acces Internet) sa incalce acordul de confidentialitate a datelor incheiat cu un client al sau (utilizator) pentru a furniza date personale referitoare la acesta unui titular de drepturi care banuieste ca acesta i-ar incalca drepturile?
Spunem banuieste pentru ca legea ofera acoperire unor activitati ce par a incalca drepturile de autor, insa sunt prevazute de lege ca limitari la exercitiul acestor drepturi. Ne referim aici mai ales la exceptia (sau limitarea) de copie privata care permite reproducerea unei opere „pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii“, oferirea acestei copii pentru acces personal sau al membrilor cercului normal al unei familii neconstituind o incalcare a dreptului exclusiv al titularilor de drepturi.


Avand in vedere ca Internetul a adus o neimaginata libertate de a aduce informatii de orice fel la cunostinta unui public larg fara problemele inerente localizarii teritoriale a acestui public (sau puterii sale financiare sau gasirii surselor de informatii valide si importante) era de asteptat sa apara si probleme legate de controlul si exercitiul drepturilor de autor asupra operelor comunicate prin acest mediu. Speram doar ca solutiile ce vor fi oferite sa fie de asa natura incat sa reflecte numeroasele beneficii aduse de acest nou mediu de diseminare a informatiilor si importanta pe care acesta a dobandit-o in activitatea si viata a aproape o cincime din oamenii de pe glob.