Recompensarea orelor suplimentare

Avand ca sursa dreptul comunitar (Directiva nr. 2003/88 din 4 noiembrie 2003 referitoare la unele aspecte ale organizarii timpului de munca, care a inlocuit Directiva 93/104 din 22 iunie 2000), legiuitorul nostru a prevazut [la art. 111 din Codul muncii] ca durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare.

Prin exceptie insa, durata timpului de munca poate fi prelungita peste 48 de ore pe saptamana, cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o perioada de referinta de 3 luni calendaristice, sa nu depaseasca 48 de ore pe saptamana [art. 111 alin. (2) din Codul muncii].

Pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii stabilite prin contractul colectiv de munca unic la nivel national, se pot negocia, prin contractul colectiv de munca la nivel de ramura de activitate aplicabil, perioade de referinta mai mari de 3 luni, dar care sa nu depaseasca 12 luni. [art. 111 alin. (2)1 din Codul muncii).

La stabilirea perioadelor de referinta mentionate nu se iau in calcul durata concediului de odihna anual si situatiile de suspendare a contractului individual de munca [art. 111 alin. (2)2 din Codul muncii].

Printr-o interpretare strict juridica a prevederilor mentionate [art. 111 si 112 din Codul muncii] se va ajunge la urmatoarele concluzii²:
- regula este ca durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare, ceea ce, evident presupune si depasirea duratei zilei de lucru de 8 ore pe zi, avand in vedere ca saptamana de lucru este de 5 zile;
- exceptional, pot fi depasite cele 48 de ore, cu conditia ca media orelor de munca calculata pe perioada de referinta sa nu depaseasca 48 de ore pe saptamana.

Intr-o asemenea situatie, numai prin analogie (printr-o interpretare de lege lata) putem considera ca astfel pot fi depasite si cele 48 de ore saptamanal, cu conditia ca pe perioada maxima de referinta sa nu fie depasita media de 8 ore pe zi si 48 de ore pe saptamana. Desigur ca textele discutate au in vedere timpul de lucru in temeiul unui singur contract individual de munca; in ipoteza cumulului de functii nu mai functioneaza interdictia referitoare la cele 48 de ore de munca pe saptamana³.

O alta conditie pentru efectuarea muncii suplimentare (alaturi de limita sa maxima) consta in acordul salariatului. Drept urmare, angajatorul nu poate dispune (unilateral) prestarea acestei munci. Nu se cere acordul in caz de forta majora sau pentru lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident (art. 117 alin. 2 si art. 118 din Codul muncii).

Cel care trebuie sa aiba initiativa orelor suplimentare este angajatorul care le solicita, fie in scris, fie verbal. Solicitarea poate fi expresa, dar si implicita, sau tacita, de exemplu, atunci cand angajatorul impune sarcini suplimentare fata de cele curente, a caror indeplinire reclama prestarea unei munci suplimentare, fara a se face referire la timpul de lucru, ori cand incurajeaza pretarea orelor suplimentare in conditiile in care necesitatile de serviciu (de productie, comerciale etc.) impun acest lucru.

Insa, nu poate fi vorba de solicitarea angajatorului atunci cand salariatul nu-si indeplineste norma de munca in timpul programului normal de lucru, deoarece isi desfasoara activitatea neglijent si nu acorda atentia cuvenita sarcinilor de serviciu etc. Depasind astfel durata normala a timpului de lucru, el nu poate pretinde ca a efectuat ore suplimentare.⁴

Deci, potrivit art. 117 alin. (2) din Codul muncii, exista doar doua exceptii cand nu este necesar acordul salariatului si anume:
- forta majora;
- lucrari urgente destinate prevenirii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident.

Conform art. 116 din Codul muncii, angajatorul are obligatia de a tine evidenta muncii prestate de catre fiecare salariat si de a supune controlului inspectiei muncii aceasta evidenta ori de cate ori este solicitat. Drept urmare, el nu s-ar putea prevala de propria sa turpitudine (netinerea evidentelor) pentru a nu lua in considerare orele suplimentare prestate de salariati.

Regula este ca munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acesteia (art. 119 alin.1 din Codul muncii).

Atunci cand compensarea nu este posibila in luna urmatoare, cel in cauza va primi un spor la salariu, stabilit prin negociere (contractul colectiv de munca sau, dupa caz, contractul individual de munca) si nu poate fi - prevede art. 120 din Cod - mai mic de 75% din salariul de baza.

Daca este vorba de zilele de sarbatoare legala in care nu se lucreaza (art. 134), sporul nu poate fi mai mic de 100% din salariul de baza.

Salariatii sunt indreptatiti sa primeasca sporul in discutie si atunci cand angajatorul nu le-a cerut in mod expres acordul pentru efectuarea orelor suplimentare. Dar, rezultand fara putinta de tagada prestarea suplimentara a muncii, angajatorul este obligat sa o plateasca.⁵
 
_________

NOTE:

¹Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 72 din 05 februarie 2003), modificata si completata ulterior.
²Alexandru Ticlea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2009, Editia a III-a, p. 659.
³Ibidem.
⁴Ibidem, p. 660.
⁵Ibidem, p. 661.