Hotararea CEDO in Cauza Dumitru Popescu impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
SECTIA A III-A

HOTARAREA
din 26 aprilie 2007
in Cauza Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2)
(Cererea nr. 71.525/01)

Strasbourg

In Cauza Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2),
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere compuse din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, C. Birsan, doamna E. Fura-Sandstrom, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori, si din domnul S. Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 29 martie 2007,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 71.525/01) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Dumitru Popescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 iunie 2001 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna Beatrice Ramascanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde in special incalcarea dreptului la respectarea vietii private si de familie, precum si incalcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a interceptarii convorbirilor sale telefonice de catre autoritati si a utilizarii transcrierii lor ca proba in cadrul procesului penal indreptat impotriva sa.
4. Prin Decizia din data de 22 septembrie 2005, camera a declarat cererea reclamantului admisibila in parte.
5. Atat reclamantul, cat si Guvernul au depus observatii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament).

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei 
6. Reclamantul s-a nascut in anul 1964 si locuieste in Bucuresti. In prezent, el este detinut in Penitenciarul Rahova. 

A. Prinderea reclamantului, punerea sa in detentie preventiva si primele prelungiri ale detentiei sale 
7. La data de 23 aprilie 1998, reclamantul a fost prins de politistii postului de politie din Baia Mare. El era suspectat de a fi participat la evenimentele ce s-au desfasurat in noaptea dintre 16 si 17 aprilie 1998 pe aeroportul militar Otopeni, unde o mare cantitate de tigari a fost descarcata dintr-un avion inmatriculat in Ucraina si introdusa ilegal pe teritoriul roman. 

8. La data de 29 aprilie 1998, procurorul A.D. a luat fata de reclamant masura arestarii preventive pentru o durata de 30 de zile, in temeiul art. 148 litera h) din Codul de procedura penala (denumit in continuare CPP). In ordonanta de luare a masurii preventive el a aratat ca reclamantul era suspectat pentru savarsirea infractiunilor de contrabanda si de asociere pentru savarsirea de infractiuni, pedepsite de art. 323 din Codul penal, respectiv de art. 175 si 179 din Legea nr. 141/1997, pentru comiterea carora reclamantul risca o pedeapsa de la 5 la 15 ani de inchisoare. De asemenea, s-a retinut ca lasarea in libertate a reclamantului ar prezenta un pericol pentru ordinea publica. 

9. La data de 29 aprilie 1998, reclamantul a fost incarcerat in arestul Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti. La cererea parchetului, tribunalul militar teritorial a prelungit ulterior durata masurii arestarii preventive a reclamantului pentru perioade succesive cuprinse intre 18 si 30 de zile, mentinerea in stare de arest fiind considerata necesara din cauza lipsei de sinceritate a reclamantului, a complexitatii si amplorii cauzei si a implicatiilor acesteia la nivel national. 

10. Prin Decizia definitiva din data de 28 iulie 1998, Curtea Militara de Apel a dispus punerea in libertate a reclamantului, avand in vedere faptul ca motivele care au justificat anterior luarea masurii arestarii preventive nu mai subzista. 

11. La data de 28 iulie 1998, reclamantul a fost pus in libertate. 

B. Trimiterea in judecata a reclamantului 
12. Prin Rechizitoriul din 23 iulie 1998, parchetul a dispus trimiterea in judecata a reclamantului si a altor 18 inculpati in fata Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti, pentru comiterea infractiunilor de asociere pentru savarsirea de infractiuni si contrabanda, infractiuni prevazute si pedepsite de art. 323 din Codul penal si de art. 175 si 179 din Legea nr. 141/1997. 

13. Conform sustinerilor parchetului, situatia de fapt se prezinta in felul urmator. In ianuarie 1998, reclamantul si alti 3 coinculpati, printre care colonelul T. de la Ministerul de Interne si comandantul S.I. al bazei aeriene a aeroportului Otopeni, s-au intalnit de mai multe ori si au elaborat o strategie care sa le permita introducerea nelegala in tara a unei mari cantitati de tigari si obtinerea de profit din comercializarea marfii respective. 

14. Acestia si-au impartit sarcinile in functie de competentele si functiile fiecaruia. Astfel, reclamantul, actionar majoritar al unei societati de navlosire a avioanelor, trebuia sa organizeze transportul marfii astfel incat autoritatile sa nu ii cunoasca adevarata natura si destinatie. Complicele sau, N.I., era insarcinat cu finantarea operatiunii, cu furnizarea mainii de lucru pentru operatiunile de incarcare si descarcare pe aeroport si cu organizarea retelelor de distributie pe teritoriul roman. Colonelul T., avand in vedere functiile sale din cadrul Ministerului de Interne, era insarcinat cu protectia marfii dupa aterizarea avioanelor pe aeroportul militar Otopeni. In acest scop, el trebuia sa impiedice autoritatile competente sa verifice provenienta si destinatia marfii si sa dea operatiunii aparenta unui transport special autorizat de stat. Inculpatul S.I., comandant al bazei aeriene, trebuia sa faciliteze accesul in incinta aeroportului militar al camioanelor si fortei de munca necesare incarcarii si descarcarii marfii. 

15. Pentru a-si atinge obiectivele, reclamantul si ceilalti 3 inculpati, care formau nucleul operatiunii, cooptasera anterior alte 15 persoane, printre care un inspector de la Autoritatea Aeronautica Civila si controlori ai traficului aerian de la aeroportul militar Otopeni.
Respectand planul prestabilit, in luna martie 1998 reclamantul a incheiat un contract cu compania bulgara Air Sofia, prin care el a inchiriat un avion, aparent in interesul unei societati cu sediul in Bulgaria. Contrar conditiilor contractuale, avionul inchiriat a aterizat in noaptea dintre 23 si 24 martie 1998 pe aeroportul Otopeni din Bucuresti. Comandantul S.I. ii ceruse unui alt complice, comandant adjunct al aeroportului civil Otopeni, sa dirijeze avionul pe platforma destinata autoritatilor militare. Un alt complice, controlor aerian, daduse autorizatia de survolare si aterizare. Dupa ce avionul a fost in cele din urma garat pe pista aeroportului militar Otopeni, reclamantul si complicii sai s-au indreptat spre avion. Atunci, S.I. a ordonat santinelei care pazea o poarta de intrare in aeroport sa lase libera trecerea camioanelor care se deplasasera acolo in vederea descarcarii marfii. Dupa ce toate tigarile au fost incarcate in aceste camioane, convoiul, precedat de autovehiculele inculpatilor, a iesit pe aceeasi poarta, deschisa din nou la ordinul lui S.I. Marfa a fost dusa in depozite situate la periferia Bucurestiului, de unde a fost distribuita mai multor retele de comercializare. 

16. Reusita operatiunii, astfel cum fusese stabilita in prealabil, i-a determinat pe inculpati sa repete operatiunea in aceleasi conditii, in noaptea dintre 16 si 17 aprilie 1998. 

17. Potrivit sustinerilor parchetului, pe toata perioada derularii acestor operatiuni, inculpatii s-au aflat in contact telefonic prin intermediul retelelor de telefonie mobila, asa cum reiese din lista convorbirilor telefonice dintre ei la momentul savarsirii faptelor ce constituie obiectul cauzei, lista pe care au intocmit-o serviciile speciale si pe care parchetul a anexat-o la rechizitoriul sau, ca proba in acuzare. Parchetul nu si-a intemeiat rechizitoriul pe eventuale ascultari operate la posturile telefonice ale reclamantului.
C. Procedura in fata Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti 
18. La data de 15 iunie 1998, la prima sedinta publica in fata Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti, completul de judecata fiind prezidat de judecatorul N.N., reclamantul a solicitat recuzarea lui N.N., motivat de faptul ca a facut parte din completul de judecata care se pronuntase la data de 23 mai 1998 asupra cererii parchetului de prelungire a masurii arestarii preventive luate fata de acesta. In aceeasi zi, cererea sa a fost admisa. 

19. Alte sedinte publice s-au desfasurat in datele de 5 august, 1, 28 si 29 septembrie, 5, 7, 13 si 21 octombrie, 30 noiembrie, 11 si 16 decembrie 1998, 19 si 26 ianuarie si 5, 9 si 15 februarie 1999. Reclamantul s-a prezentat, asistat de avocatul sau M., care il reprezentase si in faza de urmarire penala. In timpul acestor sedinte de judecata, avocatii coinculpatilor au solicitat prezentarea in fata instantei a transcrierii inregistrarilor telefonice efectuate de serviciile speciale si au solicitat incuviintarea a numeroase probe, pe care le considerau pertinente pentru apararea clientilor lor. Instanta a admis cererile de probatoriu pe care le-a considerat necesare in vederea clarificarii faptelor si gradului de vinovatie pentru fiecare coinculpat, respingandu-le pe cele nemotivate; instanta a audiat numerosi martori, a acordat cuvantul in multe randuri procurorului, coinculpatilor si avocatilor acestora, care i-au putut interoga pe martorii acuzarii. 

20. La data de 25 ianuarie 1999, la cererea presedintelui instantei, parchetul a prezentat in fata Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti mai multe note cuprinzand transcrierea partilor relevante, pentru bunul mers al anchetei, ale convorbirilor telefonice ale reclamantului si ale unei persoane de origine araba, J.A.A., cu reprezentantii companiei aeriene Air Sofia si cu ceilalti coinculpati, interceptate de serviciile speciale la datele de 30 martie, 7, 17 si 27 aprilie 1997 si 21 martie 1998. Notele parchetului, care il priveau pe reclamant, relevau faptul ca interceptarea convorbirilor sale telefonice fusese autorizata prin Mandatul nr. 00169 din 6 martie 1998, emis de Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie. Acest mandat nu continea niciun element care sa indice faptul ca fusese eliberat pe numele reclamantului. Instanta a depus aceste documente la dosarul de urmarire penala, clasandu-le cu mentiunea "secret". Ulterior parchetul a prezentat casetele cuprinzand inregistrarile convorbirilor interceptate, pe care tribunalul le-a depus, de asemenea, la dosarul cauzei. 

21. Prin Incheierea de sedinta din data de 5 februarie 1999, instanta, sesizata de unul dintre coinculpati cu o cerere de expertizare a vocii inregistrate de catre serviciile speciale in timpul ascultarilor telefonice, pentru a stabili daca exista concordanta sau nu cu vocea sa, a observat ca singura institutie in masura sa compare vocea inculpatului cu cea inregistrata pe banda magnetica era Serviciul Roman de Informatii, dotat cu aparatura tehnica necesara. 

22. In sedinta publica din data de 15 februarie 1999, avocatii diferitilor coinculpati au solicitat amanarea cauzei, pentru a putea lua cunostinta de documentele depuse la dosarul de urmarire penala. Avocatul reclamantului, M., a invocat in fata instantei exceptia de neconstitutionalitate a art. 911-5 din CPP, care reglementeaza modalitatile si conditiile de interceptare a convorbirilor telefonice si utilizarea acestora ca mijloc de proba in procesul penal, solicitand trimiterea cauzei in fata Curtii Constitutionale. Acesta a aratat ca intr-un domeniu atat de important, ce tine de viata privata a unei persoane, ingerintele statului trebuiau fondate pe o reglementare riguroasa si exacta. Or, dupa parerea sa, nu aceasta era situatia in cauza de fata, legea fiind eliptica si fara a oferi suficiente garantii impotriva abuzurilor, cu incalcarea art. 6 si 8 din Conventie. In special, acesta s-a plans de faptul ca art. 911-5 din CPP:
- nu obliga procurorul sa depuna la dosarul cauzei, format la instanta, documentatia pe care s-a bazat atunci cand a autorizat efectuarea interceptarii si ca, din acest motiv, nici partile in proces, nici instanta nu puteau verifica legalitatea ascultarilor;
- oferea posibilitatea procurorului de a prelungi autorizatia, cu toate ca aceasta prerogativa ar fi trebuit acordata unei autoritati independente;
- nu prevedea nici obligatia procurorului de a preciza in continutul autorizatiei numerele de telefon puse sub ascultare, nici garantiile referitoare la caracterul intact si complet al inregistrarilor. In acest sens, el a aratat ca parchetul a depus la dosarul cauzei transcrieri fragmentate ale conversatiilor telefonice purtate de clientul sau.
Acesta s-a plans si cu privire la faptul ca instanta nu a verificat modul in care parchetul a intrat in posesia listei cu numerele de telefon apelate de coinculpati. 
#PAGEBREAK#
23. Prin Incheierea de sedinta din data de 16 februarie 1999, instanta a respins cererea de amanare formulata de avocatii unora dintre coinculpati, aratand ca, in numeroase randuri, a atras atentia in sedinta publica inculpatilor si avocatilor acestora asupra necesitatii de a se prezenta la sediul instantei pentru a studia si a consulta documentele depuse la dosarul de urmarire penala. Or, putini dintre avocatii si inculpatii in cauza dadusera curs numeroaselor sale solicitari. Dintre acestia, instanta l-a dat drept exemplu pe avocatul reclamantului, M., si pe reclamant insusi, care s-au deplasat la sediul instantei si au consultat in intregime dosarul de urmarire penala. 

24. Prin aceeasi incheiere, instanta a respins ca inadmisibila exceptia de neconstitutionalitate invocata de avocatul reclamantului, cu motivarea ca aceasta nu viza prevederi legale care ar fi fost decisive pentru solutionarea cauzei. Mai mult, instanta a observat ca reclamantul declarase in fata sa ca renunta la exceptia de neconstitutionalitate formulata de avocatul sau.
25. La data de 18 februarie 1999, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti, in complet compus din locotenent-colonelul S.P., presedinte, si din locotenentul L.P., judecator, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 12 ani inchisoare pentru comiterea infractiunilor de asociere pentru savarsirea de infractiuni si contrabanda, infractiuni prevazute si pedepsite de art. 323 din Codul penal si, respectiv, de art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997. De asemenea, tribunalul a interzis reclamantului, pe o durata de 5 ani, exercitiul drepturilor civile mentionate la art. 64 lit. a), b) si c) din Codul penal, si anume dreptul de a alege sau de a fi ales, dreptul de a ocupa o functie investita cu autoritatea statului si cel de a exercita profesia care i-a permis sa comita infractiunea aflata la originea condamnarii sale. 

26. In primul rand, instanta a retinut ca faptele s-au desfasurat in noptile dintre 23 si 24 martie 1998, respectiv dintre 16 si 17 aprilie 1998, astfel cum s-a aratat in rechizitoriul parchetului, si ca vinovatia reclamantului si a celorlalti inculpati se intemeia pe declaratiile inculpatilor si ale martorilor audiati de parchet si de instanta, pe procesele-verbale de confruntare, de reconstituire si de perchezitie, precum si pe lista convorbirilor telefonice dintre coinculpati si a transcrierilor acelor convorbiri care au fost interceptate de serviciile speciale. 

27. Instanta a constatat ca, desi initial coinculpatii au negat cu vehementa faptul ca se cunosc sau ca au avut conversatii telefonice la momentul savarsirii faptelor in cauza, acestia au admis ulterior contrariul. In acest sens, instanta a aratat ca ascultarile telefonice si lista convorbirilor telefonice dintre inculpati confirmau in mod categoric faptul ca acestia se cunosteau si ca au avut lungi si numeroase conversatii telefonice in timpul evenimentelor din noaptea dintre 16 si 17 aprilie 1998, al caror continut demonstra clar faptul ca inculpatii comisesera infractiunile de care erau suspectati. 

28. In ceea ce priveste utilizarea acestor inregistrari telefonice ca mijloc de proba in procesul penal, instanta a subliniat mai intai faptul ca inregistrarile audio si video au fost admise pentru prima data ca mijloc de proba in materie penala prin Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996 privind modificarea CPP si a apreciat ca notele trimise instantei de parchet, ce cuprindeau raportul interceptarilor telefonice ale reclamantului, redarea acestora in scris si casetele inregistrarilor, au respectat, in speta, conditiile prevazute de lege, si anume cele ale art. 912 din CPP. Instanta a reamintit si faptul ca, intr-o sedinta publica anterioara, a respins cererile formulate de avocatii unora dintre inculpati de a consulta documentatia pe care s-a bazat procurorul pentru a autoriza ascultarile telefonice, precum si autorizatia motivata data de parchet serviciilor speciale, pentru ca acestea sa procedeze la efectuarea ascultarilor telefonice, cu motivarea ca acest aspect nu era prevazut de lege. 

29. In ceea ce priveste sustinerile reclamantului, conform carora interceptarea convorbirilor sale ar fi fost ilegala, intrucat nu s-a efectuat o redare integrala in scris a rezultatului acestor ascultari, instanta a retinut ca, intr-adevar, conform art. 922 din CPP, inregistrarile trebuiau transcrise integral in scris. Totusi, instanta a respins acest argument pentru motivele urmatoare:
"Evident ca o asemenea redare integrala, in mod obiectiv, nu este posibila, atunci cand exista cercetari in curs, in cauze disjunse, cu privire la alte persoane si alte fapte, aflate in conexitate sau in indivizibilitate cu faptele inculpatilor deja trimisi in judecata.
De altfel, procurorul nici nu a ascuns imprejurarea ca, in unele cazuri, nu au fost transcrise unele pasaje (...).
In opinia tribunalului, redarea convorbirilor inregistrate trebuie sa fie integrala, insa aspectul integralitatii se refera la faptele si persoanele ce sunt deduse judecatii; evident ca daca s-ar reproduce si pasaje ce se refera la alte persoane ori fapte, pentru care nu s-a incheiat inca urmarirea penala, ar fi grav afectat principiul operativitatii si al confidentialitatii si, de ce nu, chiar caracterul secret, nepublic al urmaririi penale, fata de alte persoane ce nu au fost inca trimise in judecata.
Neincrederea unor inculpati in aceste inregistrari rezida nu atat din aspecte ce tin de legalitatea interceptarilor, care, in opinia instantei, nu suporta discutiuni, ci mai ales din valoarea probatorie si univocitatea acestor mijloace de proba." 

30. In ceea ce priveste lista convorbirilor telefonice dintre coinculpati, utilizata de parchet ca proba in acuzare, instanta a constatat ca obtinerea de catre procuror a unei liste a posturilor telefonice apelate de un inculpat nu echivaleaza cu interceptarea convorbirilor sale. Instanta a retinut ca, spre deosebire de ascultarile telefonice, legea nu prevedea dispozitii speciale in materie si, prin urmare, a apreciat ca procurorul putea sa solicite o asemenea masura care tinea de urmarirea penala, din partea autoritatilor competente, in orice moment al procesului penal, si sa o utilizeze in sustinerea cercetarii penale, in temeiul dreptului comun in materie de probatiune. 

D. Procedura in fata Curtii Militare de Apel si decizia Curtii Constitutionale 
31. La o data neprecizata, parchetul si coinculpatii au formulat apel impotriva acestei sentinte. Parchetul a solicitat majorarea pedepselor aplicate de instanta impotriva tuturor inculpatilor. Reclamantul a solicitat retinerea beneficiului circumstantelor atenuante si schimbarea incadrarii juridice a faptelor retinute impotriva sa in infractiunea de nedenuntare a unor infractiuni, prevazuta si pedepsita de art. 262 din Codul penal. De asemenea, acesta a sustinut faptul ca nu a beneficiat de asistenta unui aparator in fata Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti si a denuntat participarea la anumite sedinte publice in fata instantei, in calitate de reprezentant al ministerului public, a procurorului A.D., care fusese insarcinat de parchet si cu efectuarea urmaririi penale. In cele din urma, reclamantul a contestat legalitatea interceptarilor telefonice la care a fost supus. 

32. La data de 11 octombrie 1999, avocatul reclamantului a invocat exceptia de neconstitutionalitate a art. 911-5 din CPP, la care au subscris si ceilalti coinculpati. Curtea Militara de Apel a trimis dosarul Curtii Constitutionale, care a respins exceptia prin decizia definitiva din data de 3 februarie 2000. Dupa ce a analizat principiile enuntate de Curte in Cauza Klass si altii impotriva Germaniei (Hotararea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), instanta constitutionala a apreciat ca art. 911-5 din CPP cuprindea suficiente garantii pentru a evita arbitrarul autoritatilor, din moment ce reglementa in detaliu procedura de autorizare a interceptarilor comunicarilor, de transcriere si certificare a inregistrarilor astfel obtinute. In plus, a subliniat ca era atributul instantei, in fata careia organele de urmarire penala intelegeau sa se prevaleze de rezultatul ascultarilor telefonice, sa analizeze legalitatea autorizatiei procurorului, si ca simplul fapt ca organul de urmarire penala ar fi putut incalca, intr-o cauza data, garantiile prevazute de lege reprezenta o problema de aplicare a legii, ce nu tinea de competenta sa. Pe de alta parte, Curtea Constitutionala a constatat ca absenta notificarii interceptarilor telefonice catre persoana vizata nu ar putea fi considerata ca fiind incompatibila cu dispozitiile art. 8 din Conventie, deoarece acest aspect asigura eficacitatea ascultarilor telefonice. Decizia Curtii Constitutionale din 3 februarie 2000, purtand mentiunea "definitiva si obligatorie", a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000. 

33. Prin Decizia din data de 8 iunie 2000, Curtea Militara de Apel a respins apelul parchetului ca nefondat. In schimb, a admis in parte apelul reclamantului si, apreciind ca prima instanta a individualizat gresit pedepsele aplicabile pentru infractiunile de care se facuse vinovata partea in culpa, a redus pedeapsa aplicata impotriva acestuia la 8 ani inchisoare, la care a adaugat pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor mentionate la art. 64 lit. a), b) si c) din Codul penal, pe o durata de 4 ani. 

34. In primul rand, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului de a i se retine circumstante atenuante, tinand cont de atitudinea sa din timpul procesului penal, pe care a apreciat-o ca fiind nesincera. De asemenea, a constatat ca prima instanta a retinut o corecta incadrare juridica a faptelor comise. A mai retinut ca avocatul, caruia reclamantul ii daduse mandat pentru a-l apara in fata parchetului, il aparase si in fata instantei, chiar si in lipsa unei imputerniciri exprese a reclamantului. Or, faptul ca partea in cauza a acceptat in timpul sedintelor de judecata prezenta acestui avocat care, mai mult, l-a aparat de o maniera elaborata, invocand diferite incalcari ale prevederilor dreptului intern, precum si ale Conventiei europene, a fost apreciat de Curtea de Apel ca echivaland cu un acord tacit intre acestia. 

35. In ceea ce priveste ascultarile convorbirilor telefonice a caror legalitate a fost contestata de reclamant, Curtea Militara de Apel a mentinut hotararea primei instante astfel:
"Nelegalitatea interceptarilor convorbirilor telefonice adusa in discutie in apararea inculpatului a fost rezolvata de Curtea Constitutionala; nu este relevant nici faptul ca nu s-a facut integral transcrierea convorbirilor telefonice, atat timp cat din ceea ce s-a depus la dosar ca mijloc de proba, coroborat cu audierea casetelor, se dovedesc faptele pentru care inculpatii au fost condamnati; interceptarile convorbirilor telefonice nu sunt ilegale, deoarece exista un mandat al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, in acest sens, pe numele inculpatului, care, de altfel, nu a contestat existenta si continutul convorbirilor telefonice." 

E. Procedura in fata Curtii Supreme de Justitie 
36. Reclamantul si Parchetul militar de pe langa Curtea Militara de Apel au formulat recurs impotriva acestei decizii. Primul a solicitat Curtii Supreme de Justitie sa inlature probele ce rezulta din transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate de serviciile speciale, cu motivarea ca acestea nu sunt conforme cu legea, dat fiind faptul ca organele de urmarire penala nu au depus la dosarul instantei documentatia pe baza careia acestea autorizasera si efectuasera ascultarile litigioase. Parchetul a contestat diminuarea pedepsei aplicate de prima instanta reclamantului, pe care o considera nejustificata, tinand cont de atitudinea acestuia de nerecunoastere a faptelor in timpul procesului penal si de pericolul social ridicat ce decurge din faptele comise. Parchetul a solicitat casarea deciziei Curtii Militare de Apel si mentinerea sentintei pronuntate de prima instanta. 

37. Prin Decizia definitiva din data de 26 februarie 2001, Curtea Suprema de Justitie a respins recursul reclamantului ca nefondat. Pe de alta parte, a admis recursul parchetului si a majorat pedeapsa cu inchisoarea aplicata reclamantului la 14 ani inchisoare, la care a adaugat pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor civile prevazute de art. 64 lit. a), b) si c) din Codul penal, pe o durata de 8 ani. Curtea Suprema de Justitie a considerat ca vinovatia reclamantului era pe deplin dovedita de convorbirile sale telefonice interceptate la data faptelor in cauza, de declaratiile coinculpatului T. si de cele ale ofiterilor insarcinati cu protectia aeroportului militar Otopeni. Curtea Suprema de Justitie a retinut ca instantele inferioare au subestimat contributia reclamantului la comiterea infractiunilor de contrabanda si de asociere pentru savarsirea de infractiuni, pe care aceasta a calificat-o ca "decisiva". In special, instanta de recurs a relevat ca, prin urmarirea unor castiguri importante, ilicite si imediate, reclamantul a pus in pericol intregul sistem de aparare al aeroportului si a prejudiciat cu intentie activitatea Autoritatii Aeronautice Civile Romane, ceea ce justifica agravarea pedepsei sale cu inchisoarea. 

38. In plus, Curtea Suprema de Justitie a aratat ca autorizatiile parchetului referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului fusesera depuse de parchet la dosarul instantei, apreciind astfel ca cerintele art. 912 din CPP au fost respectate in cauza. In cele din urma, instanta de recurs a confirmat ca reclamantul fusese legal asistat de avocatul sau ales in fata Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti, astfel cum reiesea din incheierile de sedinta pronuntate in timpul judecarii pe fond a cauzei, si a retinut ca nedepunerea imputernicirii avocatiale de reclamant sau de avocatul sau, la dosarul format la instanta, nu constituia in niciun caz un motiv de nulitate absoluta a hotararilor instantelor inferioare. 

II. Dreptul intern pertinent
A. Constitutia 
39. Dispozitiile relevante din Constitutie prevad urmatoarele:
Articolul 11

"2. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
Articolul 20

"(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale."
B. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992)
40. Dispozitiile relevante prevad urmatoarele:
Articolul 2

"Serviciul Roman de Informatii organizeaza si executa activitati pentru culegerea, verificarea si valorificarea informatiilor necesare cunoasterii, prevenirii si contracararii oricaror actiuni care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei."
Articolul 8

"Serviciul Roman de Informatii este autorizat sa detina si sa foloseasca mijloace adecvate pentru obtinerea, verificarea, prelucrarea si stocarea informatiilor privitoare la siguranta nationala, in conditiile legii."
Articolul 10

"In situatiile care constituie amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei, Serviciul Roman de Informatii, prin cadre stabilite in acest scop, solicita procurorului eliberarea mandatului prevazut de art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei pentru desfasurarea activitatilor autorizate de acesta."
Articolul 45

"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Roman de Informatii au caracter de secret de stat, se pastreaza in arhiva sa proprie si nu pot fi consultate decat cu aprobarea directorului, in conditiile legii.
Documentele, datele si informatiile Serviciului Roman de Informatii pot deveni publice numai dupa trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare."
C. Legea nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranta nationala a Romaniei
41. Dispozitiile relevante prevad urmatoarele:
Articolul 3

"Constituie amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei urmatoarele:
a) planurile si actiunile care vizeaza suprimarea sau stirbirea suveranitatii, unitatii, independentei sau indivizibilitatii statului roman;
b) actiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de razboi contra tarii sau de razboi civil, inlesnirea ocupatiei militare straine (...);
c) tradarea prin ajutarea inamicului;
d) actiunile armate sau orice alte actiuni violente care urmaresc slabirea puterii de stat;
e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizatii straine ori agentilor acestora, procurarea ori detinerea ilegala de documente sau date secrete de stat, in vederea transmiterii lor unei puteri sau organizatii straine (...);
f) subminarea, sabotajul sau orice alte actiuni care au ca scop inlaturarea prin forta a institutiilor democratice ale statului ori care aduc atingere grava drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor romani sau pot aduce atingere capacitatii de aparare ori altor asemenea interese ale tarii, precum si actele de distrugere, degradare (...) a structurilor necesare bunei desfasurari a vietii social-economice sau apararii nationale;
g) actiunile prin care se atenteaza la viata, integritatea fizica sau sanatatea persoanelor care indeplinesc functii importante in stat (...);
h) initierea, organizarea, savarsirea sau sprijinirea in orice mod a actiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunista, fascista, (...) rasiste, separatiste (...);
i) actele teroriste, precum si initierea sau sprijinirea in orice mod a oricaror activitati (...);
j) atentatele contra unei colectivitati (...);
k) sustragerea de armament, munitie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unitatile autorizate sa le detina, contrabanda cu acestea (...) precum si portul de armament sau munitie, fara drept, daca prin acestea se pune in pericol siguranta nationala;
l) initierea sau constituirea de organizatii (...) in scopul desfasurarii vreuneia din activitatile enumerate la lit. a)-k), precum si desfasurarea in secret de asemenea activitati de catre organizatii sau grupari constituite potrivit legii."
Articolul 8

"Activitatea de informatii pentru realizarea sigurantei nationale se executa de Serviciul Roman de Informatii, organul de stat specializat in materia informatiilor din interiorul tarii (...)"
Articolul 10

"Activitatea de informatii pentru realizarea sigurantei nationale are caracter secret de stat."
Articolul 13

"Situatiile prevazute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, in cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedura penala, autorizarea efectuarii unor acte, in scopul culegerii de informatii, constand in: interceptarea comunicatiilor (...)
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atributii in domeniul sigurantei nationale, de catre procurori anume desemnati de procurorul general al Romaniei. (...) procurorul (...) emite un mandat care trebuie sa contina: aprobarea pentru categoriile de comunicatii care pot fi interceptate, categoriile de informatii, documente sau obiecte care pot fi obtinute; identitatea persoanei, daca este cunoscuta, ale carei comunicatii trebuie interceptate ori care se afla in posesia datelor informatiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obtinute; (...) descrierea generala a locului in care urmeaza a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depasi 6 luni. In cazuri intemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fara a se putea depasi, de fiecare data, 3 luni.
Orice cetatean care se considera vatamat in mod nejustificat prin activitatile care fac obiectul mandatului (procurorului) se poate adresa cu plangere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul."
Articolul 16

"Mijloacele de obtinere a informatiilor necesare sigurantei nationale nu trebuie sa lezeze, in niciun fel, drepturile sau libertatile fundamentale ale cetatenilor, viata particulara, onoarea sau reputatia lor (...) Cetateanul care se considera lezat (...) poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru aparare si asigurarea ordinii publice ale celor doua camere ale Parlamentului." 
#PAGEBREAK#
42. Prin Incheierea de sedinta din data de 5 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucuresti, sesizata cu o cauza referitoare la interceptarile autorizate de procuror intre anii 2001 si 2004, a invocat in fata Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate a art. 13 din Legea nr. 51/1991. In opinia Curtii de Apel Bucuresti, inaintata judecatorului constitutional, in ciuda modificarii CPP, art. 13 din Legea nr. 51/1991 putea inca sa constituie temeiul legal al interceptarii comunicatiilor telefonice ale particularilor, in situatia unei presupuse atingeri aduse sigurantei nationale, ceea ce permitea eludarea garantiilor specifice, prevazute in materie de CPP. Guvernul, caruia Curtea Constitutionala i-a solicitat opinia, a apreciat ca exceptia de neconstitutionalitate era intemeiata, din moment ce procedura de interceptare a comunicatiilor prevazuta de art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu continea garantiile necesare limitarii ingerintelor autoritatilor in viata privata a indivizilor.
Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2006, Curtea Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate invocata de Curtea de Apel. Instanta constitutionala s-a prevalat de caracterul special al Legii nr. 51/1991, ceea ce justifica, in opinia sa, compatibilitatea art. 13 din lege cu Constitutia si inexistenta oricarei discriminari intre persoanele ale caror comunicatii au fost interceptate in baza acestei legi speciale si ceilalti indivizi, ale caror comunicatii au fost interceptate pe baza dispozitiilor cu caracter general din CPP.
Aceasta decizie, purtand mentiunea "definitiva si obligatorie", a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007. 

D. Codul de procedura penala (CPP) in vigoare la data faptelor 
43. Dispozitiile relevante prevad urmatoarele:
Articolul 278 - Plangerea contra actelor procurorului
"Plangerea impotriva masurilor luate sau actelor efectuate de procuror (...) se rezolva de prim-procurorul parchetului. In cazul cand masurile si actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispozitiilor date de catre acesta, plangerea se rezolva de procurorul ierarhic superior."
Articolul 63 - Probele si aprecierea lor
"(...) Probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor administrate."
E. Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996 pentru modificarea si completarea CPP 

44. Legea nr. 141/1996 a introdus in CPP un nou articol (911-5 citat mai sus), ce reglementeaza modalitatile si conditiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum si utilizarea lor ca mijloc de proba in cadrul procesului penal. Acest articol prevede urmatoarele:
#SLINK#CPP PRL 1000000 1997 91!!Articolul 91#ELINK#1 din CPP
"Inregistrarile pe banda magnetica ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivata a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe langa Curtea de Apel, in cazurile si in conditiile prevazute de lege, daca exista date sau indicii temeinice privind pregatirea sau comiterea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se face din oficiu, iar interceptarea este utila, pentru aflarea adevarului, pot servi ca mijloace de proba, daca din continutul convorbirilor inregistrate rezulta fapte sau imprejurari de natura sa contribuie la aflarea adevarului.
Autorizarea procurorului se da pentru durata necesara inregistrarii, pana la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungita in aceleasi conditii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile."
Articolul 912 din CPP
"Organul de urmarire penala care a efectuat inregistrarile mentionate in articolul 911, intocmeste un proces-verbal in care se mentioneaza autorizatia data de procuror pentru efectuarea interceptarii, numarul sau numerele posturilor telefonice intre care se poarta convorbirile, numele persoanelor care le poarta, daca sunt cunoscute, data si ora fiecarei convorbiri in parte si numarul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea.
Convorbirile inregistrate sunt redate integral in forma scrisa si se ataseaza la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de catre organul de urmarire penala, verificat si contrasemnat de procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala in cauza. La procesul-verbal se ataseaza, de asemenea, caseta sau rola care contine inregistrarea convorbirii, in original, sigilata cu sigiliul organului de urmarire penala."
Articolul 915 din CPP
"Mijloacele de proba prevazute in prezenta sectiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a partilor ori din oficiu." 

F. Legile nr. 281 din 24 iunie 2003 si 356 din 21 iulie 2006 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 60/2006 privind modificarea CPP si a anumitor legi speciale 
45. Dupa intrarea in vigoare, la data de 1 ianuarie 2004, a Legii nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea CPP, prevederile relevante din CPP in materie de interceptare si de inregistrare a convorbirilor telefonice au urmatorul continut:
Articolul 911

Conditiile de interceptare si inregistrare a convorbirilor sau comunicarilor si cazurile in care acestea se pot autoriza
"Interceptarile si inregistrarile pe banda magnetica (...) ale unor convorbiri sau comunicari se vor efectua cu autorizarea motivata a instantei, la cererea procurorului, in cazurile si in conditiile prevazute de lege, daca sunt date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se efectueaza din oficiu, iar interceptarea si inregistrarea se impun pentru aflarea adevarului. Autorizatia se da de catre presedintele instantei careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta, in camera de consiliu. Interceptarea si inregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevarului, atunci cand stabilirea situatiei de fapt sau identificarea faptuitorului nu poate fi realizata in baza altor probe.
Interceptarea si inregistrarea convorbirilor sau comunicarilor pot fi autorizate in cazul infractiunilor contra sigurantei nationale prevazute de Codul penal si de alte legi speciale, precum si in cazul infractiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spalare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, in cazul infractiunilor prevazute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie ori al unor alte infractiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai caror faptuitori nu pot fi identificati prin alte mijloace ori in cazul infractiunilor care se savarsesc prin mijloace de comunicare telefonica sau prin alte mijloace de telecomunicatii.
Autorizarea se da pentru durata necesara inregistrarii, pana la cel mult 30 de zile. Autorizarea poate fi prelungita in aceleasi conditii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile. Durata maxima a inregistrarilor autorizate este de 4 luni. Masurile dispuse de instanta vor fi ridicate inainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, indata ce au incetat motivele care le-au justificat. (...) Autorizarea interceptarii si a inregistrarii convorbirilor sau comunicarilor se face prin incheiere motivata, care va cuprinde: indiciile concrete si faptele care justifica interceptarea si inregistrarea convorbirilor sau comunicarilor; motivele pentru care masura este indispensabila aflarii adevarului; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care este autorizata interceptarea si inregistrarea."
Articolul 912 din CPP
Organele care efectueaza interceptarea si inregistrarea
"Procurorul procedeaza personal la interceptarile si inregistrarile prevazute in articolul 911 din CPP sau poate dispune ca acestea sa fie efectuate de organul de cercetare penala. Persoanele care sunt chemate sa dea concurs tehnic la interceptari si inregistrari sunt obligate sa pastreze secretul operatiunii efectuate, incalcarea acestei obligatii fiind pedepsita potrivit Codului penal.
In caz de urgenta, cand intarzierea obtinerii autorizarii prevazute in art. 911 alineatul 1 din CPP ar aduce grave prejudicii activitatii de urmarire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanta motivata, interceptarea si inregistrarea pe banda magnetica sau pe orice alt tip de suport, a convorbirilor sau comunicarilor, comunicand aceasta instantei imediat, dar nu mai tarziu de 24 de ore. Instanta trebuie sa se pronunte in cel mult 24 de ore asupra ordonantei procurorului si, daca o confirma si este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptarii si inregistrarii, in conditiile articolului 911 alineatele 1-3. Daca instanta nu confirma ordonanta procurorului, ea trebuie sa dispuna incetarea, de indata, a interceptarilor si inregistrarilor si distrugerea celor efectuate.
Instanta dispune, pana la terminarea urmaririi penale, aducerea la cunostinta, in scris, persoanelor ale caror convorbiri sau comunicari au fost interceptate si inregistrate, datele la care s-au efectuat acestea."
Articolul 913 - Certificarea inregistrarilor
"Despre efectuarea interceptarilor si inregistrarilor mentionate in articolele 911 si 912, procurorul sau organul de cercetare penala intocmeste un proces-verbal in care se mentioneaza: autorizatia data de instanta pentru efectuarea acestora, numarul sau numerele posturilor telefonice intre care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, daca sunt cunoscute, data si ora fiecarei convorbiri in parte si numarul de ordine al benzii magnetice sau al oricarui alt tip de suport pe care se face imprimarea. 

Convorbirile inregistrate sunt redate integral in forma scrisa si se ataseaza la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de catre organul de cercetare penala, verificat si contrasemnat de procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala in cauza. (...) Corespondentele in alta limba decat cea romana sunt transcrise in limba romana, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se ataseaza banda magnetica sau orice alt tip de suport, care contine inregistrarea convorbirii, sigilata cu sigiliul organului de urmarire penala. Banda magnetica sau orice alt tip de suport cu inregistrarea convorbirii, redarea scrisa a acesteia si procesul-verbal se inainteaza instantei care, dupa ce asculta procurorul si partile, hotaraste care din informatiile culese prezinta interes in cercetarea si solutionarea cauzei, incheind un proces-verbal in acest sens. Convorbirile sau comunicarile care contin secrete de stat sau profesionale nu se mentioneaza in procesul-verbal. (...) Banda magnetica sau orice alt tip de suport, insotita de transcrierea integrala si copii de pe procesele-verbale, se pastreaza la grefa instantei, in locuri speciale, in plic sigilat. 

Instanta poate aproba, la cererea motivata a inculpatului, a partii civile sau a avocatului acestora, consultarea partilor din inregistrare si din transcrierea integrala, depuse la grefa, care nu sunt consemnate in procesul-verbal.
Instanta dispune prin incheiere distrugerea inregistrarilor care nu au fost folosite ca mijloace de proba in cauza. (...)"
Articolul 916 din CPP - Verificarea mijloacelor de proba
"Mijloacele de proba prevazute in prezenta sectiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a partilor sau din oficiu. Inregistrarile (...) (prezentate de parti), pot servi ca mijloace de proba, daca nu sunt interzise de lege." 

46. Legea nr. 356/2006, intrata in vigoare dupa 30 de zile de la publicarea sa in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, la data de 21 iulie 2006, mentine cerinta prevazuta de art. 911 din CPP, potrivit careia operatiunile de interceptare si inregistrare a comunicatiilor efectuate prin telefon sau printr-un alt mijloc electronic trebuie sa fie realizate in temeiul unei autorizatii motivate date de un judecator. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 60/2006, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, prevede ca judecatorul competent sa elibereze autorizatia este presedintele instantei competente sa judece cauza in prima instanta sau, in lipsa sa, un judecator pe care l-a desemnat in acest scop.
#PAGEBREAK#
IN DREPT

I. Observatie preliminara cu privire la obiectul cauzei 
47. Curtea remarca inca de la inceput faptul ca, in observatiile sale complementare si cu ocazia numeroaselor comunicari ulterioare, reclamantul a reiterat o parte din capetele de cerere pe care le-a formulat in stadiul de admisibilitate a cererii, printre care, in special, faptul ca a fost judecat si condamnat de instante militare, iar nu de instante civile. 

48. In acest sens, Curtea reaminteste ca obiectul cauzei pe care trebuie sa o solutioneze in fond a fost stabilit prin decizia sa asupra admisibilitatii si ca, in principiu, nu are competenta necesara pentru a analiza capetele de cerere declarate inadmisibile (a se vedea, in special, Lamanna impotriva Austriei, nr. 28.923/95, § 23, 10 iulie 2001, si, mutatis mutandis, Thlimmenos impotriva Greciei [MC], nr. 34.369/97, § 28, CEDO 2000-IV). Prin Decizia sa din data de 22 septembrie 2005, Curtea nu a declarat admisibile decat capetele de cerere intemeiate de reclamant pe dispozitiile art. 6 § 1 si 8 din Conventie, referitoare la interceptarea convorbirilor sale telefonice si la utilizarea transcrierii lor ca proba in cadrul procesului penal indreptat impotriva sa. In ceea ce priveste capatul de cerere raportat la art. 6 § 1 din Conventie, pe care Camera l-a declarat admisibil, unul din principalele argumente invocate de reclamant la momentul respectiv - si pe care Curtea il va analiza mai jos - era faptul ca instantele nationale omisesera sa se pronunte asupra unui temei de drept invocat in mod expres de avocatul sau, referitor la incompatibilitatea legislatiei nationale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultarile convorbirilor telefonice, cu dispozitiile art. 8 din Conventie. 

49. Prin urmare, Curtea se va limita la analiza capetelor de cerere declarate admisibile. 

II. Asupra pretinsei incalcari a articolului 8 din conventie 
50. Reclamantul se plange de faptul ca autoritatile nationale i-au interceptat convorbirile telefonice, ceea ce reprezinta, in opinia sa, o incalcare nejustificata a dreptului la respectarea vietii private si de familie. Acest drept este garantat de art. 8 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora." 

A. Argumentele partilor
1. Guvernul 
51. Guvernul nu contesta faptul ca s-a produs o ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea vietii private, ca urmare a interceptarii convorbirilor sale telefonice de catre serviciile speciale. Guvernul subliniaza ca, initial, parchetul a eliberat serviciilor speciale, la data de 5 septembrie 1997, un mandat pentru a proceda, in temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala, la punerea sub ascultare a unei persoane de origine araba, J.A.A., suspectata de a fi implicata in operatiuni de realizare de trafic de arme in beneficiul unor organizatii straine. In acest mod, parchetul a putut obtine informatii ce indicau faptul ca aceasta persoana, a carei punere sub ascultare fusese autorizata, era implicata si intr-o retea infractionala din care facea parte reclamantul, retea ce efectua transport ilicit de tigari. In cadrul observatiilor sale complementare, Guvernul a facut referire si la un mandat pe care procurorul l-ar fi emis in vederea interceptarii convorbirilor telefonice ale reclamantului in perioada 6 martie - 5 septembrie 1998 si care l-ar fi vizat personal pe acesta. 

52. Guvernul considera ca in cauza de fata ingerinta produsa asupra vietii private a reclamantului era, asadar, prevazuta de lege, si anume de dispozitiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala, respectiv de cele ale art. 10 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Roman de Informatii. Guvernul sustine ca cele doua legi in discutie sunt accesibile, deoarece au fost publicate in Monitorul Oficial al Romaniei la data de 7 august 1991 si, respectiv, la 3 martie 1992. Considerand ca cerinta de previzibilitate a legii era, de asemenea, indeplinita si ca mecanismul instituit la nivel national oferea suficiente garantii impotriva arbitrarului, Guvernul expune urmatoarele argumente:
a) Legea nr. 51/1991 enunta in mod expres in art. 3 cazurile ce constituie amenintari la adresa sigurantei nationale si care pot justifica unele masuri de supraveghere;
b) numai un procuror special desemnat de procurorul general poate autoriza interceptarea;
c) cel care se considera lezat in drepturile sale poate depune o plangere in fata procurorului ierarhic superior celui care a autorizat interceptarile si poate, de asemenea, sa sesizeze comisiile parlamentare insarcinate cu controlul Serviciului Roman de Informatii, in temeiul art. 13 si 16 din Legea nr. 51/1991;
d) dupa pronuntarea Deciziei Curtii Constitutionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, oricare persoana care se considera lezata de o decizie a procurorului prin care se autorizeaza interceptari telefonice are dreptul sa introduca o plangere in fata unei instante nationale;
e) interceptarea convorbirilor si comunicarilor telefonice ale reclamantului s-a desfasurat pe o perioada de 6 luni, fara nicio prelungire ulterioara, si nu a vizat decat posturile telefonice de la domiciliul si de la biroul sau;
f) transcrierea convorbirilor telefonice interceptate si procesele-verbale intocmite de organul care a efectuat inregistrarea sunt reglementate de dispozitiile art. 912 din CPP, care completeaza Legea nr. 51/1991 si care instituie cerinta de a se face o descriere detaliata a faptelor constatate in timpul ascultarilor, precum si precizari privind identitatea persoanei puse sub ascultare;
g) la terminarea urmaririi penale, procurorul este obligat, in temeiul art. 257 din CPP, sa prezinte persoanei considerate vinovate de savarsirea unei infractiuni documentele obtinute in timpul urmaririi penale, care vor fi utilizate ca probe in acuzare in rechizitoriu;
h) datele interceptate de Serviciul Roman de Informatii nu sunt accesibile publicului in temeiul art. 10 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala; divulgarea lor sau utilizarea lor cu incalcarea legii este pasibila de a fi pedepsita cu inchisoarea. 

53. In plus, Guvernul releva ca ingerinta in exercitiul dreptului reclamantului la respectarea vietii private a urmarit un scop legitim, si anume prevenirea si pedepsirea faptelor ce aduc atingere sigurantei statului, fiind proportionala cu scopul legitim urmarit. De asemenea, la fel ca in Cauza Klass impotriva Germaniei (Hotararea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), Guvernul apreciaza ca mecanismul instituit la nivel national oferea suficiente garantii impotriva arbitrarului, printre care cea mai importanta era, in opinia sa, faptul ca procedura indreptata impotriva reclamantului s-a desfasurat in fata unor instante independente si impartiale, instituite prin lege, care au analizat transcrierile convorbirilor interceptate si au decis sa nu le inlature pentru motive de ilegalitate. 

54. In observatiile sale complementare, Guvernul arata ca, in urma unei modificari a legislatiei nationale, procedura de autorizare a masurilor de supraveghere secreta a fost modificata si ca o astfel de autorizatie este in prezent de competenta unui judecator. De asemenea, subliniaza ca procedura de control al fiabilitatii inregistrarilor este, din acest moment, de competenta Institutului National de Expertiza Criminalistica, infiintat prin Hotararea Guvernului nr. 368 din 3 iulie 1998, care actioneaza sub autoritatea Ministerului Justitiei si ai carui experti sunt desemnati in temeiul Ordonantei Guvernului nr. 75 din 24 august 2000, aprobata prin Legea nr. 488 din 11 iulie 2002.
2. Reclamantul 

55. Reclamantul contesta argumentele Guvernului. Acesta subliniaza ca, in Cauza Rotaru, Curtea a analizat deja dispozitiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Roman de Informatii si a statuat ca aceasta lege nu ofera suficiente garantii pentru a evita abuzurilor autoritatilor (Rotaru impotriva Romaniei [MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V). Asadar, in opinia reclamantului, aceeasi concluzie ar trebui sa se aplice in cauza de fata, astfel incat interceptarea convorbirilor sale telefonice, intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 14/1992, nu apare ca fiind "prevazuta de lege", asa cum impune al doilea paragraf al art. 8 din Conventie. 

56. Reclamantul adauga ca infractiunile pentru care era urmarit nu justificau interceptarea convorbirilor sale pe temeiul legal indicat de Guvern, deoarece simpla prezenta a militarilor pe o baza, precum cea a aeroportului Otopeni, nu conferea faptelor ce-i erau imputate caracterul unei amenintari la adresa sigurantei nationale. 

57. Acesta declara ca, in orice caz, ascultarea convorbirilor sale telefonice nu a fost conforma cu legea, dat fiind faptul ca autorizatia eliberata de procuror nu-l viza direct, ci fusese emisa pe numele unei alte persoane de origine straina, suspectata intr-un caz de trafic de arme. 

58. Mai mult, reclamantul considera ca nu a beneficiat nici de garantiile necesare impotriva arbitrarului, subliniind ca posibilitatea unei persoane lezate de o masura de punere sub ascultare de a se adresa procurorului ierarhic superior celui care a autorizat interceptarea, astfel cum este prevazuta de art. 13 din Legea nr. 51/1991, este departe de a constitui o garantie satisfacatoare, avand in vedere lipsa de independenta a procurorilor fata de puterea executiva. 
#PAGEBREAK#
59. Faptul ca autorizarea interceptarii la care se refera Guvernul in observatiile sale complementare a acoperit perioada in care el a fost incarcerat, din data de 29 aprilie pana la 29 iulie 1998, dovedeste, potrivit opiniei sale, insuficienta flagranta a protectiei impotriva arbitrarului prevazute de lege si caracterul injust al ingerintei cu privire la propria viata privata si a membrilor familiei sale. 

60. In fine, reclamantul reliefeaza faptul ca nu i-ar fi fost permis sa solicite efectuarea unei expertize a inregistrarii convorbirilor sale, deoarece singura autoritate care ar fi putut sa ateste realitatea si fiabilitatea inregistrarilor, prin compararea vocilor, era Serviciul Roman de Informatii, adica insasi autoritatea care a efectuat si a transcris interceptarile telefonice. In ceea ce priveste modificarile legislative recente indicate de Guvern, reclamantul le apreciaza ca fiind dovada insuficientei cadrului legislativ in vigoare la data evenimentelor. Acesta subliniaza ca Legea nr. 51/1991 este inca in vigoare si exista riscul sa constituie temeiul legal al altor ingerinte ale autoritatilor in viata privata a persoanelor. 

B. Aprecierea Curtii 
61. Curtea constata faptul ca plangerea reclamantului se refera, pe de o parte, la incalcarea prevederilor legale din dreptul national in materia interceptarilor telefonice, in absenta unei autorizatii eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de alta parte vizeaza inexistenta unei baze legale cuprinzatoare in dreptul roman, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, in absenta unei legi care sa ofere suficiente garantii impotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intra in notiunile de "viata privata" si "corespondenta" in sensul art. 8 § 1 citat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obtinute si eventuala lor utilizare in cadrul urmaririi penale indreptate impotriva reclamantului se analizeaza drept o "ingerinta a unei autoritati publice" in exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotararile Malone impotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin impotriva Frantei si Huvig impotriva Frantei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A si 176-B, p. 20, § 26, si p. 52, § 25, Halford impotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes si alti 112 impotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
In aceasta privinta, trebuie reamintit faptul ca expresia "prevazuta de lege" impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se refera si la calitatea legii, care trebuie sa fie compatibila cu principiul preeminentei dreptului (Halford, citata mai sus, § 49; Aalmoes si alti 112, citata mai sus; Khan impotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). In contextul supravegherii secrete exercitate de autoritatile publice, dreptul intern trebuie sa ofere o protectie impotriva interventiei arbitrarului in exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. In plus, legea trebuie sa foloseasca termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o maniera satisfacatoare, circumstantele si conditiile in care abiliteaza autoritatile publice sa ia astfel de masuri secrete (Malone, citata anterior, § 67; Weber si Saravia impotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-...). Daca, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate inlatura niciodata complet eventualitatea unei actiuni nelegitime a unui functionar de rea-credinta, neglijent sau prea zelos, elementele care conteaza in vederea exercitarii controlului Curtii in cauza sunt probabilitatea unei asemenea actiuni si garantiile oferite pentru a se proteja impotriva acesteia (Klass, citata mai sus, § 59; Aalmoes si alti 112, citata anterior). 

1. Referitor la temeiul legal al ingerintei 
62. In speta, daca nu se contesta faptul ca a avut loc o ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea vietii private, partile nu sunt de acord in ceea ce priveste temeiul sau legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozitiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Roman de Informatii, considerata deja de Curte ca fiind incompatibila cu art. 8 § 2 din Conventie in Cauza Rotaru impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), in timp ce, in opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala. 

63. Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, ca acele constatari pe care le-a formulat in cauza Rotaru, citata de reclamant, nu sunt direct aplicabile in cauza de fata. Intr-adevar, obiectul litigiului prezentat Curtii in cauza respectiva nu se referea la masuri de supraveghere secreta autorizate de parchet in temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala, ci la pastrarea si utilizarea de catre Serviciul Roman de Informatii a datelor obtinute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viata privata a domnului Rotaru, precum si la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, citata mai sus, §§ 61-63). 

64. Totusi, trebuie constatat faptul ca infractiunea de contrabanda cu tigari, de comiterea careia era suspectat reclamantul, nu este enumerata in art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre actiunile ce constituie amenintari la adresa sigurantei nationale, care ar fi justificat, in opinia Guvernului, interceptarea comunicatiilor sale: legea in cauza se refera in mod expres la infractiunea de contrabanda cu materiale explozive sau radioactive, si nu la contrabanda cu tigari (paragraful 41 de mai sus). Numai o interpretare extensiva a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispozitii drept un temei legal al ingerintei, daca sunt avute in vedere circumstantele in care a avut loc contrabanda cu tigari, si anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, intr-adevar, capacitatea de aparare a tarii. 

65. Presupunand ca ingerinta in viata privata a reclamantului ar fi avut un astfel de temei in dreptul intern, pentru ca aceasta sa nu duca la incalcarea art. 8, este necesar sa fi fost respectate conditiile prevazute de legea nationala pentru autorizarea ascultarilor telefonice de catre serviciile speciale si, in acest caz, sa fi existat in lege suficiente garantii pentru ca autoritatile sa nu poata lua masuri arbitrare care sa aduca atingere dreptului reclamantului la respectarea vietii private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerinte. 

2. Asupra respectarii cerintelor prevazute de lege in materia interceptarii convorbirilor telefonice
 
66. Din probele administrate la dosar nu reiese in mod clar daca procurorul a emis o autorizatie pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, asa cum prevede in mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau daca interceptarile in litigiu au fost efectuate din intamplare in cadrul interceptarilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine araba, J.A.A. Potrivit observatiilor initiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degraba de aceasta ultima ipoteza, la care subscrie reclamantul, contestand ca ar fi existat o autorizatie care sa-l vizeze personal. Acest argument pare sa fie contrazis de motivarea deciziilor Curtii Militare de Apel si Curtii Supreme de Justitie, care indica faptul ca ar fi existat, in dosarul instantei, un mandat emis de Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu (paragrafele 35 si 38 de mai sus). Pe de alta parte, Guvernul se refera, de asemenea, in observatiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o data ulterioara primelor interceptari ale convorbirilor reclamantului si care l-ar fi vizat personal de aceasta data (paragraful 51 in fine de mai sus). 

67. In orice caz, existenta sau inexistenta unei astfel de autorizatii nu constituie un element decisiv deoarece, presupunand chiar ca aceasta ar fi existat si ca cerintele dreptului intern in materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, ramane de analizat daca legea insasi - in redactarea de la data faptelor - era susceptibila sa-l protejeze pe reclamant impotriva arbitrarului autoritatilor, prevazand garantii suficiente intr-un domeniu atat de sensibil cum este dreptul la respectarea vietii private. 
#PAGEBREAK#
3. Asupra garantiilor prevazute de lege pentru asigurarea gradului minim de protectie impus de preeminenta dreptului intr-o societate democratica 

68. Curtea admite - dupa exemplul Guvernului - ca prezenta cauza prezinta similitudini cu Cauza Klass impotriva Germaniei (Hotararea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), in masura in care ingerinta in dreptul la respectarea vietii private a reclamantului viza si apararea sigurantei nationale. In aceasta materie, Curtea a admis ca existenta unor dispozitii legale atribuind competente de supraveghere secreta a corespondentei si a telecomunicatiilor, putea, intr-o situatie exceptionala, sa se dovedeasca necesara intr-o societate democratica si ca legiuitorul national se bucura de o anumita putere discretionara, care nu era insa nelimitata (Klass, § 49 in fine). 

69. Este adevarat ca, in timp ce cauza Klass, citata mai sus, a oferit prilejul constatarii neincalcarii art. 8, motivat de faptul ca legea germana privind siguranta nationala (Legea "G10") cuprindea garantii adecvate si suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autoritatilor (a se vedea, in acelasi sens, si Weber si Saravia, citata mai sus, § 137), Curtea nu este convinsa ca in cauza de fata este vorba de aceeasi situatie. Intr-adevar, analiza detaliata a cerintelor legislatiei romane aplicabile si a impedimentelor de fapt eventual intalnite de orice persoana care se considera lezata de o masura de interceptare a comunicatiilor sale reliefeaza absenta unor garantii adecvate, situatie care este incompatibila cu gradul minim de protectie impus de preeminenta dreptului intr-o societate democratica.
a) Lipsa de independenta a autoritatilor competente sa autorizeze ingerinta 

70. Pentru inceput, trebuie constatat ca, in caz de amenintare la adresa sigurantei nationale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, in temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de catre serviciile speciale ale Serviciului Roman de Informatii pentru o durata de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (paragraful 41 de mai jos). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, sa prelungeasca ulterior durata interceptarilor pentru termene de cate 3 luni, consecutiv, fara ca legea sa prevada vreo limita temporala (a se vedea, per a contrario, hotararile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo impotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, si Valenzuela Contreras impotriva Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60). 

71. In acest caz era vorba, in mod cert, de masuri ce incalca grav dreptul la respectarea vietii private a particularilor, lasate la discretia procurorului. Or, Curtea a statuat deja ca procurorii romani, actionand in calitate de magistrati ai ministerului public, nu indeplineau cerinta de a fi independenti fata de puterea executiva (Vasilescu impotriva Romaniei, hotararea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea impotriva Romaniei, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).
b) Lipsa oricarui control a priori al autorizatiilor date de procuror 

72. Curtea a constatat deja ca deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, in fata unui organ jurisdictional independent si impartial, singura cale de recurs prevazuta de lege impotriva unor astfel de decizii fiind contestatia in fata procurorului ierarhic superior (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa impotriva Romaniei (dec.), 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00). 

73. Autorizatia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, asadar, susceptibila, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecator sau a unei autoritati independente, fie ca era vorba de un control din oficiu sau la cererea partii in cauza; din lectura dispozitiilor nationale in vigoare reiese faptul ca persoanele ce faceau obiectul interceptarilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate in niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs in fata unei instante (a se vedea, per a contrario, Kruslin citata mai sus, § 34).
c) Lipsa oricarui control a posteriori al temeiniciei interceptarii din partea unei autoritati independente si impartiale 

74. O persoana ale carei convorbiri au fost puse sub ascultare si care a fost trimisa in judecata ca urmare a faptelor dezvaluite prin acest mijloc nu putea sa beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptarii convorbirilor sale din partea unei autoritati judiciare independente si impartiale. 

75. Articolul 911-5 din CPP nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul sa depuna la dosarul instantei sesizate cu o acuzatie penala documentatia pe care acestea s-au bazat atunci cand au solicitat si, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, asa cum a aratat in mod expres reclamantul in exceptia sa de neconstitutionalitate a art. 911-5 din CPP (paragraful 22 de mai sus). 
#PAGEBREAK#
76. Or, aceste lacune ale legii par sa fi condus, in speta, la o imposibilitate pentru instantele sesizate cu acuzatia penala indreptata impotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizatiei emise de parchet; astfel, aceste instante s-au limitat la a controla respectarea conditiilor de forma in ceea ce priveste interceptarile propriu-zise, procesele-verbale si transcrierile convorbirilor interceptate (paragrafele 28, 29, 35 si 38 de mai sus). 

77. In opinia Curtii, simpla posibilitate pentru un particular - prevazuta de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 - de a sesiza comisiile pentru aparare si ordine publica ale celor doua camere ale Parlamentului national nu ar putea compensa lipsa oricarui control a priori sau a posteriori al interceptarilor de catre o autoritate judiciara independenta si impartiala. Asa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativa parea mai degraba teoretic si, in orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, in masura in care o persoana pusa sub ascultare nu era incunostiintata de existenta unor astfel de masuri secrete in privinta sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sanctiune sau masura pe care comisiile parlamentare ar fi putut sa le ia in caz de incalcare a legii de catre autoritatile ce au efectuat sau au autorizat interceptarile (a se vedea, per a contrario, Klass citata mai sus, §§ 53 si 55).
d) Lipsa garantiilor referitoare la pastrarea caracterului intact si complet al inregistrarilor si distrugerea acestora 

78. Legea nu obliga procurorul sa precizeze in autorizatie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garantii pentru a pastra caracterul intact si complet al inregistrarilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo citata mai sus, § 30 in fine; Kruslin citata mai sus, § 35). In speta, este de necontestat faptul ca parchetul a depus la dosarul instantei unele transcrieri fragmentare ale conversatiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (paragrafele 29 si 35 de mai sus). Acest aspect nu este, prin el insusi, incompatibil cu cerintele art. 8. Curtea poate admite ca in anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar si numai din punct de vedere practic, sa se transcrie si sa se depuna la dosarul unei cauze toate conversatiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea incalca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vietii private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. In acest caz, persoanei interesate trebuie sa i se ofere posibilitatea de a asculta inregistrarile sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezulta necesitatea de a le pastra intacte pana la sfarsitul procesului penal si, de o maniera mai generala, de a depune la dosarul de urmarire penala probe pe care le apreciaza pertinente pentru apararea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect intr-un paragraf ulterior. 

79. Legea nu cuprindea nici precizari referitoare la circumstantele in care informatiile obtinute prin intermediul ascultarilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann impotriva Elvetiei [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; a se vedea, per a contrario, Klass citata mai sus, § 52).
e) Lipsa de independenta a autoritatii care ar fi putut certifica realitatea si fiabilitatea inregistrarilor 

80. Din motivarea incheierii de sedinta a Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti din 5 februarie 1999 (paragraful 21 de mai sus) reiese ca singura autoritate nationala care ar fi putut sa certifice realitatea si fiabilitatea inregistrarilor, procedand la o comparare a vocilor, era Serviciul Roman de Informatii, adica tocmai autoritatea care era insarcinata sa intercepteze convorbirile, sa le transcrie si sa le certifice autenticitatea, autoritate a carei independenta si impartialitate puteau, din acest motiv, sa fie puse la indoiala (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan impotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr impotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur impotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). 

81. Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja - dupa exemplul unui obstacol de drept - persoanele care ar fi dorit sa reclame eventuale abuzuri ale autoritatilor. In acest sens, Curtea considera ca, din moment ce exista o indoiala in ceea ce priveste realitatea sau fiabilitatea unei inregistrari, ar trebui sa existe o posibilitate clara si efectiva ca aceasta sa fie supusa unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultarile. 

4. Noul cadru legislativ 
82. Curtea constata ca in prezent CPP cuprinde numeroase garantii in materie de interceptare si transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente si de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 si 356/2006 privind modificarea CPP, care impun ca operatiunile de interceptare si inregistrare a comunicatiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic sa fie realizate in baza unei autorizatii motivate, data de un judecator (paragrafele 45-46 de mai sus). 

83. De asemenea, din observatiile complementare ale Guvernului reiese ca, de acum inainte, controlul fiabilitatii inregistrarilor este de competenta Institutului National de Expertiza Criminalistica, care actioneaza sub autoritatea Ministerului Justitiei si ai carui experti au calitatea de functionar public, fiind complet independenti fata de autoritatile competente cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare (paragraful 54 de mai sus). 

84. Rezulta ca aceste modificari legislative, pe care trebuie sa le remarcam, sunt mult ulterioare faptelor denuntate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat ca, in pofida modificarilor aduse CPP prin legile nr. 281/2003 si 356/2006, masurile de supraveghere in cazul unor potentiale amenintari la adresa sigurantei nationale par sa poata fi dispuse in prezent si de parchet, conform procedurii prevazute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogata pana in prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecatorul constitutional, sesizat de o instanta nationala ce sustinea tocmai neconstitutionalitatea art. 
13, motivat de faptul ca acesta permitea eludarea garantiilor prevazute de CPP in materie de interceptare a comunicatiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa in cazul unor fapte ulterioare intrarii in vigoare a noii proceduri prevazute de CPP (paragraful 42 de mai sus). 

5. Concluzie 
85. In lumina circumstantelor spetei, Curtea considera ca reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protectie impotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Conventie. 

86. Prin urmare, a avut loc incalcarea acestei prevederi. 

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 din Conventie 
87. Reclamantul se plange de faptul ca a fost condamnat pe baza unor mijloace de proba care nu au fost administrate legal, in temeiul dreptului intern si al art. 8 din Conventie, apreciind acest aspect ca fiind o incalcare a art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa." 

A. Argumentele partilor 
88. Reclamantul considera ca utilizarea ca mijloc de proba in procesul penal indreptat impotriva lui a unor inregistrari de convorbiri telefonice, lipsite de o baza legala adecvata, era de natura sa atraga arbitrarul deciziilor de condamnare pronuntate impotriva sa de instantele nationale si sa duca la incalcarea art. 6. 

89. In primul rand, el mentioneaza ca instantele nationale, care s-au bazat pe transcrierea convorbirilor sale si pe lista convorbirilor sale telefonice pentru a-si motiva deciziile de condamnare, nu au analizat daca aceste mijloace de proba au fost administrate de parchet in conformitate cu dispozitiile dreptului intern, din care faceau parte Conventia si, in mod special, art. 8. 

90. Reamintind ca, avand in vedere preeminenta dispozitiilor Conventiei fata de legislatia nationala, judecatorii nationali au obligatia de a inlatura aplicarea unor norme nationale contrare Conventiei si protocoalelor sale aditionale, reclamantul arata ca instantele nationale - in special Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti si Curtea Suprema de Justitie - au omis sa se pronunte asupra unui temei de drept invocat expres de avocatul sau, referitor la incompatibilitatea legislatiei nationale care autoriza la momentul respectiv ascultarile convorbirilor telefonice - si anume art. 911-5 din CPP - cu art. 8. Or, era vorba de un temei de drept determinant pentru solutionarea cauzei. 

91. Pe de alta parte, reclamantul sustine ca Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a refuzat sa trimita spre solutionare Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate a art. 911-5 din CPP ridicata de avocatul sau la data de 15 februarie 1999. 
#PAGEBREAK#
92. Acesta invoca nedepunerea de catre parchet la dosarul de urmarire penala a mandatului de autorizare a ascultarilor convorbirilor telefonice si a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate, pentru a justifica faptul ca s-a limitat la a contesta legalitatea interceptarilor respective in fata instantelor nationale, si nu continutul propriu-zis al acestora. 

93. In cele din urma, reclamantul considera ca nelegalitatea interceptarii convorbirilor sale, a caror transcriere a fost ulterior utilizata de catre judecatori ca mijloc de proba, nu a fost lipsita de repercusiuni asupra echitatii procedurii penale indreptate impotriva sa, deoarece aceasta a influentat solutia. 

94. Guvernul raspunde aratand ca instantele nationale au luat in considerare transcrierea ascultarilor convorbirilor telefonice ale reclamantului ca element de proba pentru a-si intemeia deciziile de condamnare, insa fara a-i acorda o importanta aparte. Mentioneaza ca avocatul reclamantului a avut posibilitatea, in fata instantelor nationale, de a consulta dosarul complet ce cuprindea transcrierea ascultarilor autorizate de parchet. In acest sens, declara ca mentiunea "secret" aplicata de judecator pe documente era opozabila tertilor, care nu puteau sa aiba acces la acestea, avand in vedere informatiile legate de viata privata a coinculpatilor cuprinse in documentele respective, ceea ce nu insemna ca acestor coinculpati, avocatilor lor sau procurorului li s-a interzis accesul la ele. 

95. Guvernul subliniaza ca reclamantul nu a negat niciodata continutul inregistrarilor in cauza si nici nu le-a contestat autenticitatea. 

96. In ceea ce priveste faptul ca instantele nationale au omis sa se pronunte in mod expres asupra unui temei de drept invocat de reclamant in legatura cu incompatibilitatea art. 911-5 din CPP cu art. 8 din Conventie, Guvernul arata ca aceasta chestiune a fost solutionata prin Decizia Curtii Constitutionale din 3 februarie 2000, care a respins exceptia de neconstitutionalitate a articolului prevazut mai sus, pe motiv ca acesta era compatibil cu Constitutia si cu art. 8 din Conventie. Or, din moment ce o astfel de decizie avea un caracter definitiv si era obligatorie erga omes incepand de la data publicarii sale in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I (la data de 17 aprilie 2000), astfel cum reiese din Legea privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, faptul ca instantele nationale, in special Curtea Suprema de Justitie, nu au revenit asupra dispozitiilor sale nu era de natura sa il priveze pe reclamant de garantiile asociate dreptului la un proces echitabil, mai exact dreptul de a prezenta argumente si de a obtine un raspuns motivat pentru fiecare dintre ele. 

97. In sens general, Guvernul subliniaza ca instantele nationale considera in unanimitate ca au nu numai posibilitatea, ci si obligatia de a inlatura - din oficiu sau la cererea partilor - prevederile dreptului intern care ar putea fi incompatibile cu Conventia si cu protocoalele sale aditionale. In sprijinul acestei idei, Guvernul ofera mai multe exemple de hotarari pronuntate de instantele nationale, din care reiese ca acestea, avand de aplicat o lege pe care Curtea o declarase incompatibila cu prevederile Conventiei, s-au abtinut sa o aplice. 

98. Fata de acest ultim argument, reclamantul raspunde ca, desi Conventia are prioritate, teoretic vorbind, fata de orice norma a dreptului intern care nu ar fi conforma cu prevederile sale, aceasta nu inseamna ca, in practica, aplicarea directa a Conventiei se face automat, instantele nationale fiind inca reticente in a inlatura aplicarea normelor nationale contrare Conventiei si protocoalelor sale aditionale si a aplica, in schimb, de o maniera directa, principiile degajate din jurisprudenta Curtii. 

B. Aprecierea Curtii 

1. Asupra omisiunii instantelor nationale de a analiza temeiul de drept vizand incompatibilitatea art. 911-5 din CPP cu art. 8 din Conventie 

99. Reclamantul se plange de faptul ca instantele nationale - in special Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti si Curtea Suprema de Justitie - au omis sa se pronunte asupra unui temei de drept invocat in mod expres de avocatul sau, bazat pe incompatibilitatea legislatiei nationale care autoriza la data respectiva ascultarile convorbirilor telefonice, si anume art. 911-5 din CPP cu art. 8. Or, dupa parerea lui, era vorba de un temei de drept determinant pentru solutionarea cauzei. 

100. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Conventie, cuprinde, printre altele, dreptul partilor unui proces de a prezenta observatiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor. Conventia nevizand sa garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (Artico impotriva Italiei, Hotararea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decat daca aceste observatii sunt intr-adevar "ascultate", adica analizate cum se cuvine de catre instanta sesizata. Cu alte cuvinte, art. 6 implica in special, in sarcina "instantei", obligatia de a se dedica unei analize efective a temeiurilor, argumentelor si propunerilor de probatoriu ale partilor, fara a prestabili pertinenta acestora (Perez impotriva Frantei [MC], nr. 47287/99, § 80, CEDO 2004-I, si Van de Hurk impotriva Olandei, Hotararea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59). 

101. In cauza de fata, Curtea observa ca, daca este adevarat ca Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti, ce a statuat in prima instanta, a refuzat sa trimita Curtii Constitutionale, in vederea solutionarii, exceptia de neconstitutionalitate a art. 911-5 din CPP, aceasta omisiune a fost rectificata in apel, dupa ce Curtea Militara de Apel a sesizat instanta constitutionala cu exceptia invocata de avocatul reclamantului, intemeiata pe incompatibilitatea legislatiei nationale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultarile convorbirilor telefonice, cu art. 8 (paragraful 32 de mai sus). Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constitutionala a ajuns la concluzia compatibilitatii legii nationale in cauza cu art. 8 din Conventie si cu principiile care se degaja din jurisprudenta Curtii in materie. 

102. Aceasta concluzie este in contradictie, desigur, cu aprecierile Curtii enuntate in paragrafele 84 si 85 de mai sus, insa, oricat de regretabila ar fi aceasta situatie, trebuie totusi sa reamintim ca, in general, nu este de datoria Curtii sa analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanta interna (a se vedea, printre altele, Garcia Ruiz impotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I; Perez citata mai sus, § 82; Coeme si altii impotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 si 33.210/96, § 115, CEDO 2000-VII). Acest aspect este valabil si in cazul in care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudentei Curtii de catre judecatorul constitutional national. 

103. In masura in care capatul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un repros la adresa instantelor nationale sesizate sa analizeze temeinicia acuzatiei penale indreptate impotriva sa, de a nu fi analizat ele insele temeiul de drept vizand incompatibilitatea legislatiei nationale cu art. 8 din Conventie, Curtea apreciaza ca un sistem bazat pe suprematia Conventiei si a jurisprudentei aferente acesteia asupra drepturilor nationale este apt sa asigure buna functionare a mecanismului de aparare implementat de Conventie si de protocoalele sale aditionale. Nu este lipsit de importanta sa reamintim in acest sens ca, in recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Ministrilor s-a felicitat pentru faptul ca prevederile Conventiei faceau parte integranta din ordinea juridica interna a statelor semnatare. Acest aspect implica obligatia pentru judecatorul national de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurandu-le preeminenta fata de orice alta prevedere contrara din legislatia nationala, fara sa fie nevoie sa astepte abrogarea acesteia de catre legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire impotriva Belgiei, Hotararea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, § 26). 
#PAGEBREAK#
104. Or, Curtea constata ca statutul conferit Conventiei in dreptul intern permite instantelor nationale sa inlature - din oficiu sau la cererea partilor - prevederile dreptului intern pe care le considera incompatibile cu Conventia si protocoalele sale aditionale. Simplul fapt ca, in speta, au ales calea sesizarii Curtii Constitutionale - care sa statueze asupra compatibilitatii legii cu dreptul intern, din care Conventia face parte integranta - si ca nu au solutionat ele insele aceasta chestiune, atunci cand le era si lor permis sa o faca, nu ar putea atrage o incalcare a art. 6. Aceasta cu atat mai mult cu cat nici Conventia, in general, nici art. 13, in special, nu impun statelor contractante o maniera determinata de a asigura in dreptul lor intern aplicarea eficienta a prevederilor acestui instrument (mutatis mutandis, Syndicatul suedez al conductorilor de locomotive, Hotararea din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, § 50; Silver si altii impotriva Regatului Unit, Hotararea din 25 martie 1983, seria A nr. 61, § 113). 

105. Asadar, Curtea nu ar putea subscrie la argumentul reclamantului conform caruia instantele nationale nu au analizat temeiul de drept ce viza incompatibilitatea legislatiei nationale cu art. 8 din Conventie.
2. Asupra utilizarii, de catre instantele nationale, a transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate 

106. Reclamantul arata, in esenta, ca solutia de condamnare impotriva sa se baza, in principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu incalcarea legii nationale si a Conventiei. Acesta apreciaza ca folosirea unui mijloc de proba ilegal obtinut priveaza acuzatul de un proces echitabil si duce la incalcarea art. 6. Curtea nu poate subscrie in principiu si in abstracto la un asemenea argument. Daca prevederile Conventiei garanteaza, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, totusi aceasta nu reglementeaza admisibilitatea probelor ca atare, materie ce tine in primul rand de dreptul intern. Asadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementarilor dreptului national (Schenk impotriva Elvetiei, Hotararea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan citata mai sus, § 35, si P.G si J.H impotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de alta parte, Curtea reaminteste ca in trecut a avut deja ocazia sa declare ca utilizarea unei inregistrari ilegale si, pe deasupra, ca element unic de proba, nu este in sine incompatibila cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Conventie, chiar si atunci cand acest mijloc de proba a fost obtinut cu incalcarea cerintelor Conventiei, in special cu cele ale art. 8 din Conventie (Khan citata mai sus, § 40; P.G si J.H impotriva Regatului Unit citata mai sus, § 81; Schenk citata mai sus, § 49). 

107. Acest lucru nu inlatura datoria Curtii de a cerceta daca in cauza de fata procedura litigioasa, interpretata in integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotararile Edwards impotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34 35, § 34, Bernard impotriva Frantei din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, si Garcia Ruiz impotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fara a fi vorba totusi de a preciza daca reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce in discutie o decizie de condamnare (Khan citata mai sus, § 34, si P.G si J.H citata mai sus, § 76). 

108. Sesizate cu privire la temeinicia acuzatiei penale indreptate impotriva reclamantului, instantele nationale au admis inregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului ca mijloc de proba in acuzare, in temeiul art. 91 din CPP, care reglementa la momentul respectiv utilizarea ascultarilor convorbirilor telefonice ca mijloc de proba in procesul penal. In acest sens, Curtea observa ca reclamantului si avocatului sau le-a fost permis sa consulte notele parchetului ce contineau transcrierile conversatiilor reclamantului, depuse la dosarul de urmarire penala al cauzei de catre presedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti (paragraful 20 de mai sus). Acest lucru reiese in mod clar atat din motivarea incheierii de sedinta a Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti din data de 16 februarie 1999 (paragraful 23 de mai sus), cat si din argumentele invocate in aparare de avocatul reclamantului, in special pentru a-si intemeia exceptia de neconstitutionalitate a art. 91 din CPP, care atesta o cunoastere detaliata a notelor parchetului ce cuprindeau transcrierile convorbirilor telefonice si procesele-verbale ale serviciilor speciale cu privire la circumstantele interceptarii (paragraful 22 de mai sus). 

109. Curtea reliefeaza ca nelegalitatea ascultarilor convorbirilor telefonice invocata de reclamant in fata judecatorilor nationali se raporteaza exclusiv la incalcarea prevederilor nationale legale, ca urmare a lipsei autorizatiei parchetului care sa-l vizeze personal pe reclamant si a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate de serviciile speciale. Reclamantul nu a negat niciodata continutul inregistrarilor in litigiu si nici nu le-a contestat autenticitatea, nici in fata instantelor nationale (a se vedea, per a contrario, Schenk citata mai sus, § 47) si nici macar in fata Curtii. Daca ar fi actionat astfel, s-ar fi putut pune o intrebare distincta din perspectiva art. 6 sau 13 din Conventie, in masura in care, asa cum reiese din motivarea Incheierii de sedinta a Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti din data de 5 februarie 1999, singura autoritate nationala care ar fi putut atesta realitatea si fiabilitatea inregistrarilor era chiar cea insarcinata sa intercepteze convorbirile, sa le redea in scris si sa le certifice autenticitatea si ale carei independenta si impartialitate puteau fi puse la indoiala din acest motiv (mutatis mutandis, Rotaru, §§ 67-73; Schenk, § 77; Khan, § 38). 

110. In cele din urma, Curtea constata ca, in materie de probatiune, dreptul procesual roman prevede ca probele nu au valoare prestabilita si nu sunt ierarhizate, forta lor probanta depinzand de intima convingere a judecatorilor in ceea ce priveste ansamblul probelor administrate, fara sa existe, asadar, prezumtia de preeminenta a unei probe fata de alta (paragraful 39 de mai sus). Ea considera ca in cauza de fata trebuie acordata importanta faptului ca inregistrarile in litigiu nu au constituit singurul mijloc de proba supus aprecierii suverane a judecatorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk citata mai sus, §§ 47 si 48; Turquin impotriva Frantei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. Intr-adevar, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti si instantele superioare au coroborat inregistrarile cu alte mijloace de proba, precum declaratiile coinculpatilor, marturiile agentilor insarcinati cu securitatea aeroportului Otopeni si procesele-verbale de confruntare, de reconstituire si de perchezitie, elemente printre care inregistrarile litigioase au contat, desigur, la luarea deciziei judecatorilor nationali de a-l condamna pe reclamant, insa fara ca ele sa fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intima cu privire la vinovatia acestuia (paragrafele 26 si 37 de mai sus). 

111. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca utilizarea inregistrarilor in litigiu ca proba in procesul de convingere intima a judecatorilor nationali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil si, asadar, nu a incalcat art. 6 § 1 din Conventie. 

IV. Asupra aplicarii articolului 41 din Conventie 
112. Conform art. 41 din Conventie,
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau Protocoalelor sale si daca dreptul intern al Inaltei Parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda parti lezate, daca este cazul, o repartitie echitabila." 

113. In principal, reclamantul solicita Curtii sa constate ca in cauza de fata a avut loc incalcarea art. 6 §§ 1 si 8 din Conventie, ceea ce implica, in opinia sa, obligatia autoritatilor nationale de a redeschide procedura indreptata impotriva sa, dar cu respectarea drepturilor garantate de Conventie. In subsidiar, el solicita o reparatie, pe care o lasa la aprecierea Curtii, a prejudiciului moral si material ce decurge din faptul ca a fost condamnat si ca a trebuit sa execute o pedeapsa cu inchisoarea, ca urmare a unui proces in care drepturile ce-i sunt garantate de art. 6 si 8 din Conventie au fost incalcate. 

114. Guvernul lasa solutia la aprecierea Curtii, subliniind conformitatea dreptului intern cu Recomandarea nr. R (2000)2 a Comitetului de Ministri privind reanalizarea sau redeschiderea anumitor cauze in urma hotararilor Curtii. 

115. Curtea constata ca singura baza de retinut pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta, in cauza de fata, in faptul ca a avut loc o ingerinta nejustificata in dreptul reclamantului la respectarea vietii private (paragraful 86 de mai sus). Ea nu distinge nicio legatura de cauzalitate intre faptele ce au stat la originea incalcarii constatate si prejudiciul material pretins de reclamant, care nu este, de altfel, nici cuantificat, nici justificat. 
#PAGEBREAK#
116. Curtea apreciaza ca simpla constatare a incalcarii art. 8 constituie o reparatie suficienta a prejudiciului moral suportat de reclamant prin aceasta incalcare. Aceasta concluzie nu scuteste statul parat sa aleaga, sub controlul Comitetului de Ministri, masurile generale si/sau, daca este cazul, individuale, pentru a fi adoptate in ordinea sa juridica interna, in scopul de a pune capat incalcarii constatate de Curte si de a-i inlatura consecintele, in limita posibilitatilor, astfel incat sa restabileasca, pe cat posibil, situatia anterioara acesteia (Assanidze impotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 198, CEDO 2004-II; Maestri impotriva Italiei [MC], nr. 39.748/98, § 47, CEDO 2004-I; Scozzari si Giunta impotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 si 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII). 

117. Pe de alta parte, Curtea constata ca reclamantul - caruia i s-au platit deja 850 euro (EUR) de catre Consiliul Europei cu titlu de asistenta judiciara - nu a formulat nicio cerere suplimentara de rambursare a eventualelor cheltuieli de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

C U R T E A,

IN UNANIMITATE,

1. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 8 din Conventie;
2. hotaraste ca nu a avut loc incalcarea art. 6 din Conventie;
3. hotaraste ca simpla constatare a incalcarii art. 8 din Conventie constituie in sine o satisfactie echitabila suficienta pentru prejudiciul moral suportat de reclamant din cauza acestei incalcari;
4. respinge cererea de satisfactie echitabila in rest.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 26 aprilie 2007, in aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic,             Santiago Quesada,
presedinte                                grefier