Procurorul general al Romaniei, Laura Codruta Kövesi, a inaintat, luni, Inaltei Curti de Casatie si Justitie (ICCJ), un recurs in interesul legii referitor la posibilitatea instantelor de judecata investite cu solutionarea actiunii in rezolutiunea sau declararea nulitatii unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi, de a dispune, din oficiu, restabilirea situatiei anterioare ori repunerea partilor in situatia anterioara.
Practica judiciara neunitara
In recursul in interesul legii inaintat ICCJ, Procurorul general a aratat ca in practica judiciara nu exista un punct de vedere unitar in legatura cu interpretarea si aplicarea dispozitiilor art.129 alin.6 din Codul de procedura civila, referitor la posibilitatea instantelor de judecata investite cu solutionarea actiunii in rezolutiunea sau declararea nulitatii unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi, de a dispune, din oficiu, restabilirea situatiei anterioare ori repunerea partilor in situatia anterioara.
I. Astfel, unele instante de judecata, investite cu actiuni avand ca obiect rezolutiunea ori declararea nulitatii unor acte juridice constitutive sau translative de drepturi, admitand cererea principala, au dispus restabilirea situatiei anterioare/repunerea partilor in situatia anterioara doar in masura in care au fost investite cu o cerere avand acest obiect.
Intrucat niciuna dintre parti nu a solicitat repunerea in situatia anterioara, s-a considerat ca, fata de principiul disponibilitatii care guverneaza procesul civil, aceasta cerere urmeaza sa fie solutionata prin intermediul unui alt litigiu.
II. Alte instante de judecata, investite cu actiuni prin care s-a solicitat exclusiv rezolutiunea ori declararea nulitatii unor acte juridice constitutive sau translative de drepturi au dispus, din oficiu, repunerea partilor in situatia anterioara, considerand ca aceasta opereaza de drept, urmare admiterii actiunii si desfiintarii actului juridic.
Opinia Procurorului general
Procurorul general a solicitat admiterea recursului in interesul legii si a sustinut ca "instantele de judecata investite cu solutionarea cererilor avand ca obiect rezolutiunea sau declararea nulitatii unor acte juridice constitutive sau translative de drepturi nu pot dispune din oficiu restabilirea situatiei anterioare/repunerea partilor in situatia anterioara, insa in virtutea rolului activ si cu respectarea principiului contradictorialitatii, pot pune in discutia partilor posibilitatea completarii cererilor prin formularea petitului avand acest obiect".
Argumentele Procurorului general:
Potrivit dispozitiilor art. 129 alin.6 din Codul de procedura civila „In toate cazurile, judecatorii hotarasc numai asupra obiectului cererii deduse judecatii”.
Textul citat anterior consacra principiul disponibilitatii care guverneaza procesul civil si il particularizeaza fata de procesul penal, guvernat de principiul oficialitatii.
Disponibilitatea desemneaza, in sens material, dreptul partii de a dispune de obiectul procesului, iar in sens procesual, dreptul acesteia de a dispune de mijloacele procesuale acordate de lege.
Ca atare, principiul disponibilitatii cuprinde in continutul sau prerogativa dreptului partilor de a determina limitele cererii de chemare in judecata sau ale apararii si obligatia instantei de a se pronunta, in limitele investirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate in judecata si asupra obiectului pricinii, stabilite de reclamant prin cererea de chemare in judecata, de parat prin cererea reconventionala, de oricare dintre partile initiale, prin cererile de interventie fortata ori de tertii intervenienti, prin cererile de interventie voluntara.
Nicio dispozitie legala nu prevede posibilitatea instantei de a se pronunta asupra vreunei chestiuni neceruta de parti sau care nu a fost pusa in discutie de instanta – judex non procedat ex officio.
Exceptiile de la acest principiu sunt expres si limitativ prevazute de lege, spre exemplu, in cazurile prevazute de art. 42, art. 143 si art. 151 din Codul familiei.
In aplicarea acestui principiu, instanta nu poate, sub sanctiunea desfiintarii hotararii, sa depaseasca obiectul cererilor cu care a fost investita, iar in situatia in care, din eroare, s-a pronuntat si asupra unor lucruri care nu s-au cerut – extra petita - hotararea este susceptibila a fi atacata cu apel, recurs ori revizuire, fiind incident motivul de recurs, prevazut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedura civila, respectiv motivul de revizuire prevazut de art. 322 pct.2 din Codul de procedura civila.
Viziunea asupra principiului disponibilitatii, ca ansamblu de prerogative discretionare, nelimitate in continut, intindere si timp, apare ca fiind deformatoare, intrucat acesta constituie numai unul dintre principiile procesului civil, si trebuie corelat cu exigentele celorlalte principii ale procesului civil, intre care: legalitatea, egalitatea partilor, rolul activ al judecatorului.
De altfel, in literatura juridica, s-a precizat ca intre principiile procesului civil nu exista granite rigide si insurmontabile, ele indeplinind unele fata de altele functii complementare, inlesnind sau chiar solicitand interactiunea, astfel incat, in masura in care va fi compatibila cu buna administrare a justitiei si cu respectul dreptului la aparare, este preferabil sa se atribuie legaturii juridice de judecata o oarecare plasticitate, in scopul de a permite partilor sa solutioneze toate elementele contencioase care le opun.
Sub acest aspect, imutabilitatea litigiului, in sensul ca odata investita instanta, in principiu, cadrul litigiului si elementele lui nu mai pot fi modificate, nu este un principiu inflexibil, iar acesta este nu numai interesul partilor, dar si al unei bune administrari a justitiei.
Asadar, o armonizare intre initiativa partilor si rolul activ al judecatorului este necesara intr-un sistem judiciar eficient.
Din aceasta perspectiva, aratam ca scopul final al cererilor in rezolutiunea sau declararea nulitatii unor acte juridice constitutive sau translative de drepturi, este reprezentat tocmai de efectul principal al acestor sanctiuni de drept substantial, respectiv aplicarea principiului restitutio in integrum si repunerea partilor in situatia anterioara.
Fara a se considera fundamental gresita niciuna dintre orientarile jurisprudentiale prezentate, apreciem ca in dezlegarea problemei de drept antamate, este necesar sa fie luata in considerare finalitatea demersului judiciar intreprins de parti si posibilitatea punerii in executare a hotararii pronuntate, iar din aceasta perspectiva, trebuie observata consecinta deosebita pe care admiterea acestor actiuni o are cu privire la transmiterea sau constituirea drepturilor reale care pentru opozabilitate se inscriu in cartea funciara.
Astfel, in masura in care instanta judecatoreasca, fiind investita cu solutionarea unei actiuni prin care se solicita exclusiv rezolutiunea sau declararea nulitatii unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi, se pronunta strict cu privire la ceea ce s-a cerut, pentru restabilirea situatiei anterioare, partile sunt obligate sa formuleze o actiune separata, iar in cazul drepturilor reale, care se inscriu in cartea funciara, sa recurga, in temeiul dispozitiilor art. 34-37 din Legea nr. 7/1996 republicata, la o actiune in rectificarea inscrierilor in cartea funciara, in scopul asigurarii concordantei intre cuprinsul cartii funciare si situatia juridica reala.
Or, toate aceste demersuri ulterioare presupun in sarcina partilor implicate, cheltuieli materiale si de timp, in scopul realizarii finalitatii actului de justitie prin executarea hotararii pronuntate.
De altfel, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit, in mod constant, ca executarea unei sentinte sau a unei hotarari trebuie sa fie considerata ca facand parte integranta din „proces” in sensul art. 6 din Conventie, iar dreptul de a apela la o instanta ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa fie ineficienta in detrimentul unei parti (Immobiliare Saffi impotriva Italiei, hotarare din 28 iulie 1999, par. 63; Hornsby impotriva Greciei, hotarare din 19 martie 1997, par.40; Dorneanu impotriva Romaniei, hotarare din 26 iulie 2007, par. 32).
De asemenea, referindu-se la caracterul rezonabil al duratei procedurii, ca garantie a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca dispozitiile Conventiei nu impiedica statele contractante sa-si fundamenteze procedura civila pe principiul disponibilitatii, insa acest principiu nu dispenseaza judecatorul national de indatorirea pe care o are de a se asigura celeritatea ei, impusa fiecarui proces de art. 6 alin.1 al Conventiei.
Partea interesata este, la randul sau, tinuta sa aduca la indeplinire, cu diligenta, actele procesuale ce-i revin, sa nu uzeze de cai dilatorii, sa foloseasca posibilitatile oferite de normele procesuale interne pentru reducerea timpului in care se deruleaza procedura de judecata si sa nu intreprinda demersuri contrare acestui scop (Capuano impotriva Italiei, hotarare din 25 iunie 1987, par. 25; Union Alimentaria Sanders S.A impotriva Spaniei, hotarare din 7 iulie 1989, par.35; Kocsis impotriva Romaniei, hotarare din 20 decembrie 2007, par.86.)
Din aceasta perspectiva, consideram ca instantele de judecata trebuie sa dea eficienta dispozitiilor art. 129 alin.4 din Codul de procedura civila, potrivit carora judecatorul este in drept sa puna in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere sau in intampinare.
Ca atare, pentru a evita situatiile in care partea careia i s-a admis cererea in rezolutiunea sau declararea nulitatii, nu solicita, din simpla omisiune sau nestiinta, si repunerea in situatia anterioara ori restituirea prestatiilor efectuate in baza actului juridic desfiintat, pentru a obtine astfel, realizarea tuturor drepturilor pretinse in cadrul aceluiasi proces, este necesar ca instantele de judecata, in virtutea rolului activ, sa puna in discutia partilor, in cadrul termenului maxim prevazut de art. 132 alin.1 din Codul de procedura civila, dreptul pe care acestea il au de a-si completa cererile cu acest petit.
O astfel de interventie a instantei trebuie facuta sub forma unor simple ipoteze de natura sa duca la dezlegarea pricinii, fara a se aduce atingere drepturilor procesuale ale partilor ce decurg din principiul disponibilitatii si fara a se anticipa solutia care ar trebui sa se dea in final dupa analiza sustinerilor si probelor.
De altfel, in procesul civil, rolul activ al instantei nu trebuie sa afecteze principiul disponibilitatii si echilibrul procesual dintre parti, ci trebuie sa dea eficienta intereselor generale, consacrate prin norme imperative, menite sa contribuie la solutionarea cauzelor in mod legal si intr-un termen rezonabil.
Asadar, rolul activ al judecatorului trebuie sa se imbine cu obligatia partilor de a-si exercita drepturile procesuale cu buna credinta, rol ce este necesar pentru asigurarea calitatii si celeritatii actului de justitie, fara a deveni un mijloc de promovare a conduitei procesuale arbitrare a partilor.
Apreciez ca o astfel de solutie este necesara, avand in vedere si imprejurarea ca, in prezent, potrivit dispozitiilor art. 2 alin.1
1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, introdus prin art. I pct.1 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 212 din 4 decembrie 2008, cererile pentru declararea nulitatii, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial se timbreaza la valoare, chiar daca nu se solicita si repunerea partilor in situatia anterioara.
In consecinta, apare ca fiind vadit inechitabila situatia partilor care, fie din omisiune, fie din nestiinta, nu au solicitat, in acelasi cadru procesual, desfiintarea actului juridic si repunerea in situatia anterioara, achitand insa, o taxa judiciara de timbru prevazuta de lege pentru actiunile evaluabile in bani, stabilita proportional cu valoarea obiectului litigiului, fata de partile care, fiind diligente in realizarea dreptului pretins, formuleaza un astfel de petit.
Pe de alta parte, apreciez ca in solutionarea acestei probleme de drept trebuie sa se aiba in vedere si natura juridica a actiunilor in rezolutiune ori declararea nulitatii unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi reale, precum si efectele acestor sanctiuni de drept substantial.
Astfel cum s-a precizat in decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, publicata in Monitorul Oficial nr. 830 din 10 decembrie 2008, aceste actiuni sunt mixte, constituind o varietate a actiunilor cumulative si se caracterizeaza printr-o juxtapunere a actiunii personale si a actiunii reale imobiliare, intre care exista o suficienta legatura pentru a putea fi exercitate impreuna.
In aceste cazuri, reclamantul urmareste valorificarea unui drept personal, decurgand de regula din contract, dar si revendicarea bunului, ca o consecinta a admiterii laturii personale.
De asemenea, legiuitorul califica drept reala, actiunea (cererea) vanzatorului pentru rezolutiunea vanzarii (art. 1368 Cod civil).
In cazul actiunilor cumulative, una este accesorie, iar cealalta principala, astfel incat solutia cu privire la cererea accesorie va depinde, invariabil, de solutia data cu privire la cererea principala.
Solutia cu privire la cererea principala prefigureaza solutia asupra cererii accesorii – accesorium sequitur principale.
De asemenea, atat rezolutiunea, cat si nulitatea constituie cauze de ineficacitate a actului juridic civil care produc efecte retroactive (ex tunc), iar pe aceasta cale se ajunge la inlaturarea efectelor actului care s-au produs intre momentul incheierii si cel al desfiintarii sale.
Principiul repunerii partilor in situatia anterioara – restitutio in integrum – este o consecinta a principiului retroactivitatii efectelor rezolutiunii ori nulitatii si un mijloc de asigurare a eficientei practice a acestor sanctiuni de drept substantial si consta in acea regula de drept potrivit careia tot ceea ce s-a executat in baza actului desfiintat, trebuie restituit, astfel incat partile raportului juridic sa ajunga in situatia in care actul nu ar fi fost incheiat.
Temeiul juridic al restituirii prestatiilor intre parti il constituie tocmai desfiintarea actului juridic, deoarece astfel dispare fundamentul executarii acestora.
De aceea, actiunea prin care se solicita restituirea prestatiilor se fundamenteaza pe imbogatirea fara justa cauza (actio de in rem verso), iar in cazul contractelor sinalagmatice, cand ambele parti si-au executat obligatiile inainte de anularea sau rezolutiunea acestora, aceeasi actiune se fundamenteaza pe plata nedatorata (art. 1092 Cod civil), intrucat obligatia fiecareia dintre partile contractului sinalagmatic, desfiintat retroactiv, apare ca si cand nu a existat vreodata.
Sub aspect procedural, cel interesat poate sa aleaga una din urmatoarele cai procedurale: sa solicite, in acelasi timp, atat declararea nulitatii ori rezolutiunea, cat si restabilirea situatiei anterioare, ipoteza in care actul de procedura prin care se declanseaza procesul civil va avea doua capete de cerere si anume, un capat principal, prin care se solicita declararea nulitatii actului juridic ori rezolutiunea acestuia, precum si un capat de cerere accesoriu, prin care se solicita restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului juridic respectiv (acest din urma capat de cerere urmand a fi solutionat pe fond numai daca se admite capatul principal), fie sa solicite, mai intai, desfiintarea actului juridic, iar in masura in care aceasta actiune ii va fi admisa, sa declanseze un al doilea proces, avand ca obiect restituirea prestatiilor efectuate in baza actului juridic desfiintat.
Or, pentru evitarea acestei de a doua ipoteze care, astfel cum s-a aratat anterior, se dovedeste a fi impovaratoare pentru parti, este necesar ca instantele de judecata, in virtutea rolului activ, sa puna in vedere partilor, in cadrul termenului prevazut de art. 132 alin.1 din Codul de procedura civila, necesitatea completarii cererilor formulate prin solicitarea expresa si a restabilirii situatiei anterioare ori restituirea prestatiilor efectuate.
Comentarii articol (2)