Telemunca pe plan international, european si in Romania - reglementare, definitie, specific si natura juridica

Autor: drd. Ana Cioriciu Stefanescu

1. Reglementarea ºi definiþia telemuncii pe plan internaþional ºi european

Interesul general în ceea ce priveºte conceptul de telemuncã a apãrut pentru prima datã în timpul crizei petroliere de la începutul anilor ’70. Atunci a fost sugerat în mod remarcabil de Jack Nilles de la Universitatea din Carolina de Sud faptul cã tehnologia informaþiei are capacitatea de a substitui deplasarea fizicã prin comunicaþiile electronice ºi astfel munca se poate realiza la distanþã.[1]

Odatã cu activarea interesului general, aceastã formã flexibilã de muncã s-a bucurat de o atenþie sporitã. A dobândit un numãr mare de definiþii, mai întâi pe cale doctrinarã ºi apoi prin reglementare.

Existã numeroase discuþii în legãturã cu proprietatea acestora de a cuantifica, într-un mod universal acceptabil, fenomenul în cauzã, datoritã faptului cã pe lângã termenul telework sau teleworking favorizat de cãtre europeni ºi introdus, de fapt, de cãtre autoritãþile Uniunii Europene[2], mai gãsim ºi termenul telecommuting, folosit pentru prima datã de Jack Nilles, apoi popularizat de futuristul Francis Kinsman în cartea sa Telecomutatorii din 1987[3]. Acesta din urmã este mai des folosit peste ocean, în Statele Unite ale Americii.

În limbajul curent cei doi termeni se regãsesc utilizaþi atât în Europa cât ºi în Statele Unite ale Americii cu accepþiuni identice, esenþial în apropierea acestor concepte fiind faptul cã supervizarea muncii, contactele cu ierarhia superioarã, cu colegii ºi cu beneficiarii sau clienþii se realizeazã în cea mai mare parte prin telecomunicaþii.

Însã, Jack Nilles, supranumit „pãrintele teleworking-ului” ne oferã o definiþie alternativã, prin care distinge între cei doi termeni[4].

Astfel, pentru el, telecommuting înseamnã munca periodicã în afara biroului, una sau mai multe zile pe sãptãmânã, fie acasã, la sediul clientului sau într-un centru dotat cu aparaturã specificã teleinformaþiilor ori substituirea totalã sau parþialã a transportului la ºi de la locul de muncã cu utilizarea tehnologiei informatice. Accentul se pune aici pe reducerea sau eliminarea transportului zilnic la ºi de la locul de muncã ºi nu pe o formã anume de organizare a muncii în sine care sã solicite alte tipuri de contracte colective/individuale de muncã ºi, în consecinþã, reglementare specialã.

Spre deosebire de telecommuting, Jack Nilles defineºte teleworking-ul ca fiind fenomenul care are loc atunci când acþiunea muncii implicã orice formã de substituþie a transportului cãtre locul de muncã cu utilizarea tehnologiilor informatice sub forma telecomunicatiilor ºi/sau a computerelor. În acest fel are loc transferul muncii cãtre lucrãtor. Autorul conchide cã telecommuting-ul este o formã de teleworking, în sensul cã rezolvã doar distanþa de locul de muncã, dar nu este în sine o formã specificã de organizare a muncii, aºa cum este teleworking-ul.

În concordanþã cu tendinþa accentuatã de a utiliza prefixul „e" ca un indicator al utilizãrii Tehnologia Informaþiei ºi Comunicaþiilor (TIC) într-un oarecare domeniu de activitate, vom recunoaºte prezenþa în spaþiul conceptual ºi al unor cuvinte precum e-work sau eWork, utilizate în diverse situaþii. Însã, dacã atât termenul teleworking cât ºi telecommuting au în vedere aspectul distanþei, pe care îl conþin chiar de la nivelul semantic (prefixul „tele" implicã munca la distanþã prin utilizarea telecomunicaþiilor), în opinia unor autori, eWork nu înseamnã în mod necesar muncã la distanþã, cât muncã asistatã de tehnologii informatice ºi de comunicare - deºi existã o serie de autori care utilizeazã termenul numai în contextul „de-localizãrii" muncii. [5]

Acordul-cadru european privind telemunca S/2002/206.01.02, încheiat la Bruxelles în 2002 între partenerii sociali[6] defineºte telemunca în art. 2 alin. (1) ca fiind acea formã de organizare sau/ºi de realizare a muncii utilizând tehnologiile informatice în cadrul unui contract sau a unei relaþii de muncã, în care munca - ce ar putea fi realizatã, în egalã mãsurã, în localurile angajatorului - este efectuatã în afara acestora, în mod regulat. În continuare, în art. 2 alin. (2) din acelaºi acord se precizeazã cã partea care presteazã munca într-un astfel de contract poartã denumirea de telesalariat.

Definiþia Acordului-cadru european a fost reluatã ºi în alte þãri ca de exemplu:

• în Belgia de art. 2 din Convenþia colectivã de muncã de la nivel naþional privind telemunca nr. 85 din 9 noiembrie 2005[7];

• în Franþa de art. 1 din Acordul naþional interprofesional din 19 iulie 2005 privind telemunca[8];

• în Italia, de art. 1 din Acordul interconfederal pentru implementarea Acordului - cadru european privind telemunca, din 9 iunie 2004 [9].

În Statele Unite ale Americii, Guvernul Federal ºi statele California, Hawaii, Washington, Arizona, Florida, Minnesota ºi Connecticut se aflã în diferite stadii de instituþionalizare, implementare, planificare sau cercetare a programelor de telemuncã. Numeroase alte programe sunt în curs de dezvoltare, implicând guvernele locale ºi/sau sectorul privat[10]. În Japonia, planul „e-Japan Strategy 2” lansat în iulie 2003, prevede mai ales dezvoltarea telemuncii în Japonia în vederea „realizãrii unei societãþi creative care sã dispunã de metode de muncã variate”, obiectivul fiind de a creºte la 20% populaþia activã pânã în 2010[11].

În competiþia dintre Europa, Statele Unite ºi þãrile Asiei de Est, programul de telemuncã al Uniunii Europene constituie o componentã importantã a politicilor de dezvoltare. Parlamentul European considerã telemunca ca o direcþie majorã de cercetare ºi acþiune. Comisia Europeanã a iniþiat numeroase acþiuni pentru stimularea telework. Existã douã documente principale care definesc contextul acestei activitãþi - Cartea Albã ºi Raportul Europa ºi Societatea Informaþionalã Globalã, cunoscut ºi sub numele de Raportul Bangemann - prin care se atrage atenþia asupra necesitãþii adoptãrii de cãtre þãrile membre a unor mãsuri de sprijinire a telemuncii[12], recomandând în acest sens chiar luarea ca modele a Convenþia Organizaþiei Internaþionale a Muncii nr. 177/1996 privind munca la domiciliu[13] ºi Recomandarea Organizaþiei Internaþionale a Muncii nr. 184/1996 privind munca la domiciliu[14].

Totuºi, Acordul-cadru european privind telemunca din 2002 este singura reglementare mai amplã care este inspiratã din documentele menþionate mai sus dar care nu a fost însã încorporat în dreptul comunitar printr-o directivã. El este aplicat, deocamdatã, direct ºi autonom faþã de Comisie, de partenerii sociali. Evident, acesta face doar o deschidere în domeniu ce permite acoperirea diverselor forme ale telelucrului. [15]

Scopul Acordului-cadru european este atât modernizarea organizãrii muncii cât ºi reconcilierea vieþii active cu cea socialã, incluzând astfel angajamente flexibile pentru realizarea echilibrului între flexibilitatea ºi securitatea muncii[16]. De aceea în funcþie de evoluþiile care au loc pe piaþa muncii este de aºteptat[17] ca Uniunea Europeanã sã adopte ºi alte reglementãri ale telemuncii.

În septembrie 2006, în cadrul dialogului social european, a fost definitivat primul raport comun asupra aplicãrii acestui Acord-cadru. Potrivit acestuia, în marea majoritate a statelor membre Uniunii Europene (cu excepþia Ciprului, Estoniei, Lituaniei ºi Slovaciei) dar ºi în Islanda ºi Norvegia, acordul-cadru s-a aplicat cu respectarea mecanismelor ºi a tradiþiilor acestora în domeniul relaþiilor de muncã, fie prin convenþii colective naþionale sau sectoriale - de ramurã (cum este, spre exemplu, cazul Danemarcei, Franþei, Greciei, Italiei, Luxemburgului, Suediei, Belgiei), fie prin adoptarea unor coduri de conduitã (Anglia, Irlanda), fie, în sfârºit, prin adoptarea unor legi (Italia, Portugalia, Republica Cehã, Ungaria).[18]

Chiar dacã în Regatul Unit al Marii Britanii nu existã cadrul juridic specific telemuncii, Guvernul s-a angajat ca telemunca sã urmãreascã principiile acordului cadru european. Astfel a publicat în septembrie 2003, împreunã cu confederaþia sindicatelor (care vizeazã ºi angajaþii din sectorul public) un ghid de sfaturi privitoare la telemuncã. Acest ghid nu are caracter normativ dar prin forþa partenerilor sociali este respectat. El explicã modalitatea de implementare a Acordului-cadru european în context britanic ºi constituie astfel o referinþã, neobligatorie, pentru raporturile de telemuncã[19].

În 1983 Sindicatul metalurgiºtilor din Germania susþineau cã telemunca ar trebui sã fie interzisã prin lege. Izolarea socialã, posibilitãþile tehnologice de monitorizare a performanþelor ºi comportamentului telemuncitorilor, monotonia felului muncii, perpectivele de carierã proaste, distrugerea separaþiei tradiþionale a sferelor muncii ºi familiei, suprasolicitarea femeilor cu obligaþii familiale, precum ºi pericolul exploatãrii ºi o slabã protecþie a muncii au fost consideraþi factorii care caracterizeazã telemunca ºi care astfel pun în pericol toate succesele miºcãrii muncitoreºti. Dar rapid s-a renunþat la aceasta opoziþie fundamentalã. In ziua de azi, telemunca este acceptatã în principiu, dar a rãmas un fenomen relativ marginal, chiar dacã în ultimii 10 ani a crescut semnificativ. [20]

Federaþia Germanã a Angajatorilor ºi Confederaþia Germanã a Sindicatelor au fãcut o declaraþie comunã invitând partenerii sociali la negocieri ºi decizând aplicarea sa. În practicã, toate sectoarele sunt vizate, sub rezerva cã telemunca este compatibilã cu acestea. Existã o puternicã voinþã din partea puterilor publice pentru dezvoltarea telemuncii. Din 1996, Guvernul federal astfel a multiplicat programele ºi iniþiativele în favoarea telemuncii. Programul „Telearbeit”, lansat în 1996, implicã aplicaþiile legate de noile forme de muncã desfãºurate cu ajutorul tehnologiilor informaþiilor. În 2001, o broºurã intitulatã „Telemunca, ghid pentru practica unei munci flexibile” a fost difuzatã de Ministerul economiei.[21]

În ultimii 20 de ani au apãrut un numãr de rapoarte asupra teleactivitãþilor în Franþa, dintre care cel mai cunoscut este al lui Thierry Breton. În perioada recentã, trei rapoarte sunt semnificative[22]:

• Raportul „Telemunca în Franþa” al Forumului drepturilor pe Internet, realizat la cererea Ministerului muncii ºi publicat la 14 decembrie 2004, la care a participat Yves Lafarsque, director al Obergo. Acest raport abordeazã toate problemele sociale puse de telemuncitori ºi propune soluþii din care s-au inspirat ºi negociatorii acordului francez;

• Raportul „Munca, reþele ºi teritorii - a regândi telemunca?” din august 2003 care descrie foarte bine diferitele situaþii, posibilitãþi ºi limite ale telemuncii în Franþa;

• Raportul parlamentar asupra telemuncii din noiembrie 2006 întocmit de deputatul Pierre-Morel-a-Lhuissier.

În Italia acordurile încheiate începând cu anul 1994 la nivel de societate au constituit prima bazã de experimentare a telemuncii. Toate acestea s-au conturat mai mult pe valul de exigenþe ocazionale ºi conjucturale ale anumitor societãþi decât pe baza unor strategii economice de largã importanþã. Totuºi, au meritul de a deschide un drum contractelor la nivel naþional care s-au încheiat dupã aceea, pânã s-a ajuns la o cristalizare a principiilor fundamentale, de reglementare a raportului de telemuncã prin Acordul naþional interconfederal pentru implementarea Acordului - cadru european privind telemunca, încheiat în 9 iunie 2004. [23]

Acesta are la bazã conceptul de flexecuritate, în sensul cã telemunca este recunoscutã ca o modalitate de desfãºurare a prestaþiilor ce permite modernizarea organizãrii muncii pentru societãþi, iar pentru lucrãtori ca o modalitate de desfãºurare a activitãþii care permite concilierea activitãþii lucrative cu viaþa socialã ºi de creºtere a ºanselor pe piaþa muncii pentru persoanele cu deficienþe.[24]

Deºi sectorul public, stricto sensu, este exclus din acordul european, nu existã reticenþe în reconsiderarea acestui aspect al organizãrii muncii de cãtre partenerii sociali. Mai mult, având în vedere spectrul larg al telemuncii în lumina conceptului de flexecuritate, putem spune cã o asemenea abordare este chiar încurajatã. Anumite þãri au dezvoltat o politicã activã de implementare a telemuncii în sistemul funcþiei publice. În Canada, Secretariatul Consiliului Trezoreriei, care exercitã rol de angajator în funcþia publicã federalã a instaurat o „politicã a telemuncii” cu efecte din 9 decembrie 1999. În Statele Unite, un program ambiþios de telemuncã a fost implementat în agenþiile federale. Organismele însãrcinate cu acest program în cadrul funcþiei publice au dorit sã favorizeze dezvoltarea telemuncii în funcþia publicã. [25]

În Italia pentru domeniul public telemunca s-a introdus, iniþial în formã experimentalã prin aºa-zisa lege Bassanini - Legea nr. 191 din 16 iunie 1998. În concretizarea dispoziþiilor acesteia[26], în 1999 Guvernul a aprobat Regulamentul de punere în practicã a telemuncii în administraþia publicã[27] ºi Acordul privind telemunca în administraþia publicã[28].

Scopul legii italiene[29] este reorganizarea muncii ºi realizarea unor economii în gestiunea resurselor umane, precum ºi flexibilizarea angajãrilor. Este admis pentru prima datã cã administraþia publicã poate avea o formã de lucru la distanþã în art. 4 al acestei legi. Din coroborarea acestuia cu art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 29/03.02.1993[30] reiese cã administraþia publicã, în sensul de mai sus, cuprinde toate autoritãþile administraþiei statului, inclusiv institutele ºi ºcolile de orice ordin ºi grad ºi instituþiile de învãþãmânt, societãþile ºi administraþiile statului cu organizare autonomã, regiunile, provinciile, primãriile, comunitãþile montane ºi consorþiile, precum ºi asociaþiile acestora, instituþiile universitare, institutele autonome, casele populare, camerele de comerþ, de industrie, artizanat ºi agriculturã ºi asociaþiile acestora, toate organismele publice non–profit, regionale ºi locale, autoritãþile, societãþile ºi organismele Serviciului sanitar naþional.

Art. 4 alin. (1) din Legea Bassanini dispune cã persoanele juridice de mai sus pot instala, cu încadrarea în bugetele proprii, aparaturã informaticã ºi legãturi telefonice ºi telematice ºi pot autoriza proprii angajaþi sã efectueze, în aceleaºi condiþii retributive, prestaþii lucrative în locuri diferite de sediul de muncã, cu determinarea în prealabil a modalitãþilor de verificare a îndeplinirii acestora.

Art. 2 din Acordul italian privind telemunca în administraþia publicã aratã cã potenþialul pozitiv al telemuncii, pe plan social ºi economic, necesitã reguli apropriate ºi instrumente adecvate pentru a asigura administraþiei publice posibilitatea concretã de a se folosi în mod funcþional de o astfel de formã de flexibilitate a muncii, precum ºi pentru a asigura angajatului posibilitatea alegerii unei modalitãþi diferite de prestare a muncii, care sã menþinã în mod eficient sistemul de relaþii personale ºi colective.

Art. 4 alin. (5) din Legea Bassanini stipuleazã cã autoritãþile administrative interesate pot iniþia forme experimentale de telemuncã, cu consultarea organizaþiilor sindicale ºi a Autoritãþii pentru informaticã în administraþia publicã, s-au încheiat contracte colective. Unul din exemple îl constituie ºi Contractul colectiv integrativ/acordul nr. 4/2007 privind criteriile generale ºi modalitãþi pentru realizarea proiectelor de telemuncã, încheiat între Comisia de Parte Publicã ºi Reprezentanþa Sindicalã Unitarã[31].
#PAGEBREAK#

2. Problema reglementãrii ºi definiþiei telemuncii în România

În România deºi nu avem reglementãri specifice pentru telemuncã nimic nu se opune ca un astfel de contract individual de muncã sã se poatã încheia ºi se ºi încheie, de altfel, în practicã. Pãrþile pot negocia în mod liber cu respectarea prevederilor generale referitoare la contractul individual de muncã ºi a art. 8 alin. 1 (respectiv, respectarea principiului bunei-credinþe) ºi a art. 5 din Codul civil[32] (referitor la respectarea normelor legale, ordinii publice ºi bunelor moravuri). Nu este, desigur, o rezolvare cuprinzãtoare în raport cu Acordul-cadru european asupra telemuncii.[33]

Însã în temeiul art. 139 alin. (1) ºi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Economicã Europeanã „dialogul între partenerii sociali se poate concretiza în acorduri care pot fi puse în aplicare prin alte acorduri intervenite între partenerii sociali din statele membre sau, la cererea partenerilor care le-au încheiat, prin decizii ale Consiliului.

Rezultã deci cã un acord colectiv încheiat la nivelul Uniunii Europene poate fi transpus în realitatea economicã, socialã ºi juridicã din statele membre ºi prin acþiunea exclusivã a partenerilor sociali. Cum o parte a confederaþiilor patronale ºi sindicale din România sunt membre ale organizaþiilor de profil - patronale ºi sindicale - de la nivelul Uniunii Europene ºi în România sunt operante pentru partenerii sociali de la nivel naþional obligaþiile incluse în acordurile colective de la nivelul Uniunii Europene. Or, în art. 12 din Acordu-cadru privind telemunca, se prevede expres cã partenerii sociali trebuie sã punã în lucru acest acord potrivit procedurilor ºi practicilor proprii confederaþiilor patronale ºi sindicale din statele membre. Este ceea ce în mod firesc ar trebui sã facã ºi în þara noastrã confederaþiile patronale ºi sindicale; eventual printr-o anexã la contractul colectiv de muncã unic la nivel naþional. Fireºte, nimic nu se opune ca înainte de consacrarea convenþionalã, sau ºi ulterior acesteia, legiuitorul sã reglementeze el însuºi elementele specifice contractului individual de muncã având ca obiect telemunca. S-ar rãspunde, astfel, unor cerinþe presante ale practicii social juridice. [34]

În România telemunca a fost definitã în literatura juridicã ca „o formã de organizare ºi/sau de prestare a muncii în condiþiile tehnologiilor moderne ale informaþiei, pe baza uni contract sau a unei relaþii de muncã, în care munca se desfãºoarã – de regulã – în afara întreprinderii”[35] sau ca „o formã de desfãºurare a muncii relativ recentã, caracterizatã prin faptul cã activitatea – comparabilã cu cea realizatã de cãtre un salariat la sediul angajatorului – se presteazã, cu regularitate, în afara acestui sediu, utilizându-se tehnologiile informatice aflate în legãturã cu reþeaua informaticã a angajatorului”[36].

Demn de menþionat este pentru România ºi Sistemul Electronic de Informare ºi Mediere pentru Munca la Domiciliu, Valorificarea Produselor ºi Serviciilor din Gospodãrie ºi Gãsirea de Oportunitãþi de Afaceri în Zone Slab Dezvoltate Economic - un proiect de cercetare-dezvoltare început la 1 august 2006 cu finanþare de la bugetul de stat. Proiectul urmãreºte crearea unui sistem informatic accesibil prin reþeaua Internet, sistem care sã preia ºi sã publice atât oferta cât ºi cererea de produse ºi servicii disponibile în mica gospodãrie, sã medieze între cererea ºi oferta pe piaþa muncii la domiciliu, sã stimuleze iniþiativa prin prezentarea detaliatã, on-line, a oportunitãþilor de afaceri ºi a cãilor de a ajunge la acestea, contribuind astfel la dezvoltarea regionalã. [37]

Legat de aspectul dezvoltãrii telemuncii pentru populaþia ruralã în România, deosebit de semnificativ este recentul Acord de Asociere româno – italian pentru realizarea Proiectului „Noi oportunitãþi de angajare în mediul rural prin telemuncã”[38].

În expunerea de motive a Hotãrârii nr. 33 din 19 martie 2008 prin care acesta s-a aprobat[39], este precizat cã proiectul se încadreazã în Programul Operaþional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013. Beneficiarul este Agenþia Judeþeanã pentru Ocuparea Forþei de Muncã Harghita. Obiectivul general îl constituie realizarea unui model de dezvoltare ºi de utilizare a noilor tehnologii a informaþiei ºi a comunicãrii, pentru crearea de noi locuri de muncã.

Grupul þintã este format din tinerii din mediul rural cu vârsta cuprinsã între 18-35 ani. Persoanele selectate sunt cuprinse în cursuri de calificare sau de perfecþionare (asistent gestiune, operator calculatoare electronice ºi reþele, web-designer, operator call-center etc.). În momentul angajãrii, se stabileºte modalitatea de lucru: la domiciliu, în telecentru, pe teren sau mixt (acasã-birou, teren-birou, telecentru-birou), potrivit specificului firmei. De asemenea, beneficiarul proiectului a propus ca pe perioada cursurilor, tinerii ºomeri sã beneficieze de o subvenþie egalã cu aproximativ salariul minim garantat în platã, pentru a evita abandonarea cursurilor.

Deºi foarte utilã ºi în administraþia publicã româneascã, telemunca este încã frânatã de teamã, de reþineri sau lipsã de experienþã[40]. Totuºi, anumite categorii de activitãþi specifice sistemului funcþiei publice care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcþionarilor publici[41], implicã exercitarea prerogativelor de putere publicã, credem cã ar putea fi realizate cu succes prin telemunca la domiciliu[42].

Un rol important pentru dezvoltarea telemuncii în România îl are Asociaþia Românã pentru Telelucru ºi Teleactivitãþi. Ea are ca obiective îmbunãtãþirea legislaþiei în domeniul telelucrului ºi a teleactivitãþilor în România, crearea unei atitudini favorabile telelucrului ºi teleactivitãþilor atât în rândul agenþilor economici cât ºi a consumatorilor din România; obþinerea ºi diseminarea de informaþii ºi instrumente necesare telelucrului ºi teleactivitãþilor; promovarea activitãþilor desfãºurate de membrii Asociaþiei. [43]


3. Specificul telemuncii

Pornind de la definiþia telemuncii din Acordul-cadru european privind telemunca rezultã, pe de o parte, cã aceasta se limiteazã numai la un contract de muncã, excluzând astfel munca autonomã iar, pe de altã parte, cã „locul muncii" ºi „felul muncii" sunt elementele specifice contractului individual de telemuncã.

Însã acestea nu au incidenþã asupra sistemului normal al organizãrii muncii, în sensul cã subordonarea telesalariatului faþã de angajator rãmâne în continuare un element esenþial.

Deci, ceea ce caracterizeazã noþiunea legalã de telemuncã este combinaþia din punct de vedere funcþional – organizatoric a douã elemente, topografic ºi tehnologic. Cu alte cuvinte, pentru a se configura un raport de telemuncã, respectiva prestaþie executatã în afara localurilor angajatorului, prin intermediul elementului tehnologic, trebuie atât din punct de vedere funcþional cât ºi din punct de vedere juridic sã poatã fi legatã cu sediul angajatorului.[44] În acest sens se aratã[45] cã distanþele ºi spaþiul pot fi tratate în telemuncã ca o idee singularã, ca reprezentând aceeaºi variabilã, conceptul de distanþã în cazul echipelor dispersate geografic fiind convergent cu conceptul de timp, sau de distanþare în timp.

a) Locul muncii. Din definiþia telemuncii datã de Acordul-cadru european, precum ºi diversele studii[46] realizate în legãturã cu alte forme ale muncii la distanþã - muncã mobilã ori semimobilã, prestatã cu ajutorul tehnologiei informaþiilor sau activitãþi desfãºurate în telecentre sau televile - , reiese cã telemunca, în sens strict juridic exclude formele menþionate; în cazul acestora este vorba fie de o clauzã de mobilitate într-un contract tipic de muncã, fie de o implicarea a angajatorului în sensul cã locaþiile menþionate, chiar dacã se aflã în afara sediului obiºnuit de lucru al acestuia sunt în fond tot locaþii descentralizate cei aparþin, ori altele pentru care suportarea costurilor necesare organizãrii ºi funcþionãrii îi revin în comun cu mai mulþi angajatori ori cu lucrãtorii pe cont propriu. Astfel cã aceste locaþii nu intrã în categoria locaþiilor referite de definiþia Acordului-cadru european privind telemunca.[47]

Aceeaºi idee o întâlnim în art. 4 din Convenþia colectivã de munca de la nivel naþional din Belgia, care, dupã ce indicã cã telemunca poate fi realizatã la domiciliul telemuncitorului sau în alt loc ales de acesta, precizeazã cã telemunca realizatã într-un local descentralizat al angajatorului sau pus la dispoziþie de cãtre acesta, sub orice formã, pentru telesalariat nu intrã în sfera ei de aplicare.

Distincþia apare ºi într-un Ghid de informare asupra teleactivitãþilor din Franþa, editat de Ministerul funcþiei publice (direcþia generalã pentru administraþie ºi a funcþiei publice) care recunoaºte douã forme de teleactivitãþi distincte: telemunca la domiciliu ºi telemunca în telecentre [48].

De aceea, conchidem cã locul muncii telelucrãtorului este domiciliul sau orice loc ales de acesta, evident cu excepþia localurilor angajatorului, aici fiind incluse ºi cele specifice formelor indicate mai sus, în sensul definiþiei din Acordului-cadru european.

Individualizarea exactã a locului prestaþiei constituie în mod sigur un element esenþial în formarea acordului de voinþã a pãrþilor. În acest sens s-a pronunþat Tribunalul din Milano, în soluþionarea unui litigiu având ca obiect determinarea concretã a locului de muncã la încheierea unui contract de telemuncã (pentru transformarea unui raport tipic de muncã) ca urmare a schimbului de adrese între pãrþi. Instanþa a respins pretenþia lucrãtorului, care susþinea cã în contractul de telemuncã nu ar putea fi vorba de un „loc de muncã” decât în sens „telematic”, astfel încât nu ar dezvãlui angajatorului (ºi deci pentru încheierea valabilã a contractului) locul în care lucrãtorul alesese sã-ºi desfãºoare prestaþia, afirmând dimpotrivã cã era vorba de un element esenþial pentru formarea voinþei de comun acord a pãrþilor.[49]

Evident, cã nu trebuie absolutizatã problema domiciliului ca loc de muncã al telelucrãtorului, adicã nu trebuie sã înþelegem cã telelucrãtorul este þintuit de propriul domiciliu. De exemplu[50], dacã acesta este un redactor care dispune de un laptop, ar putea munci dimineaþa în propriul apartament ca mai târziu sã plece în afara oraºului, departe de zgomot ºi agitaþie, având posibilitatea sã creeze în mijlocul naturii iar seara, ajuns într-o vizitã ar putea finaliza materialul acolo, dacã considerã absolut necesar sau este inspirat. În acest caz unde este locul de munca al redactorului - la el acasã, în afara oraºului sau la domiciliul prietenilor?![51]

Domiciliul apare ca loc de bazã pentru prestarea telemuncii, deoarece el este un element de identificare al acestuia, aºa cum sediul sau domiciliul au aceeaºi valoare pentru angajatorul persoanã juridicã sau fizicã.

Pe de altã parte, nu trebuie sã înþelegem cã prezenþa telelucrãtorului la sediul angajatorului este total interzisã. Însã aceasta trebuie sã fie în respectul art. 9 din Acordul-cadru european care impune angajatorului sã ia mãsurilor de prevenire a izolãrii telesalariatului. În acest sens, în literatura juridicã francezã se aratã[52] cã nu existã telemuncã 100% la domiciliu, prezenþa la sediul angajatorului fiind acceptatã pentru minima funcþionare normalã a relaþiei telesalariat-angajator, ambele pãrþi trebuind sã dezvolte o strategie de comunicare incluzând întâlnirile necesare în acest sens.

Astfel, art. 2 din Acordul privind telemunca la domiciliu din 22 ianuarie 2007 încheiat la nivelul societãþii Renault[53] stipuleazã cã telemunca la domiciliu reprezintã organizarea muncii în alternanþã prin care activitatea salariatului este realizatã la domiciliul acestuia cel puþin douã zile ºi maxim patru pe sãptãmânã prin intermediul mijloacelor de telematice puse la dispoziþie de cãtre Renault, iar activitatea din celelalte zile (minimum una pe sãptãmânã) este realizatã la locul de muncã obiºnuit. Se subliniazã cã, în schimb, dacã un salariat munceºte doar o zi pe sãptãmânã la domiciliu, nu este considerat ca un telemuncitor în sensul acordului. Observãm cã definiþia este diferitã dar în acelaºi timp în acord cu cea din Acordul-cadru European ºi reluatã în Acordului francez interconfederal din 19 iulie 2005.

#PAGEBREAK#

Pãrþile Acordului privind telemunca la de la nivelul societãþii Renault (care se aplicã unui numãr de 28.000 de telesalariaþi) stipuleazã în preambul cã telemunca nomadã ºi alte forme de telemuncã nu sunt vizate de acest acord, întãrind concepþia noastrã susþinutã privind locul de muncã al telelucrãtorului.

În spiritul aceloraºi idei, se aratã în literatura juridicã italianã[54] cã înþelesul juridic al telemuncii este acela de muncã dependentã realizatã la domiciliul lucrãtorului, care este conectat cu sediul societãþii prin intermediul tehnologiilor informatice.

Sunt ºi reglementãri ale telemuncii care se opun ideilor de mai sus însã acestea au un caracter de excepþie. Astfel art. 5 din Acordul italian privind telemunca în administraþia publicã prevede cã formele acesteia sunt: telemunca la domiciliul salariatului, telemunca mobilã, cu localizare externã în telecentre–satelit, servicii în reþea sau alte forme flexibile de muncã, chiar mixte, inclusiv cele în alternanþã, oricum într-un loc adecvat, în care sã fie posibilã din punct de vedere tehnic prestarea „la distanþã” a muncii în alt loc decât sediul angajatorului.

Domiciliul ca element esenþial al contractului de telemuncã a început sã aparã în acordurile italiene încheiate la nivel de societate. Astfel, primul acord colectiv la nivel de societate în materie de telemuncã încheiat în 1994 între Saritel ºi organizaþiile sindicale, în special pentru a face faþã exigenþelor de reducere a costurilor ºi pentru a evita transferarea unei pãrþi a personalului la sediul central al societãþii, datoratã închiderii sediilor secundare, a permis lucrãtorilor continuarea activitãþii în propriul oraº, în propria locuinþã. De asemenea, în 1995 ºi la nivelul societãþii Italtel a fost încheiat un acord pentru telemuncã aplicabil salariaþilor cu atribuþii în cercetare, analiºtilor de sistem ºi personalului pentru dezvoltare software care prevedea în esenþã ca munca sã se presteze la domiciliul telelucrãtorului. Tot în anul 1995 în Italia Telecom a fost cea care a încheiat un acord sindical prin care pãrþile stabileau efectuarea unei experiment de telemuncã la domiciliu, cu transformarea prealabilã a raportului de muncã a circa 200 de angajaþi (supuºi transferului la domiciliu) de la perioadã nedeterminatã ºi cu normã întreagã la normã redusã la jumãtate. În timp au urmat alte acorduri la nivel de societate, fiecare dintre acestea adãugând noi conþinuturi precedentelor scheme de reglementare, cu precizarea cã menþineau ideea locului de muncã la domiciliul telelucrãtorului. Semnificativ mai este ºi Acordul de la nivelul societãþii Zanussi din 1997, care se adresa pentru prima datã lucrãtoarelor mame, în scopul de a permite acestora sã menþinã echilibrul între responsabilitãþile de familie ºi cele profesionale, evitând recurgerea nedoritã la suspendarea raportului de muncã pentru a avea acces la drepturile facultative postnatale ºi la eventualele absenþe lungi în cazul îmbolnãvirii copiilor, respectiv pentru a evita condiþii de muncã în medii potenþial periculoase. [55]

Modelul predominant de telemuncã în Germania este telemunca rotativã. Aceasta presupune faptul ca munca este prestatã în parte în cadrul companiei ºi în parte la sediul telemuncitorului. Astfel, locaþia telemuncitorului poate sã fie atât o locuinþã privatã cât ºi un birou satelit al companiei. Al doilea model este telemunca mobilã, o subcategorie a telemuncii rotative care presupune ca munca sã fie prestatã în diferite locaþii din afara companiei. Cel de-al treilea model este telemunca purã - munca este complet externalizatã (este prestatã fie în locuinþa privatã a telemuncitorului sau în altã parte). În acest caz nu mai existã o integrare realã în forþa de muncã din cadrul companiei.[56]

b) Felul muncii.

Se aratã cã în telemuncã utilizarea preponderentã a tehnologiei informaþiilor trebuie sã fie elementul esenþial ºi nu accesoriu al prestaþiei, nu atât ºi nu numai în faza de trimitere a rezultatului cãtre sediul central de apartenenþã, cât în reala ºi efectiva fazã executivã a prestaþiei însãºi[57]. Vorbim, practic, de activitãþi desfãºurate într-un loc denumit „birou virtual”[58].

Rezultã cã, sine qua non, telesalariaþii trebuie sã aibã cunoºtinþe în domeniul tehnologici informaþiei ºi, mai mult, sã fie în mãsurã sã utilizeze mijloacele moderne de comunicare[59].

Nu toate atribuþiile specifice din fiºa postului pot avea loc la domiciliu, deoarece se necesitã ca acesta, fiind strict determinat - apartament sau casã - sã aibã sau o amenajare ºi dotare corespunzãtoare, sã permitã delimitarea activitãþii profesionale de viaþa privatã, precum ºi respectarea normelor de securitate ºi sãnãtate în muncã. Pe de altã parte, funcþiile care permit ca atribuþiile sã se desfãºoare cu uºurinþã nu numai la domiciliu dar ºi în alte locuri alese de salariat, preponderent cu ajutorul tehnologiei telecomunicaþiilor, sunt cele care se preteazã la procesarea, transformarea, manipularea ºi difuzarea informaþiei, cum este cazul activitãþii desfãºurate de analiºti, programatori, web-designeri, de persoanele a cãror activitate presupune introducerea de date aferente contabilitãþii primare ori comerþul electronic, de manageri, traducãtori, consultanþi, consilieri, redactori, meditatori.[60]

Prin comparaþie cu activitãþile de mai sus rezultã cã sunt excluse prin natura lor intrinsecã, efectuarea de sarcini care necesitã contactul nemijlocit cu publicul/clienþii, accesul la materiale ºi/sau informaþii care datoritã naturii sau logisticii nu pot fi scoase în afara societãþii ori activitatea de control cu privire la astfel de munci.


4. Natura juridicã a telemuncii
Din analiza elementelor menþionate rezultã cã, în ceea ce priveºte natura sa juridicã, contractul individual reglementat de Acordul-cadru european din 2002 este indiscutabil un contract de muncã având ca particularitate faptul cã munca se desfãºoarã în condiþiile tehnologiilor informaþiilor la domiciliul telesalariatului sau în alt loc ales de acesta, cu excepþia locaþiilor angajatorului.

Deci suntem în prezenþa unui contract numit, grefat pe contractul individual de muncã la domiciliu. Se poate spune chiar cã reprezintã o formã avansatã a acestuia, urmare a globalizãrii ºi tendinþei tot mai accentuate de dezvoltare informaþionalã ºi tehnico-ºtiinþificã[61]. În acelaºi sens se aratã[62] cã telemunca „este o formã de organizare ºi prestare a muncii, care se identificã, uneori, cu munca la domiciliu”.

De aceea, deºi la nivel internaþional, nici normele Organizaþiei Internaþionale a Muncii (convenþiile ºi recomandãrile) ºi nici cele ale Uniunii Europene (regulamentele ºi directivele) nu fac referiri cuprinzãtoare la telemuncã, nu greºim dacã susþinem cã un important izvor de drept internaþional pentru contractul individual de telemuncã este Convenþia nr. 177/1996 privind munca la domiciliu, adoptatã de Organizaþia Internaþionalã a Muncii[63], care se constituie în prima normã internaþionalã în materie, dar care nu a fost ratificatã de România.

Aceasta defineºte[64] munca la domiciliu, în art. 1 lit. a) ca fiind acea muncã pe care o persoanã o efectueazã la domiciliul sãu ori într-un alt local la alegerea sa, altul decât locurile de muncã ale angajatorului, cu condiþia remuneraþiei, în vederea realizãrii unui produs ori a unui serviciu rãspunzând cerinþelor angajatorului, oricare ar fi provenienþa echipamentelor, materialelor ori a altor materiale utilizate în acest scop, cu condiþia ca aceastã persoanã sã nu dispunã de un grad de autonomie ºi de independenþã economicã necesarã pentru a putea fi consideratã ca lucrãtor independent în virtutea legislaþiei naþionale sau a hotãrârilor judecãtoreºti. Înþelegem cã este vorba de o muncã prestatã în baza unui contract de muncã ºi nu în mod independent. Potrivit lit. b) a articolului menþionat, o persoanã având calitatea de salariat nu devine lucrãtor la domiciliu prin simplul fapt cã efectueazã în mod ocazional munca de salariat la domiciliul sãu ºi nu la locul de muncã obiºnuit. Organizaþia Internaþionalã a Muncii a dezvoltat dispoziþiile convenþiei de mai sus în Recomandarea nr. 184/1996 privind munca la domiciliu[65].
#PAGEBREAK#
Observãm cât de apropiate sunt definiþiile telemuncii ºi ale muncii la domiciliu, elementul comun fiind deci utilizarea tehnologiilor informatice în prestarea muncii.

În sensul ideilor de mai sus s-a arãtat[66] cã în art. 105 - art. 107 din Codului muncii românesc[67] nu sunt excluse suprapunerea noþiunilor de muncã la domiciliu ºi telemuncã, întrucât condiþiile de desfãºurare a activitãþii ºi de realizarea a controlului este lãsatã, în principiu, la latitudinea parþilor. În acest sens, putem spune cã asistãm ºi în România, la dezvoltarea conceptului de familie electronicã, aceasta având cele mai multe ºanse de supravieþuire în sistemul capitalist pe care ni-l oferã viitorul[68].

Aceeaºi soluþie se exprimã în doctrina rusã, în sensul cã în fostele þãri din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (Rusia, Moldova, Ucraina, Belorusia, Kargazstan, Uzbekistan, Tadjikistan), tot mai mulþi salariaþi lucreazã la propriul domiciliu, utilizând tehnologia informaþiilor, putând fi astfel încadraþi în categoria telemuncitorilor; acestora cât ºi celorlalþi teleleucrãtori li se aplicã în mod corespunzãtor legislaþia existentã cu privire la munca la domiciliu[69].

_____

NOTE:

[1] D. A. Pleºea, Telemunca - o soluþie de integrare pe piaþa europeanã a forþei de muncã, pe http://www.spiruharet.ro/ei/SectiuneaB/Plesea%20Doru%20Alexandru.pdf

[2] Comisia Europeanã a fost un sponsor important at cercetãrii europene în acest domeniu. A se vedea pentru detalii http://ec.europa.eu/employment_social/news /2002/jul/telework_fr.pdf

[3] N. Sfetcu, Gh. Manolea, Ghidul telelucrãtorului, pe http://www.teleorg.org/ro/ghid_telelucru/index.htm

[4] C. Man, Teleworking: Telelucru, teleactivitãþi sau munca la distanþã, Editura Grafnet, Oradea, 2007, p. 21-22.

[5] C. Man, op. cit., p. 23

[6] A se vedea pentru detalii http://ec.europa.eu/employment_social/news /2002/jul/telework_fr.pdf

[7]A se vedea pentru detalii http://www.cnt-nar.be/CCT/cct-85.pdf

[8] A se vedea pentru detalii http://www.journal-officiel.gouv.fr/pdf/bocc/20050049/

CCO_20050049_0049_0018.pdf

[9] Acesta a fost încheiat între Uniunea confederaþiilor industriale europene ºi a angajatorilor, Uniunea europeanã a artizanilor ºi a societãþilor mici ºi mijlocii, Centrul ecumenic european pentru pace ºi Confederaþia europeanã a sindicatelor (care vizeazã mediul privat). A se vedea pentru detalii sehttp://www.google.ro/search?hl=ro&q=ACCORDO+INTERCONFED

ERALE&meta=Internet, sursa.

[10] A se vedea G. Duval, H. Jacot, Le travail dans la société de l’information, Éditions Liaisons, Paris, Franþa, 2000; în I. Gheorghe Roºca, Marius Stoica, Noi forme de muncã ºi activitãþi în societatea bazatã pe informaþie ºi cunoaºtere, pe http://www.racai.ro/INFOSOC-Project/RoscaStoica_st_g05_new.pdf

[11] A se vedea http://www.foruminternet.org/telechargement/documents/reco-teletravail-20041214.pdf

[12] A se vedea N. Sfetcu, Gh. Manolea, op. cit. pe http://www.teleorg.org/ro/

ghid_telelucru/index.htm

[13] A se vedea pentru detalii http://www.un.ro/ilo/2/CONVENTIA%20177.doc

[14] A se vedea pentru detalii www.un.ro/ilo/3/RECOMANDAREA%20184.doc

[15] A. Popescu, Dreptul internaþional al muncii, Editura C. H. Beck, Ediþia a II-a, Bucureºti, 2008, p. 403-404.

[16] O. Þinca, Preocupãri pentru amplificarea dialogului social în Uniunea Europeanã. Acordul-cadru asupra telemuncii, în „Revista de drept comercial" nr. 5/2003, p. 64.

[17] A. Popescu, op. cit., p. 404.

[18] Ibidem.

[19] A se vedea http://www.foruminternet.org/telechargement/documents/reco-teletravail-20041214.pdf

[20] M. Colucci, C. Dirkx, C. Engels, A. Goldman, F. Hendrickx, A. Jacobs, E. Keating, J. Morin, A. Neal, B. Nystrom, J. E. Ray, J. Rojot, A. Swiatkowski, Di van den Broek, M. Weiss, European Framework Agreements and Telework: Law and Practice, A European and Comparative Study, Kluwer Law International, Olanda, 2007, p. 170.

[21] A se vedea http://www.foruminternet.org/telechargement/documents/reco-teletravail-20041214.pdf

[22] A se vedea http://www.ergostessie.com

[23] F. Lucafo, Il Raporto di telelavoro. Regole Giuridiche e prassi contracttuali, Editura Cosa e come, Milano, 2007, p. 80.

[24] A se vedea pentru detalii http://www.google.ro/search?hl=ro&q=ACCORDO+INTERCONFED

ERALE&meta=Internet;

[25] A se vedea http://www.foruminternet.org/telechargement/documents/reco-teletravail-20041214.pdf

[26] F. del Giudice, F. Mariani, F. Izzo, Dirrito del lavoro, XXII - edizione, Editura Simeone, 2005, Napoli, p. 368.

[27] A se vedea http://www.edscuola.it/archivio/norme/decreti/regtl.html

[28] A se vedea http://db.formez.it/FontiNor.nsf/8804ae899ac04f07c12569f40030aaca/

1FF634CD 5F19EF75C1256E200 04BDD1F/$file/AccordoTL_210799.rtf

[29] A se vedea http://www.camera.it/parlam/leggi/98191l.htm

[30] A se vedea http://www.giustizia.it/cassazione/leggi/dlgs29_93.html#ART1

[31] A se vedea http://www.uniud.it/ateneo/organizzazione/servizi_personale/accordi_sindacali/

accordo2007n4_telelavoro.pdf

[32] Promulgat prin Decretul din 4.11.1864, publicat in Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 04.12.1864, modificat ºi completat ulterior.

[33] B. Vartolomei, Telemunca — o nouã formã de organizare a muncii, în “Dreptul”, nr. 2/2008, p. 68-69.

[34] Ibidem.

[35] A. Popescu, op. cit., p. 403.

[36] I. T. ªtefãnescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureºti, 2007, p. 265.

[37] A se vedea http://webserv.ipa.ro/simvaps/

[38]A se vedea http://www.zi-de-zi.ro/detaliiarticol/article/23d68207a5/29187/

category.html?tx_ttn ews%5Bswords%5D=telemunca&tx_ttnews%5Bsubmi t%5D=Cauta

[39] Se poate vizualiza pe site-ul Consiliului Judeþean Mureº: http://www.cjmures.ro/Hota riri/Hot2008/hot033_2008.htm#exp

[40] A se vedea în acest sens, R. ªerban, Munca la distanþã, în „Raporturi de muncã”, nr. 4/2005, p. 63.

[41] Republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29.05.2007, modificatã ºi completatã ulterior.

[42] Pentru detalii a se vedea, A. Cioriciu ªtefãnescu, Forme de prestare a muncii la domiciliu – elemente de drept comparat, în „Revista românã de dreptul muncii nr. 3/2008, p. 79

[43] Pentru detalii a se vedea http://www.teleorg.org/ro/index.htm

[44] F. Lucafo, op. cit., p. 38.

[45] C. Man, op. cit., p. 99.

[46] A se vedea: N. Sfetcu, Gh. Manolea, op. cit., pe http://www.teleorg.org/ro/ghid_telelucru/

index.htm, C. Man., op. cit., p. 26–29, V. Goryannikova, Colectiv cu munca la distanta – de la vila la viata nomadã, pe http://skyfamily.ru/idea/8/90_1.htm

[47] A. Cioriciu ªtefãnescu, Telemunca, în Revista românã de dreptul muncii nr. 1/2009, p. 69.



[48] A se vedea http://www.ergostessie.com

[49] F. Lacafo, op. cit. p. 93.

[50] A se vedea în acest sens ºi I. Mihailov, Reglementarea juridicã a muncii la domiciliu, pe http://www.msud.ru/?m=200705

[51] A. Cioriciu ªtefãnescu, Condiþiile speciale privind încheierea contractului de muncã la domiciliu – elemente de drept comparat, în Revista românã de dreptul muncii nr. 2/2008, p. 32-33.

[52] A se vedea Y. Lasfargue, Negocier le teletravail. Exemples de contrats de travail, pe http://pagesperso-orange.fr/yves.lasfargue/brochures%20telechargeables/brochure%

20teletravail/bochureteletravail.pdf

[53] Idem, Négocier le télétravail: de l'accord collectif au contrat individual, pe http://www.ergostressie.com/

[54] F. Lucafo, op. cit., p. 33.

[55] Ibidem, p. 81-84.

[56] M. Colucci, C. Dirkx, C. Engels, A. Goldman, F. Hendrickx, A. Jacobs, E. Keating, J. Morin, A. Neal, B. Nystrom, J. E. Ray, J. Rojot, A. Swiatkowski, Di van den Broek, M. Weiss, op. cit., p. 171.

[57] Ibidem, p. 38.

[58] I. Gh. Roºca, M. Stoica, op. cit., pe http://www.racai.ro/INFOSOC-Project/RoscaStoica_st_g05

_new.pdf

[59] B. Vartolmei, op. cit., p. 65.

[60] A. Cioriciu ªtefãnescu, Condiþiile..., p. 33

[61] Idem, Forme..., p. 33.

[62] A. Þiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediþia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureºti, 2009, p. 601.

[63] A se vedea pentru detalii http://www.un.ro/ilo/2/CONVENTIA%20177.doc

[64] R. Blanpain, M. Colucci, Code de droit internaþional du travail et de la sécurité sociale, Bruylant-Bruxelles, L.G.D.J., Paris, 2002, p. 497-499; în M.Ioan, Contractul individual de muncã ºi convenþia civilã de prestãri servicii. Asemãnãri ºi deosebiri, p. 62 (tezã de doctorat susþinutã în 2004 la Bucureºti, în cadrul Academiei de Poliþie „Alexandru Ioan Cuza” - coordonator prof.univ.dr. Alexandru Þiclea).

[65] A se vedea pentru detalii www.un.ro/ilo/3/RECOMANDAREA%20184.doc

[66] A. Cioriciu ªtefãnescu, Forme..., p. 70.

[67] Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 05.02.2003), modificatã ºi completatã ulterior.

[68] A se vedea în acest sens: A. Toffler, Previziuni. Premise, Bucureºti, Editura Antet, 1996, p. 83; C. Ciupercã, Viitorul familiei – perspective ºi ipoteze, pe www.iccv.ro/romana/revista/ rcalvit/pdf/cv2000.1-4.a10.pdf

[69] A se vedea A.L. Safonov, Comentariile organelor oficiale la codul muncii al Federaþiei Ruse, Moscova, 2006, p. 957-972.